ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4129/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr.

1199 din 27 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții C.E. și C.F.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 724.575 lei

reprezentând valoarea de piață a imobilului din București, sector 3.

A obligat pârâtul la

700 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

A respins cererea de

chemare în garanție formulată de reclamanți în contradictoriu cu Municipiul

București prin Primarul General, ca lipsită de obiect.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanții C.E. și C.F., în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicită obligarea pârâtului Statul Roman, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, la restituirea prețului de piață actual al imobilului

situat în București, sector 3.

În motivare s-a

arătat că la data de 11 noiembrie 1996, între reclamanți, în calitate de

cumpărători si SC T.A. SA în calitate de vânzător, a intervenit contractul de

vânzare - cumpărare cu plata in rate nr. 8752 din 11 noiembrie 1996, prin care,

în baza Legii nr. 112/1995, au cumpărat imobilul cu destinația de locuința

situat în București, sector 3, imobil înscris în cartea funciară a Judecătoriei

Sectorului 3 București sub nr. 301 având nr. cadastral 5667, achitând integral

prețul stabilit pentru vânzare (așa cum rezultă din conținutul adeverinței nr. 4677

din 21 august 1998, emisă de SC T.A. SA).

Prin sentința civilă

nr. 1534 din 30 octombrie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, în dosarul nr. 1244/2001 definitivă și irevocabilă prin

respingerea apelului prin decizia civila nr. 295 din 12 iunie 2003, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 456/2003 și

respingerea recursului prin decizia nr. 6677 din 06 iulie 2006 pronunțată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală,

au fost obligați să lase imobilul menționat în deplină proprietate și posesie a

reclamantei M.E.G.S., al cărei titlu de proprietate, contractul de vânzare -

cumpărare autentificat sub nr. 9169/1940, a fost preferat, în urma comparării

titlurilor, titlului de proprietate al reclamanților.

La data de 06 august 2007

au predat imobilul, care a constituit unica locuință a familiei mai mult de

douăzeci de ani, către persoana pe care instanțele de judecată au considerat-o

„îndreptățită".

Pe cale de

consecință, având în vedere cadrul legal instituit de Legea nr. 10 din 08

februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificată și

completată prin Legea nr. 1/2009, respectiv art. 50 ind. 1, se solicită

pronunțarea unei hotărâri prin care să oblige pârâtul Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, a se restitui prețul de piață actual al

imobilului situat în București, sector 3, stabilind în sarcina pârâtului și

plata unor daune cominatorii de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere a

plății.

In vederea stabilirii

cadrului procesual, sub aspectul competenței materiale a instanței de judecată

reclamanții au estimat valoarea despăgubirilor la 700.000 lei urmând ca aceasta

să fie stabilită conform standardelor internaționale printr-o expertiză

judiciară. In drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001 completată

și modificată prin Legea nr. 1/2009.

La data de 21 mai 2009

reclamanții C.E. și C.F. au depus la dosar o cerere precizatoare prin care au

solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și scoaterea

din cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, învederând

instanței că înțeleg îndreptarea pretențiilor din cererea introductivă

împotriva Ministerului Finanțelor Publice pentru motivele invocate în

respectiva cerere.

În temeiul obligației

de garanție pentru evicțiune, au solicitat chemarea în garanție a Municipiului

București prin Primarul General cu obligarea acestuia la plata către reclamanți

a contravalorii prețului de piață al imobilului menționat.

Instanța de fond a

reținut că prin sentința civilă nr. 1534 din 30 octombrie 2002 a Tribunalului

București, secția a III a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă după

parcurgerea căilor de atac, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta din respectiva cauză M.E.G.S., moștenitoarea foștilor proprietari ai

imobilului, și s-a dispus obligarea pârâților C. să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Instanța s-a

pronunțat, în considerentele sentinței, și cu privire la valabilitatea

contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 ce constituia

titlul pârâților, în sensul că s-a constatat că respectivul contract a fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor legii sub imperiul căreia a fost

perfectat, nefiind dovedită frauda la lege.

Ca atare, tribunalul

a constatat a fi pe deplin aplicabile dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea

10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, reclamanții fiind îndreptățiți

să beneficieze de valoarea actualizată a imobilului de care au fost evinși,

prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Tribunalul

a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,

întrucât reclamanții nu au căzut în pretenții, astfel că a respins cererea de

chemare în garanție a Municipiului București ca fiind lipsită de obiect.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel Ministerul Finanțelor Publice.

În

esență, și-a motivat apelul în sensul că, greșit nu s-a reținut calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice (art. 50 ind. 1 din Lega

nr. 10/2001). Pe de altă parte deși Municipiul București în calitate de

vânzător nu are calitate pasivă conform art. 1337 C. civ. vânzătorul trebuie să

răspundă pentru evicțiune (deposedarea de bun, întrunește condițiile unei

tulburări de drept). În subsidiar, conform art. 50 ind. 1 din Legea nr. 1/2001

cum proprietarii cărora le-au fost anulate contractele de vânzare - cumpărare

făcute în baza Legii nr. 112/1995, au dreptul la restituirea prețului de piață,

cu condiția ca aceștia să nu fi fost de rea credință la încheierea

contractului.

Prin

decizia nr.

500

A din 12 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul, iar sentința a fost

schimbată în parte în sensul respingerii acțiunii

.

In

considerente, instanța de apel a reținut că din actele și lucrările dosarului

(decizia civilă nr. 295 din 12 iunie 2003) a rezultat că reclamanții,

cumpărătorii apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, au fost de rea credință

când cu cumpărat.

În speță,

aceasta nu le mai conferă dreptul de a primi prețul de piață conform art. 5o

ind. 1 din Legea nr. 1/0/2001 (modificată) deoarece au acționat cu bună știință

(acesta fiind și motivul anulării contractului).

Prin

urmare numai această critică a fost reținută ca întemeiată.

Excepția

lipsei calității procesuale a apelantului nu a fost primită, deoarece fondurile

rezultate din vânzarea apartamentelor reveneau acestuia, iar Primăria

Municipiului București practic avea un rol de intermediar, având administrația

și nu proprietatea clădirilor, care erau ale Statului român și care era

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru

aceleași rațiuni nu a fost primită nici cererea de evicțiune (art. 1337 C. civ.)

a așa - zisului vânzător, primăria Municipiului București.

Ca atare,

găsind întemeiată numai una din criticile apelantului, conform art. 296 C. proc.

civ., apelul a fost admis.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

- motivarea deciziei

cuprinde două fraze care sunt rupte de ansamblul hotărârii

- în procesul de

revendicare nu a fost anulat contractul de vânzare cumpărare, ci doar decizia

de preluare a imobilului în proprietatea statului

- în sentința civilă

nr. 1534/2002 a Tribunalului București s-a reținut că nu a fost dovedită frauda

la lege la data perfectării contractului de vânzare cumpărare

- în condițiile

respingerii cererii introductive se impunea motivarea respingerii cererii de

chemare în garanție a Municipiului București.

Recursul nu este

fondat.

Pentru a se obține

restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art. 50 indice 1 din Legea

10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții: desființarea prin

hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare cumpărare și

încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii 112/1995.

Prima condiție, aceea

a desființării, are în vedere atât situația în care contractul de vânzare

cumpărare a fost anulat, cât și aceea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Cealaltă condiție,

referitoare la respectarea prevederilor Legii 112/1995, include mai multe

aspecte referitoare la calitatea de chiriaș a cumpărătorului, la termenul în

care de poate formula cererea de cumpărare și la obiectul înstrăinării,

respectiv imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinația de locuință.

In speță, modalitatea

în care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare, cu respectarea sau nu a

prevederilor Legii 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un litigiu

anterior vizând revendicarea imobilului.

Astfel, prin decizia

civilă nr. 295/2003 a Curții de Apel București s-a statuat că imobilul a fost

preluat fără titlu în proprietatea statului și că nu mai putea fi înstrăinat în

baza legii speciale, iar titlul foștilor chiriași este nelegal întrucât

imobilul s-a preluat de la un neproprietar-statul, decizia acestuia de preluare

fiind nulă absolut. In considerentele aceleiași decizii s-a reținut că la data

perfectării contractului de vânzare cumpărare recurenții foloseau imobilul ca

sediu de societate comercială, situație în care contractul s-a încheiat cu

nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995.

Acest aspect, fiind

rezolvat incidental cu ocazia comparării titlurilor prezentate în cadrul

acțiunii în revendicare are putere de lucru judecat și nu mai poate fi

combătut, prin dovezi contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu

raportul juridic deja soluționat.

Ca atare,

argumentându-și soluția pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în

legătură cu nerespectarea dispozițiilor Legii 112/1995, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre legală și deloc străină de natura pricinii, concluzionând

că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50 indice 1 din Legea 10/2001.

Motivarea soluției de

respingere a cererii de chemare în garanție a Municipiului București nu mai

avea nici o rațiune, întrucât acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.

50 din Legea 10/2001 care conferă calitate procesuală pasivă doar Ministerului

Finanțelor Publice. De altfel, reclamanții nu au căzut în pretenții față de

Municipiul București pentru a fi incidente prevederile art. 60 C. proc. civ.

Față de

considerentele expuse recursul se privește ca nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții C.E. și C.F. împotriva deciziei nr. 500 A din

12 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2012.