ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6189/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr. 8426/2002, reclamanta G.H.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții T.T., B.G., B.A., S.F., M.M., L.G., L.M., S.C., S.D.Ș., V.N., F.G.M., F.N.E., C.A.L., P.R., J.M., B.N., P.H., D.C., D.E., V.I., V.E., Municipiul București prin Primarul General și SC A.B. SA, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții-persoane fizice și stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul situat în București, str. P.B., să se dispună repunerea părților în situația anterioară, să fie obligat Municipiul București la restituirea în natură a imobilului către reclamantă prin dispoziție motivată și să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților-chiriași cumpărători.

Prin cererile înregistrate pe rolul judecătoriei sectorului 4, reclamanții O.I.D.M., O.M.M. și O.A. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primar general, SC A.B. SA și T.T., B.G., B.A., S.F., M.M., L.G., L.M., S.C., S.D.Ș., V.N., F.G.M., F.N.E., C.A.L., P.R., J.M., B.N., P.H., D.C., D.E., V.I., V.E., pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect apartamentele situate în București, str. P.B., formând câte un dosar pentru fiecare contract în parte. Instanța a dispus conexarea la Dosarul nr. 8426/2002 a 11 din cele 15 acțiuni formulate de reclamanții O., mai puțin în ceea ce îi privește pe pârâții T.T., D.C., D.E., C.A.L.

și L.G. și L.M. Având în vedere că judecata cauzei era îngreunată în urma conexării, prin încheierea de ședința din data de 23 mai 2003 s-a dispus disjungerea în cauză, dar nu cu separarea pe dosarele inițiale, ci cu formarea de dosare pentru fiecare contract de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, pentru pârâta P.R., formându-se Dosarul cu nr. 5600/2003. Prin precizarea făcută prin înscrisul din Dosarul nr. 8426/2002, reclamanta G.H.M. a renunțat la judecată în ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere referitor la obligarea Primăriei municipiului București să îi restituie apartamentele în natură, renunțare care fiind făcută în Dosarul nr. 8426/2002 ce a cuprins toate contractele, și-a produs efectele și în cele 11 dosare disjunse și soluționate la 02 aprilie 2004. Pârâta P.R.

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetentei materiale, cererea fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001, lipsei calității procesuale active a reclamantei G.H.M., căreia nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ulterior și a reclamanților O., lipsa interesului în promovarea acțiunii, interes care nu este nici legitim, nici personal și nici actual, inadmisibilitatea acțiunii întrucât reclamanta a ales anterior calea procesului civil și nu-și mai poate valorifica pretențiile cu privire la imobilul respectiv, iar pe fond a arătat că acțiunea este neîntemeiată întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea normelor legale în vigoare la data respectivă.

Pârâtul Municipiul București a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că sumele obținute din vânzarea imobilelor în litigiu au fost virate în conturile acestuia, deci chematul în garanție trebuie să restituie contravaloarea prețului în cazul constatării nulității contractului. Prin încheierea din data de 14 noiembrie 2003 pârâta a renunțat să susțină excepția necompetentei materiale a judecătoriei, instanța respingând ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Primăria municipiului București pentru cererea de chemare în garanție, având în vedere că vânzătorul răspunde pentru evicțiune, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes.

La data de 27 iunie 2004, pârâta a invocat excepția lipsei capacității de exercițiu a reclamantei G.H.M., susținând că aceasta este posibil să fie lipsită de discernământ. Instanța a respins această excepție ca neîntemeiată. La același termen, s-a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice față de cererea de chemare în garanție, iar instanța a respins această excepție ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 1948 din 02 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4 București a fost admisă acțiunea reclamantei G.H.M., cererea conexă a reclamanților O. în contradictoriu cu pârâta P.R., Municipiul București și SC A.B. SA, au fost admise cererile de chemare în garanție formulate de pârâta P.R.

împotriva Primăriei municipiului București, SC A.B. SA, Ministerul Finanțelor Publice și a pârâtei Primăria municipiului București împotriva Ministerului Finanțelor Publice, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 07 ianuarie 1997 încheiat între Primăria municipiului București prin SC A.B. SA și pârâta P.R., s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, în sensul că a fost obligată pârâta vânzătoare să restituie pârâtei persoană fizică prețul de 27.546.374 RON, actualizat, și obligată pârâta cumpărătoare P.R. să restituie imobilul situat în București, str. P.B., în proprietatea pârâtei-vânzătoare. A fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să plătească pârâtei Primăria municipiului București prețul de 27.546.374 RON, actualizat.

S-a dispus radierea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. P.B. înscris pe numele pârâtei P.R., a fost respinsă ca neîntemeiata cererea pârâtei P.R. de obligare a Primăriei municipiului București, SC A.B. SA și a Ministerului Finanțelor Publice să îi acorde o locuință corespunzătoare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta P.R., Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice. Ca urmarea decesului reclamantei G.H.M., în cauză a fost introdus moștenitorul acesteia, G.B. De asemenea, ca urmare a decesului reclamantului O.A.G. au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, O.L.M., O.M.A., O.S.A. Prin decizia civilă nr. 499A din 28 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, au fost respinse apelurile ca nefondate.

Recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București și P.R. împotriva acestei hotărâri au fost admise prin decizia civilă nr. 2350 din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, a fost casată decizia recurată, precum și sentința apelată și trimisă cauza la Tribunalul București pentru soluționarea în fond. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că Tribunalul este competent material să soluționeze acest litigiu. Pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 26 ianuarie 2008, sub nr. 3365/3/2008. Prin sentința civilă nr. 748 din 26 mai 2008, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâta P.R.; a admis acțiunea principală formulată de reclamantul G.B.

și cererea conexă formulată de reclamanții O.S.A.M.A., O.I.D.M., O.L.M.A., O.M.M., în contradictoriu cu pârâta P.R., Municipiul București prin Primarul General, SC A.B. SA; a admis, în parte, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, formulată de pârâta P.R.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 07 ianuarie 1997; a repus părțile în situația anterioară încheierii contractului; a dispus radierea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. P.B. de pe numele pârâtei P.R.; a obligat Ministerul Finanțelor Publice să restituie pârâtei P.R. prețul de 27.546.374 RON vechi actualizat; a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București formulată de P.R.

pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins cererea de chemare în garanție a SC A.B. SA, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru diferența dintre prețul actualizat și valoarea de piață a imobilului, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de Municipiului București în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, ca rămasă fără obiect. În considerentele sentinței s-a reținut, în esență, că din probele administrate în cauză rezultă că, a încheierea contractului de vânzare-cumpărare, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul, au fost de rea-credință, astfel încât contractul este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită, conform art. 966 și 968 C. civ.

Împotriva sentinței civile menționate au declarat apel pârâții P.R. și Municipiul București, prin primar general, precum și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 399/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile, desființată sentința apelată și, pe fond, respinsă acțiunea reclamanților ca nefondată. În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: În privința apelului formulat de pârâții P.R. și Municipiul București, prin primar general, s-a reținut că: Instanța de apel a apreciat că niciuna din părțile contractante nu a urmărit fraudarea drepturilor sau intereselor vreunei persoane, deoarece la momentul încheierii contractului, în 1997, dreptul reclamanților nu fusese recunoscut în justiție, iar statul era proprietarul imobilului, acesta aflându-se în patrimoniul său.

Aprecierea instanței de fond, potrivit căreia pârâta P.R. a dat dovadă de rea-credință, în condițiile în care, cunoscând că imobilul este naționalizat și având în vedere disputa publică născută în jurul legalității naționalizării și a legitimității deținerii imobilului de către stat, a fost, în opinia instanței de apel, o afirmație cu caracter general, din care nu se poate trage concluzia că vreo parte a contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost de rea-credință la încheierea lui. Instanța a mai reținut că, odată cu admiterea apelului, celelalte cereri nu mai prezintă interes, motiv pentru care nu au mai fost analizate.

În privința apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că: Dispozițiile legale invocate de apelant nu împiedică formularea cererii de chemare în garanție în cadrul litigiului ce are ca obiect constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și repunerea părților în situația anterioară, ci fac referire strict la momentul în care pot fi valorificate pretențiile rezultate din desființarea contractului și obligarea la restituirea prestațiilor, și anume, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești. Față de admiterea apelului formulat de pârâta P.R. și drept consecință, menținerea ca valabil a actului de vânzare-cumpărare, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice s-a apreciat ca fiind rămasă fără obiect.

Împotriva acestei decizi au declarat recurs O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M. și G.B. În recursul declarat de O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.U.M., O.M.A., O.M.M. și întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici: Recurenții susțin că instanța a fost alcătuită cu încălcarea dispozițiilor legale, în sensul că în completul de judecată care a pronunțat hotărârea în apel a participat un judecător incompatibil, acesta făcând parte și din completul care a pronunțat decizia nr. 2350 din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și prin care a fost trimisă cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, text de lege care este unul din temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată. Astfel, instanța de apel a înlăturat o serie de înscrisuri și acte normative, fără a se pronunța asupra lor, care fac dovada că, la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, imobilul nu făcea parte din categoria celor ce puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenții arată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, fapt recunoscut prin hotărârea nr. 10264 din 02 noiembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă, precum și prin adresa din 11 octombrie 2002 a comisiei Primăriei sectorului 4 București de aplicare a Legii nr. 112/1995, care atestă că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și că Dosarul nr. 348/1996, format în urma cererii recurenților, a fost trimis la data de 07 noiembrie 1996 comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995. Instanța de apel a ignorat toate aceste înscrisuri, fără a argumenta de ce sunt înlăturate. În concluzie, recurenții susțin că, pe de o parte, a fost fraudată Legea nr. 112/1995, respectiv dispozițiile art. 1 și art. 9 din actul normativ menționat, iar pe de altă parte, situația că statul a vândut bunul altuia, cum este cazul în speță, a constituit motiv pentru numeroase condamnări la C.E.D.O.

În recursul declarat de reclamantul G.B. și întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt formulate următoarele critici: Instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorii au obligația să stabilească adevărata situație de fapt și de drept și să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Recurentul arată că, din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă a altă situație de fapt și de drept, față de cea reținută de instanța de apel, motiv pentru care a pronunțat o soluție nelegală.

În esență, pe fondul cauzei, recurentul G.B. formulează aceleași critici ca și ceilalți recurenți, susținând că, potrivit probelor administrate în cauză, rezultă cu certitudine că se impunea constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind încheiat în frauda legii, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, părțile contractante fiind de rea-credință. Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate și raportat la motivele de nelegalitate invocate, se constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocat de recurenții O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M., constând în faptul că instanța de apel a fost alcătuită cu încălcarea dispozițiilor legale, în sensul că în completul de judecată care a pronunțat hotărârea în apel a participat un judecător incompatibil, este nefondat.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare. Potrivit textului citat, nu este incompatibil să soluționeze apelul judecătorul care, printr-o hotărâre pronunțată anterior, a trimis cauza spre competentă soluționare instanței prevăzute de lege, cum este situația în speța de față. În cauză, judecătorul mentionat de recurenți, aflat în completul de judecată ce a soluționat apelul finalizat prin decizia supusă recursului, a făcut parte și din completul care a pronunțat decizia nr. 2350 din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și prin care a fost trimisă cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București.

Prin decizia menționată, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor aspecte care să vizeze fondul cauzei, ci numai asupra competenței materiale de soluționare a cauzei, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul G.B., în sensul că instanța de apel a reținut o altă situație de fapt decât cea reală, aceasta constituie o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecății. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Situațiile ce pot atrage incidența motivului de nelegalitate încadrat în prevederile textului de lege mentionat nu sunt limitative, însă este vorba despre acele împrejurări ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe temeiul de drept invocat și în care nu poate fi încadrată critica recurentului constând în pretinsa reținere greșită a situației de fapt. În ceea ce privește celelalte motive de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate atât de recurenții O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M., cât și de recurentul G.B., se retine că acestea sunt fondate pentru următoarele argumente: Potrivit înscrisurilor aflate la dosar, imobilul în litigiu, situat în București, str. P.B.

a fost naționalizat pe numele lui T.O. — autorul reclamanților -, prin Decretul nr. 92/1950, deși acesta era decedat încă din anul 1948, în anul 1950 proprietari ai imobilului fiind A.V.V. și I.O., moștenitorii lui T.O. Atât reclamanții O., cât și reclamanta G.H.M., în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, au făcut cereri de restituire în natură a imobilului în litigiu, după apariția Legii nr. 112/1995, atât anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1226 din 07 ianuarie 1997 între Primăria municipiului București, prin SC A.B. SA și pârâta P.R., cât și ulterior acestuia. Cu toate acestea, primăria a încheiat contractul de vânzare-cumpărare amintit, înainte de clarificarea situației juridice a imobilului.

Se reține faptul că, deși reclamanții au comunicat cererile lor în vederea restituirii imobilului, cu notificări la Legea nr. 112/1995 și, de asemenea, deși hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și dispoziția din 08 octombrie 1996 a Primăriei municipiului București, interziceau vânzarea unor astfel de imobile, s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menționat anterior. Totodată, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamanta G.H.M. a formulat o nouă cerere de restituire în natură a imobilului, cerere la care primăria nu a dat nici un răspuns. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 și ale H.G.

nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, procedura de vânzare către chiriași a apartamentelor pentru care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia suspendată. Prin urmare, instanța de apel a aplicat și interpretat greșit atât dispozițiile art. 948 C. civ., cât și ale art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 și, pe cale de consecință, în mod nelegal, a respins acțiunea reclamanților ca nefondată. Se constată că pârâtul Municipiul București a dispus, prin act de vânzare, asupra unui imobil care nu se afla în patrimoniul său, cauza fiind ilicită, neputându-se reține ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei sancțiuni, și anume aceea a bunei credințe.

Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, interpretat per a contrario, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut dacă a fost încheiat cu încălcarea prevederilor legale, în vigoare la acel moment. Art. 45 alin. (2) consacră nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la locuințe preluate fără titlu, cauza de nulitate constituind-o încălcarea prevederilor art. 1 din aceeași lege potrivit cărora, atât formele de restituire, cât și dreptul chiriașilor de a cumpăra priveau exclusiv imobilele cu destinația de locuință preluate cu titlu de către stat. În situația în care locuința vândută chiriașilor, în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, a fost preluată fără titlu, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut.

Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a consacrat, cu titlu de excepție de la efectele nulității absolute pentru fraudă la lege, principiul de drept comun al eficacității aparenței în drept, pentru ipoteza vânzării bunului altuia. În această ipoteză, vânzarea este valabilă dacă, la momentul încheierii contractului, cumpărătorul a fost de bună-credință. În speță, cumpărătoarea P.R. a fost de rea-credință întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, puteau cunoaște, cu minime diligente, pentru a exclude simpla ignoranță și orice dubiu, faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanții au formulat cereri prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Pârâta-cumpărătoare s-a mulțumit cu mențiunile efectuate pe contractul de închiriere de către angajații SC A.B. SA, prin care se arăta că nu există notificare sau cerere de revendicare a imobilului. Fiind de rea-credință, dobânditorii nu pot invoca, în favoarea lor, excepția validității aparenței în drept, pentru a păstra locuințele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, nule absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, peste care se suprapune cauza ilicită a obligației acestora. Vânzarea bunului altuia de către stat, care nu era verus dominus, către terții de rea-credință reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților și o nerespectare a obligațiilor pozitive ale statului, care trebuia să se abțină să vândă până ce situația juridică a imobilului era stabilită irevocabil, fie în procedură administrativă, fie în cea judiciară.

C.E.D.O. a afirmat, în mod constant, că este obligația statului să se dețină un arsenal juridic adecvat și suficient, pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin în virtutea Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional. Prin urmare, soluția care se impune în cauză este cea adoptată de instanța de fond, respectiv de admitere a acțiunii formulate de reclamanți și constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 07 ianuarie 1997 între Primăria municipiului București, prin SC A.B. SA și pârâta P.R., cu toate celelalte consecințe ce decurg din admiterea capătului principal de cerere. Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 C. proc.

civ. coroborate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se va dispune admiterea recursurilor declarate de reclamanții O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M. și G.B. și modificarea deciziei nr. 399/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor declarate de pârâții P.R., Municipiul București, prin primar general și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 748 din 26 mai 2009 a Tribunalului București, secția a-III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M. și G.B. împotriva deciziei nr. 399/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondate apelurile declarate de pârâții P.R., Municipiul București, prin primar general și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 748 din 26 mai 2009 a Tribunalului București, secția a-III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2011.