ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7391/2012

Prin sentința civilă nr. 1093/2003 a Judecătoriei sectorului 1 București contractul a fost constatat nul, irevocabil, reținându-se că a fost încheiat prin eludarea normelor imperative ale Legii nr. 112/1995. În aceste condiții, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, prețul de piață al imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 se cuvine doar acelor persoane ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea condițiilor impuse de lege, nu și cum este cazul în speță al celor ce au încălcat aceste dispoziții și care beneficiază, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001, doar de plata prețului actualizat. Principiul subsidiarității dreptului comun în raport cu legea specială de reparație a fost neechivoc reținut atât în decizia cu efect obligatoriu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii sub nr. 33/2008, cât și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu. Pe cale de consecință, invocarea de critici privind încălcarea unor norme ale Convenției Europene a Drepturilor Omului sau ale Constituției României sunt lipsite de suport și au fost înlăturate. Restituirea prețului actualizat al imobilului către reclamanți presupune prețul unitar achitat de reclamanți pentru apartament în anul 1996, fără distincția unor comisioane ce privesc o împărțire a prețului ulterior achitării sale între instituțiile care au concurat la vânzarea imobilului. În același timp, obligarea pârâtului de a restitui prețul actualizat implică neechivoc și indicele de inflație, prevăzut de altfel în chiar dispozitivul sentinței atacate. Textul de lege aplicat, art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde referiri la eventuale dobânzi. Conform practicalei sentinței atacate, reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată asupra cărora judecătorul fondului nu s-a pronunțat. Potrivit art. 281 2 C. proc. civ., în cazul în care judecătorul nu se pronunță asupra unui capăt de cerere, partea are calea procedurală a unei cereri de completare în anumite condiții de formă și termene. În speță, reclamanții nu au înțeles să exercite o atare cale, critica lor în calea de atac a apelului asupra acestui aspect fiind respinsă. Prin apelul Ministerului Finanțelor Publice s-a criticat aplicarea legii speciale în raport cu dreptul comun și s-a susținut că apelantul pârât nu a fost parte în contractul dintre părți, neavând astfel calitate procesuală pasivă. În considerația tuturor argumentelor de mai sus referitoare la apelul reclamanților și din care rezultă primordialitatea legii speciale, în speță art. 50 din Legea nr. 10/2001, ce confirmă calitatea procesuală și obligații către Ministerul Finanțelor Publice, s-au respins și criticile apelantului pârât. A. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele G.A.E., G.E., M.V., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia este sumar motivată, ceea ce echivalează cu nemotivarea și în același timp pronunțată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) și art. 21 din Constituție. Instanța nu era învestită cu o cale de atac prin care se cerea desființarea unei hotărâri, ci cu analiza efectelor hotărârilor pronunțate, existente, din prisma încălcării drepturilor fundamentale ale reclamanților ocrotite de „blocul de convenționalitate” și încălcate, pe care avea competența constituțională și convențională să le verifice. Sub acest aspect, se susțin următoarele: - decizia civilă nr. 2114 din 07 octombrie 1997 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care a fost schimbată sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii în revendicare a imobilului situat în București, sector 1, formulată de reclamanta Ș.L., continuată de moștenitorii săi P.F. și M.A.M., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, cu reținerea preluării cu titlu a imobilului, are drept efect recunoașterea aplicabilității Legii nr. 112/1995 – astfel, a existenței dreptului de proprietate al statului asupra imobilului cu destinație de locuință, a vocației de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din lege, a chiriașilor ce dețineau locuința cu contract valabil de închiriere. - prin sentința civilă nr. 10109 din 18 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sector 1, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă acțiunea prin care aceleași reclamante au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat între G.M. și SC H.N. SA - prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor, raportat la decizia irevocabilă anterioară prin care se constatase titlul statului și inexistenta titlului reclamantelor. Respingerea irevocabilă a acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, fie și pe excepție, a avut ca efect consolidarea titlului și dreptului de proprietate al reclamanților, precum și a dreptului asupra unui „bun”. - prin sentința civilă nr. 1093 din 18 februarie 2003 pronunțată de Judecătoria sector 1 s-a admis acțiunea formulată de reclamantele P.F. și M.A.M. în contradictoriu cu G.M., G.E., SC H.N. SA și Primăria Municipiului București, instanța constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 - reținând în considerente încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și lipsa vocației pârâților G. la cumpărarea apartamentului, sancționată cu nulitatea absolută prin art. 11 din Legea nr. 112/1995 - cu motivarea că unul dintre cumpărători ar fi dobândit după 01 ianuarie 1990 o altă locuință în proprietate exclusivă, respectiv o cota de 3/8 dobândită prin moștenire de la tatăl său B.P. la data de 22 aprilie 1985 și restul cotei de 5/8 prin cumpărare de la mama sa B.Z., conform contractului de vânzare-cumpărare din 13 august 1996 autentificat la notar public A.D. Prin decizia civilă nr. 214 din 10 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a, s-au respins apelurile declarate de G.E., G.M. și Municipiul București, iar prin decizia civilă nr. 883 din 28 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, s-au admis recursurile promovate de G.M. și G.E. împotriva deciziei nr. 214 din 10 februarie 2004, care a fost modificată în sensul admiterii apelurilor declarate de G.E. și G.M. împotriva sentinței civile nr. 1093 din 18 februarie 2003 pronunțată de Judecătoria sector 1, aceasta fiind schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii în constarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ca nefondată, cu cheltuieli de judecată. Instanța de recurs a constatat că în mod greșit s-a reținut aplicarea art. 9 alin. (6), art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, raportat la situația de fapt reținută eronat - respectiv că G.E. era la data cumpărării locuinței proprietar exclusiv asupra locuinței din sector 2, urmare unei aprecieri greșite a probelor și însumarea cotelor indivize dobândite. Această decizie, care confirmă valabilitatea contractului, are semnificația recunoașterii dreptului asupra unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 227 din 11 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, s-a admis cererea de revizuire formulată de P.F. și M.R.E. împotriva deciziei civile nr. 883 din 28 octombrie 2004, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., care a fost schimbată în sensul respingerii recursului declarat de recurenți, recurenți și în prezenta cauză, împotriva deciziei civile nr. 214/2004 - reținându-se în considerente caracterul fals al declarației autentificate sub nr. 1195 din 30 octombrie 1996, în temeiul unei pretinse autorități de lucru judecat a sentinței penale nr. 329 din 06 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 1, conform art. 22 C. proc. pen. – prin care s-ar fi stabilit că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2001 a fost modalitatea utilizată de petenți pentru a se eluda legea. Decizia civilă nr. 227 din 11 februarie 2008 pronunțată în revizuire este un adevărat recurs la recurs, inadmisibil, prin care se reanalizează soluția irevocabilă din recurs, se înlătură autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, ce recunoștea dreptul asupra unui „bun” în patrimonial cumpărătorilor, dobândit cu respectarea Legii nr. 112/1995. Decizia de revizuire este în vădită contradicție cu autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 396 din 06 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 1, prin care s-a dispus încetarea procesului penal împotriva petenților G.E. și G.M. pentru infracțiunea de fals prevăzută de art. 292 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. Nu în ultimul rând, instanța de revizuire și rejudecare a recursului extinde argumentarea de nelegalitate pe cauze de nulitate asupra cărora nu s-a pronunțat instanța de fond, nu s-au formulat apel de reclamante și nici motive de recurs de recurenții G., în mod, de asemenea, inadmisibil. Rezultă că decizia nr. 227 din 11 februarie 2008 încalcă în mod nepermis atât autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 883 din 28 octombrie 2004 pronunțată de Curtea Apel București, secția a III-a civilă, cât și a sentinței penale nr. 329 din 06 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 1, irevocabilă, pe care o reproduce eronat. Speța este similară cauzei Raicu împotriva României, în care, prin recurs în anulare, prin decizia din 12 februarie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a schimbat sentința de fond în sensul respingerii acțiunii în constarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Diferența constă în aceea că în niciun demers judecătoresc întreprins de fosta proprietară sau moștenitoarele acesteia nu s-a admis irevocabil o acțiune în revendicare sau constatare drept de proprietate, ci dimpotrivă acestea au fost respinse pe fond sau pe excepție. Atâta timp cât moștenitorilor fostului proprietar nu li s-a recunoscut judecătorește dreptul de proprietate și nici nu s-a dispus restituirea bunului prin hotărâre irevocabilă, nu se poate susține că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor-recurente, recunoscut prin toate hotărârile judecătorești menționate, ar fi urmărit un scop legitim și respectă raportul de proporționalitate - făcând referire la hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la recunoașterea dreptului de proprietate.

Instanța face o aplicare greșită a art. 50, 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aspect statuat cu autoritate de lucru judecat prin decizia irevocabilă nr. 883 din 28 octombrie 2004, desființată în procedura revizuirii, ce a constituit un inadmisibil recurs la recurs, cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului , art. 6 parag.1 din această Convenție și a celorlalate hotărâri civile și penale pronunțate, care se bucură de autoritate de lucru judecat. Nu se poate invoca reaua-credință a cumpărătorilor, ca modalitate de invocare a aplicabilității art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu s-a reținut de nicio hotărâre pronunțată și cât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat (prin decizia irevocabilă nr. 2114 din 07 octombrie 1997 a Tribunalului București, secția a V-a) preluarea cu titlu valabil a imobilului, fiind respinsă acțiunea în revendicare.

Distincția introdusă prin Legea nr. 1/2009 de modificare a art. 50 din Legea nr. 10/2001 „proprietari ale căror contracte încheiate cu nerespectarea legii au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile” și „proprietari al căror contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri irevocabile”, reflectă adoptarea unei legislații contradictorii, deoarece un contract încheiat cu respectarea legii nu poate fi desființat, iar pe de altă parte, toate contractele desființate, fie ca urmare a constatării nulității, fie ca urmare a revendicării, au avut ca element comun nerespectarea legii și au același efect, respectiv repunerea în situația anterioară. Nu sunt justificate măsuri diferite în ceea ce privește restituirea prețului, cauza principală a evicțiunii fiind imputabilă statului, prin legile incoerente adoptate, care și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de chestiunea de interes general privind restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în temeiul actelor de naționalizare. Discriminarea este nejustificată întrucât indiferent de modalitatea de desființare toți cumpărătorii au plătit același preț, considerat ulterior social, sau preferențial, iar nu valoarea de piață, dar temeiul juridic al plații îl constituie art. 1337, 1341, 1344, 1348 C. civ., ce nu intră în contradicție cu Convenția, spre deosebire de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța face o aplicare greșită a art. 281 2 C. proc. civ. în soluționarea motivului de apel privind nepronunțarea instanței de fond asupra capetelor accesorii de cerere privind restituirea comisionului de 1% încasat de pârâta-intimata SC H.N. SA, obligarea pârâților la plata de dobânzi aferente sumelor datorate, la nivelul dobânzii legale, de la data pronunțării până la data executării și asupra cheltuielilor de judecată solicitate și datorate. Din dispozițiile exprese ale art. 281 2 C. proc. civ. rezultă că procedura completării este o cale procedurală facultativă, pusă la îndemâna părții - partea, în temeiul principiului disponibilității având drept de opțiune între declararea căii de atac ordinare a apelului, revizuire în condițiile art. 322 pct. 2, acțiune separată sau urmarea procedurii prevăzută de 281 2 C. proc. civ. Instanța încalcă art. 274 și urm. C. proc. civ., potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, în temeiul culpei procesuale și în limita încuviințării pretențiilor.

Considerente sunt contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Instanța de apel reține în argumentul greșit al aplicării art. 281 2 C. proc. civ. și capătul de cerere privind dobânzile, pronunțându-se totuși pe acesta prin aplicarea greșită a art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu motivarea ca acest text nu cuprinde referi cu privire la dobânzi. Pe lângă faptul că s-a privat partea de un grad de jurisdicție datorită faptului că instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea privind dobânzile solicitate, instanța de apel trebuia să constate greșeala de judecată și dreptul părții, repuse în situația anterioară, de a obține dobânzi în condițiile art. 1073, 1088 C. civ. coroborat cu disp. O.U.G. nr. 9/2000. Aceasta întrucât dispozițiile legii speciale se aplică cu prioritate față de dreptul comun în măsura în care cuprinde dispoziții derogatorii. Nu poate fi primit argumentul instanței că nu se datorează dobânzi, întrucât art. 50 al Legii nr. 10/2001 referitor la restituirea prețului reactualizat se completează cu dispozițiile dreptului comun, privind posibilitatea de a solicita dobânzi raportat la obligația de restituirea a sumei reprezentând prețul vânzării. B. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a criticat decizia pentru următoarele motive: Hotărârea este, în parte, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în susținerea căreia se reiau criticile formulate, astfel: - nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. - anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 373/1996 s-a produs din culpa exclusivă a reclamantei G.E., astfel cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1093/2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. - față de aspectele invocate și de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. în materia evicțiunii, obligația de restituire a prețului revine vânzătorului și nu se poate stabili o altă persoană (instituție) răspunzătoare, străină de raportul juridic dintre părți. - prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor. Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinație. Pentru a reține opinia contrară, în sensul că, ex lege, s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul, când a urmărit schimbarea unui debitor prin novațiune, a prevăzut expres acest lucru în actul normativ respectiv. Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții. Pe fondul cauzei, în conformitate cu art. 1337 C. civ., instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și revocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucuresti, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză. Nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că nu există culpa acestei instituții. Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: A. Cu privire la recursul declarat de reclamanți. Nu se pot reține motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 - din perspectiva motivării și pct. 9 C. proc. civ. 1.2. După cum s-a reținut în cauză, motivare care va fi confirmată prin prezenta decizie, criticile formulate de reclamanții-recurenți pun în discuție legalitatea deciziei prin care s-a admis cererea de revizuire și, în urma rejudecării dosarului de recurs, s-a confirmat nevalabilitatea titlului deținut de aceștia asupra imobilului în litigiu. Acestea nu pot fi analizate de instanță decât cu încălcarea limitelor cadrului procesual al litigiului de față, de care este ținută instanța,conform art. 129 alin. final C. proc. civ. În soluționarea cauzei instanța verifică dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca reclamanții să beneficieze de prețul solicitat pentru imobilului de care sunt lipsiți, astfel cum sunt acestea prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, prin această lege - astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a conferit dreptul la restituirea prețului plătit la încheierea contactului, fie a prețului de circulație, după distincțiile făcute în mod expres: prin art. 50 alin. (2) din lege - dreptul la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; prin art. 501, pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile - dreptul la dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța verifică elementele impuse de normele legale sus-menționate pentru a stabili varianta legală aplicabilă, în funcție de particularitățile fiecărei spețe. După distincția făcută de art. 50 și art. 50 1 din lege, instanța verifică numai dacă actul a fost încheiat cu respectarea sau nu a Legii nr. 112/1995 – operațiune care nu se face, pe fond, de această instanță, ci în raport cu hotărârile pronunțate anterior asupra acestor aspecte. În lipsa unor asemenea hotărâri, instanța nu este abilitată legal să facă acest lucru, ci numai să constate că prin expirarea termenului de verificare a legalității contractelor, derogatoriu de la dreptul comun și prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acestea s-au consolidat și sunt considerate că respectă dispozițiile legii în baza căreia s-au încheiat. Cum în cauza de față, în cadrul procesual fixat de pretenția reclamanților recurenți, contractul a fost desființat pe calea acțiunii în nulitate, cu reținerea irevocabilă a încălcării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța nu poate să aplice decât dispozițiile care dau dreptul la restituirea prețului actualizat. Desființarea unui contract, în lumina Legii nr. 10/2001, poate interveni nu numai pe calea nulității, ci și a revendicării - alin. (2 1 ) al art. 20 din lege, introdus prin Legea nr. 1/2009 face referire la contracte încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în care chiriașii care au fost de bună-credință, care însă au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare. Pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 interesează încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care nu este obligatoriu să fie alăturată întotdeauna unei rele credințe. 3. Reglementările care dau dreptul la restituirea prețului, diferențiat, nu sunt contradictorii, deoarece un contract încheiat cu respectarea legii poate fi desființat, după cum s-a arătat mai sus, pe calea acțiunii în revendicare, care nu implică analizarea valabilității actului. Discriminarea între cumpărătorii din cele două situații menționate este justificată de către reclamanți pe evicțiune, care nu constituie însă cauza care justifică pretenția reclamanților recurenți. Dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii nu sunt aplicabile, în aplicarea principiului specialibus generalia derogant, Legea nr. 10/2001 având un caracter special. 4.5. Reclamanții invocă faptul că în cauză în cauză s-a făcut o aplicare greșită a art. 281 2 C. proc. civ. în soluționarea motivului de apel privind nepronunțarea instanței de fond asupra capetelor accesorii de cerere privind restituirea comisionului de 1% încasat de pârâta-intimată SC H.N. SA, obligarea pârâților la plata de dobânzi aferente sumelor datorate, la nivelul dobânzii legale, de la data pronunțării până la data executării și asupra cheltuielilor de judecată solicitate și datorate. Numai că, așa cum rezultă din motivarea deciziei de apel, dispozițiile indicate au fost analizate numai relativ la cererea privind cheltuielile de judecată, instanța făcând însă o greșită aplicare a acestora. Nicio dispoziție legală nu impune obligația de a se apela numai la calea procedurală a completării, prevăzută de această normă, partea putând opta între aceasta și calea recursului. Diferența este că atunci când se uzitează calea completării, hotărârea pronunțată în soluționarea acesteia este supusă recursului, dacă cea solicitată a fi completată este supusă acestei căi de atac, și nu cea la care se reclamă omisiunea. Considerentele deciziei referitoare la modul de dispunere asupra cererii privind dobânzile nu sunt contradictorii, pentru a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nu se pune problema privării părții de un grad de jurisdicție , din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a apreciat că aceștia au dreptul să primească numai prețul actualizat – ceea ce înseamnă că s-au exclus celelalte pretenții formulate în cauză. În susținerea criticii referitoare la dobânzi, reclamanții susțin caracterul special dispozițiilor legale pe care le invocă, deși argumentul pentru care s-a pronunțat instanța este referitor la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 – instanța a reținut caracterul special față de dreptul comun al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care în art. 50 nu cuprinde referiri la eventuale dobânzi, fără ca prin recurs să se formuleze critici de nelegalitate față de acest considerent, așa cum impune art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Cum pe calea recursului se critică nelegalitatea deciziei, așa cum arată art. 299 coroborat cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar critica de recurs nu vizează modul de dipunere cu privire la cererea privind comisionul, acesta a intrat în puterea lucrului judecat. B. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: În mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a recurentului, ceea ce face să nu fie incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși susținerea acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în cauză este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere, din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului în litigiile decurgând din restituirea prețului. Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., în forma în vigoare la data încheierii actului, este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț – fost proprietar al imobilului în cauză. Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică nu poate fi reținută, cerința impusă fiind de desființare a contractului pentru eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la data încheierea acestuia. În considerarea argumentelor reținute mai sus, Curtea urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună după cum urmează: Se va respinge ca nefondat recursul declarat de către pârât și se va admite recursul declarat de reclamantă. Cum instanța de apel a reținut că la ultimul termen în fața primei instanțe reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată, asupra cărora judecătorul fondului nu s-a pronunțat, cu aplicarea și a art. 296 C. proc. civ., se va modifică decizia, în sensul că se va admite apelul declarat de aceleași reclamante împotriva sentinței nr. 1206 din data de 23 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Se va schimba în parte sentința, în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București la plata sumei de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamante. Se vor păstra celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.