ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7391/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7391/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

A

supra recursurilor de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 158/A din data de 09 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții G.A.E., G.E.,

M.V. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr.

1206 din 23 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. 60091/3/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți SC H.N. SA,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și intimatul chemat în

garanție Municipiul București, prin Primarul General.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut urmă

toarele

considerente:

Prin sentința civilă

nr. 1206/2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanții G.E. și M.V. și G.A.E., în calitate de

moștenitoare ale defunctului G.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. SA și chematul în garanție

Municipiul București, fiind obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la

plata prețului actualizat (în funcție de rata inflației) din contractul de

vânzare-cumpărare nr. 373 din 30 septembrie 1996.

S-a reținut că la data

încheierii contractului reclamanta G.E., soția titularului de contract, mai deținea

o locuință în proprietate, încălcând astfel dispozițiile Legii nr. 112/1995, motiv

pentru care contractul a fost anulat irevocabil prin sentința civilă nr. 1093/2003

a Judecătoriei sectorului 1 București.

Așa fiind, reclamanților

nu li se cuvine decât prețul actualizat al imobilului cumpărat în baza Legii

nr. 112/1995 și nu prețul de piață, așa cum aceștia au solicitat.

Cu privire la apelurile

declarate în cauză, Curtea a reținut următoarele:

În prezenta cauză nu s-a

pus în discuție valabilitatea unei alte hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv

sentința civilă nr. 1093/2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, astfel încât

orice considerații asupra acestui aspect nu pot fi analizate, neconstituind obiect

de învestire în procesul de față.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

încheiat de reclamante cu SC H.N. SA, înregistrat sub nr. 373/1996, s-a cumpărat

în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București, sector 1.

Prin sentința civilă

nr. 1093/2003 a Judecătoriei sectorului 1 București contractul a fost constatat

nul, irevocabil, reținându-se că a fost încheiat prin eludarea normelor imperative

ale Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții, potrivit

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, prețul de piață al imobilelor cumpărate

în baza Legii nr. 112/1995 se cuvine doar acelor persoane ale căror contracte au

fost încheiate cu respectarea condițiilor impuse de lege, nu și cum este cazul în

speță al celor ce au încălcat aceste dispoziții și care beneficiază, conform

art. 50 din Legea nr. 10/2001, doar de plata prețului actualizat.

Principiul subsidiarității

dreptului comun în raport cu legea specială de reparație a fost neechivoc reținut

atât în decizia cu efect obligatoriu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii sub nr. 33/2008, cât și în jurisprudența recentă

a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu.

Pe cale de consecință,

invocarea de critici privind încălcarea unor norme ale Convenției Europene a Drepturilor

Omului sau ale Constituției României sunt lipsite de suport și au fost înlăturate.

Restituirea prețului actualizat

al imobilului către reclamanți presupune prețul unitar achitat de reclamanți pentru

apartament în anul 1996, fără distincția unor comisioane ce privesc o împărțire

a prețului ulterior achitării sale între instituțiile care au concurat la vânzarea

imobilului.

În același timp, obligarea

pârâtului de a restitui prețul actualizat implică neechivoc și indicele de inflație,

prevăzut de altfel în chiar dispozitivul sentinței atacate.

Textul de lege aplicat,

art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde referiri la eventuale dobânzi.

Conform practicalei sentinței

atacate, reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată asupra cărora judecătorul

fondului nu s-a pronunțat.

Potrivit art. 281

2

C. proc. civ., în cazul în care judecătorul nu se pronunță asupra unui capăt de

cerere, partea are calea procedurală a unei cereri de completare în anumite condiții

de formă și termene.

În speță, reclamanții

nu au înțeles să exercite o atare cale, critica lor în calea de atac a apelului

asupra acestui aspect fiind respinsă.

Prin apelul Ministerului

Finanțelor Publice s-a criticat aplicarea legii speciale în raport cu dreptul comun

și s-a susținut că apelantul pârât nu a fost parte în contractul dintre părți, neavând

astfel calitate procesuală pasivă.

În considerația tuturor

argumentelor de mai sus referitoare la apelul reclamanților și din care rezultă

primordialitatea legii speciale, în speță art. 50 din Legea nr. 10/2001, ce confirmă

calitatea procesuală și obligații către Ministerul Finanțelor Publice, s-au respins

și criticile apelantului pârât.

A. Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamantele G.A.E., G.E., M.V., criticând-o pentru următoarele

motive:

motivată, ceea ce echivalează cu nemotivarea și în același timp pronunțată cu încălcarea

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2),

art. 20 alin. (2) și art. 21 din Constituție.

Instanța nu era învestită

cu o cale de atac prin care se cerea desființarea unei hotărâri, ci cu analiza efectelor

hotărârilor pronunțate, existente, din prisma încălcării drepturilor fundamentale

ale reclamanților ocrotite de „blocul de convenționalitate” și încălcate, pe care

avea competența constituțională și convențională să le verifice.

Sub acest aspect, se susțin

următoarele:

- decizia civilă nr.

2114 din 07 octombrie 1997 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

prin care a fost schimbată sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii

în revendicare a imobilului situat în București, sector 1, formulată de reclamanta

Ș.L., continuată de moștenitorii săi P.F. și M.A.M., în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București, cu reținerea preluării cu titlu a imobilului,

are drept efect recunoașterea aplicabilității Legii nr. 112/1995 – astfel, a existenței

dreptului de proprietate al statului asupra imobilului cu destinație de locuință,

a vocației de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din lege, a chiriașilor ce dețineau

locuința cu contract valabil de închiriere.

- prin sentința civilă

nr. 10109 din 18 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sector 1, definitivă și irevocabilă,

a fost respinsă acțiunea prin care aceleași reclamante au solicitat constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat între

G.M. și SC H.N. SA - prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active

a reclamantelor, raportat la decizia irevocabilă anterioară prin care se constatase

titlul statului și inexistenta titlului reclamantelor.

Respingerea irevocabilă

a acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, fie și pe

excepție, a avut ca efect consolidarea titlului și dreptului de proprietate al reclamanților,

precum și a dreptului asupra unui „bun”.

- prin sentința civilă

nr. 1093 din 18 februarie 2003 pronunțată de Judecătoria sector 1 s-a admis acțiunea

formulată de reclamantele P.F. și M.A.M. în contradictoriu cu G.M., G.E., SC

H.N. SA și Primăria Municipiului București, instanța constatând nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 - reținând în considerente încălcarea

dispozițiilor imperative ale art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și lipsa vocației

pârâților G. la cumpărarea apartamentului, sancționată cu nulitatea absolută prin

art. 11 din Legea nr. 112/1995 - cu motivarea că unul dintre cumpărători ar fi dobândit

după 01 ianuarie 1990 o altă locuință în proprietate exclusivă, respectiv o cota

de 3/8 dobândită prin moștenire de la tatăl său B.P. la data de 22 aprilie 1985

și restul cotei de 5/8 prin cumpărare de la mama sa B.Z., conform contractului de

vânzare-cumpărare din 13 august 1996 autentificat la notar public A.D.

Prin decizia civilă

nr. 214 din 10 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a,

s-au respins apelurile declarate de G.E., G.M. și Municipiul București, iar prin

decizia civilă nr. 883 din 28 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, irevocabilă, s-au admis recursurile promovate de G.M. și

G.E. împotriva deciziei nr. 214 din 10 februarie 2004, care a fost modificată în

sensul admiterii apelurilor declarate de G.E. și G.M. împotriva sentinței civile

nr. 1093 din 18 februarie 2003 pronunțată de Judecătoria sector 1, aceasta fiind

schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii în constarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Instanța de recurs a constatat

că în mod greșit s-a reținut aplicarea art. 9 alin. (6), art. 1 din Legea nr. 112/1995

și art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, raportat la situația de fapt reținută

eronat - respectiv că G.E. era la data cumpărării locuinței proprietar exclusiv

asupra locuinței din sector 2, urmare unei aprecieri greșite a probelor și însumarea

cotelor indivize dobândite.

Această decizie, care

confirmă valabilitatea contractului, are semnificația recunoașterii dreptului asupra

unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă

nr. 227 din 11 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

civilă, s-a admis cererea de revizuire formulată de P.F. și M.R.E. împotriva deciziei

civile nr. 883 din 28 octombrie 2004, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ.,

care a fost schimbată în sensul respingerii recursului declarat de recurenți, recurenți

și în prezenta cauză, împotriva deciziei civile nr. 214/2004 - reținându-se în considerente

caracterul fals al declarației autentificate sub nr. 1195 din 30 octombrie 1996,

în temeiul unei pretinse autorități de lucru judecat a sentinței penale nr. 329

din 06 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 1, conform art. 22 C.

proc. pen. – prin care s-ar fi stabilit că încheierea contractului de vânzare-cumpărare

din 17 iulie 2001 a fost modalitatea utilizată de petenți pentru a se eluda legea.

Decizia civilă nr.

227 din 11 februarie 2008 pronunțată în revizuire este un adevărat recurs la recurs,

inadmisibil, prin care se reanalizează soluția irevocabilă din recurs, se înlătură

autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, ce recunoștea dreptul

asupra unui „bun” în patrimonial cumpărătorilor, dobândit cu respectarea Legii

nr. 112/1995.

Decizia de revizuire este

în vădită contradicție cu autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr.

396 din 06 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 1, prin care s-a dispus

încetarea procesului penal împotriva petenților G.E. și G.M. pentru infracțiunea

de fals prevăzută de art. 292 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat

la art. 10 lit. g) C. proc. pen.

Nu în ultimul rând, instanța

de revizuire și rejudecare a recursului extinde argumentarea de nelegalitate pe

cauze de nulitate asupra cărora nu s-a pronunțat instanța de fond, nu s-au formulat

apel de reclamante și nici motive de recurs de recurenții G., în mod, de asemenea,

inadmisibil.

Rezultă că decizia

nr. 227 din 11 februarie 2008 încalcă în mod nepermis atât autoritatea de lucru

judecat a deciziei civile nr. 883 din 28 octombrie 2004 pronunțată de Curtea Apel

București, secția a III-a civilă, cât și a sentinței penale nr. 329 din 06

februarie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 1, irevocabilă, pe care o reproduce

eronat.

Speța este similară cauzei

Raicu împotriva României, în care, prin recurs în anulare, prin decizia din 12

februarie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a schimbat

sentința de fond în sensul respingerii acțiunii în constarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare. Diferența constă în aceea că în niciun demers judecătoresc

întreprins de fosta proprietară sau moștenitoarele acesteia nu s-a admis irevocabil

o acțiune în revendicare sau constatare drept de proprietate, ci dimpotrivă acestea

au fost respinse pe fond sau pe excepție.

Atâta timp cât moștenitorilor

fostului proprietar nu li s-a recunoscut judecătorește dreptul de proprietate și

nici nu s-a dispus restituirea bunului prin hotărâre irevocabilă, nu se poate susține

că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor-recurente, recunoscut prin

toate hotărârile judecătorești menționate, ar fi urmărit un scop legitim și respectă

raportul de proporționalitate - făcând referire la hotărâri ale Curții Europene

a Drepturilor Omului referitoare la recunoașterea dreptului de proprietate.

greșită a art. 50, 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul s-a

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aspect statuat cu autoritate

de lucru judecat prin decizia irevocabilă nr. 883 din 28 octombrie 2004, desființată

în procedura revizuirii, ce a constituit un inadmisibil recurs la recurs, cu încălcarea

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

, art. 6 parag.1 din această Convenție și a celorlalate hotărâri civile și penale

pronunțate, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Nu se poate invoca reaua-credință

a cumpărătorilor, ca modalitate de invocare a aplicabilității art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu s-a reținut de nicio hotărâre pronunțată

și cât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat (prin decizia irevocabilă

nr. 2114 din 07 octombrie 1997 a Tribunalului București, secția a V-a) preluarea

cu titlu valabil a imobilului, fiind respinsă acțiunea în revendicare.

prin Legea nr. 1/2009 de modificare a art. 50 din Legea nr. 10/2001 „proprietari

ale căror contracte încheiate cu nerespectarea legii au fost desființate prin hotărâri

judecătorești irevocabile” și „proprietari al căror contracte încheiate cu respectarea

Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri irevocabile”, reflectă adoptarea

unei legislații contradictorii, deoarece un contract încheiat cu respectarea legii

nu poate fi desființat, iar pe de altă parte, toate contractele desființate, fie

ca urmare a constatării nulității, fie ca urmare a revendicării, au avut ca element

comun nerespectarea legii și au același efect, respectiv repunerea în situația anterioară.

Nu sunt justificate măsuri

diferite în ceea ce privește restituirea prețului, cauza principală a evicțiunii

fiind imputabilă statului, prin legile incoerente adoptate, care și-a încălcat obligația

pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de chestiunea de interes

general privind restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în temeiul

actelor de naționalizare.

Discriminarea este nejustificată

întrucât indiferent de modalitatea de desființare toți cumpărătorii au plătit același

preț, considerat ulterior social, sau preferențial, iar nu valoarea de piață, dar

temeiul juridic al plații îl constituie art. 1337, 1341, 1344, 1348 C. civ., ce

nu intră în contradicție cu Convenția, spre deosebire de art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

greșită a art. 281

2

C. proc. civ. în soluționarea motivului de apel privind

nepronunțarea instanței de fond asupra capetelor accesorii de cerere privind restituirea

comisionului de 1% încasat de pârâta-intimata SC H.N. SA, obligarea pârâților la

plata de dobânzi aferente sumelor datorate, la nivelul dobânzii legale, de la data

pronunțării până la data executării și asupra cheltuielilor de judecată solicitate

și datorate.

Din dispozițiile exprese

ale art. 281

2

C. proc. civ. rezultă că procedura completării este o cale

procedurală facultativă, pusă la îndemâna părții - partea, în temeiul principiului

disponibilității având drept de opțiune între declararea căii de atac ordinare a

apelului, revizuire în condițiile art. 322 pct. 2, acțiune separată sau urmarea

procedurii prevăzută de 281

2

C. proc. civ.

Instanța încalcă art.

274 și urm. C. proc. civ., potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, în temeiul culpei procesuale și

în limita încuviințării pretențiilor.

(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel reține

în argumentul greșit al aplicării art. 281

2

C. proc. civ. și capătul

de cerere privind dobânzile, pronunțându-se totuși pe acesta prin aplicarea greșită

a art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu motivarea ca acest text nu cuprinde referi cu

privire la dobânzi.

Pe lângă faptul că s-a

privat partea de un grad de jurisdicție datorită faptului că instanța de fond nu

s-a pronunțat pe cererea privind dobânzile solicitate, instanța de apel trebuia

să constate greșeala de judecată și dreptul părții, repuse în situația anterioară,

de a obține dobânzi în condițiile art. 1073, 1088 C. civ. coroborat cu disp. O.U.G.

nr. 9/2000. Aceasta întrucât dispozițiile legii speciale se aplică cu prioritate

față de dreptul comun în măsura în care cuprinde dispoziții derogatorii.

Nu poate fi primit argumentul

instanței că nu se datorează dobânzi, întrucât art. 50 al Legii nr. 10/2001 referitor

la restituirea prețului reactualizat se completează cu dispozițiile dreptului comun,

privind posibilitatea de a solicita dobânzi raportat la obligația de restituirea

a sumei reprezentând prețul vânzării.

B. Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București a criticat decizia pentru următoarele motive:

Hotărârea este, în parte,

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În mod greșit s-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în

susținerea căreia se reiau criticile formulate, astfel:

- nu a fost parte la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, iar potrivit principiului relativității

efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante,

neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

- anularea contractului

de vânzare-cumpărare nr. 373/1996 s-a produs din culpa exclusivă a reclamantei G.E.,

astfel cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1093/2003

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

- față de aspectele invocate

și de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. în materia evicțiunii, obligația de

restituire a prețului revine vânzătorului și nu se poate stabili o altă persoană

(instituție) răspunzătoare, străină de raportul juridic dintre părți.

- prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să

se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor.

Prin modificarea

alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002)

s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor

care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta

să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite

să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin

sentință judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care numai administrează

fondul cu această destinație.

Pentru a reține opinia

contrară, în sensul că, ex lege, s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege s-ar

realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest

caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului

(art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus

donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul,

când a urmărit schimbarea unui debitor prin novațiune, a prevăzut expres acest

lucru în actul normativ respectiv.

Prin urmare, Primăria

Municipiului București, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă

judecății, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

cu reclamanții.

Pe fondul cauzei, în conformitate

cu art. 1337 C. civ., instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind

așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea

în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală

pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului

de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și revocabilă, întrunește condițiile

unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept

este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală

a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucuresti, față de pretențiile privind restituirea

prețului actualizat al imobilul în cauză.

Nu poate fi antrenată

răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că nu există culpa

acestei instituții.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

A. Cu privire la recursul

declarat de reclamanți.

Nu se pot reține motivele

de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 - din perspectiva motivării și pct. 9

C. proc. civ.

1.2. După cum s-a reținut

în cauză, motivare care va fi confirmată prin prezenta decizie, criticile formulate

de reclamanții-recurenți pun în discuție legalitatea deciziei prin care s-a admis

cererea de revizuire și, în urma rejudecării dosarului de recurs, s-a confirmat

nevalabilitatea titlului deținut de aceștia asupra imobilului în litigiu.

Acestea nu pot fi analizate

de instanță decât cu încălcarea limitelor cadrului procesual al litigiului de față,

de care este ținută instanța,conform art. 129 alin. final C. proc. civ.

În soluționarea cauzei

instanța verifică dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca reclamanții

să beneficieze de prețul solicitat pentru imobilului de care sunt lipsiți, astfel

cum sunt acestea prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin această lege

- astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a conferit dreptul la restituirea

prețului plătit la încheierea contactului, fie a prețului de circulație, după distincțiile

făcute în mod expres: prin art. 50 alin. (2) din lege - dreptul

la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; prin art. 501, pentru contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile - dreptul la dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În aplicarea acestor dispoziții

legale, instanța verifică elementele impuse de normele legale sus-menționate pentru

a stabili varianta legală aplicabilă, în funcție de particularitățile fiecărei spețe.

După distincția făcută

de art. 50 și art. 50

1

din lege, instanța verifică numai dacă actul a

fost încheiat cu respectarea sau nu a Legii nr. 112/1995 – operațiune care nu se

face, pe fond, de această instanță, ci în raport cu hotărârile pronunțate anterior

asupra acestor aspecte. În lipsa unor asemenea hotărâri, instanța nu este abilitată

legal să facă acest lucru, ci numai să constate că prin expirarea termenului de

verificare a legalității contractelor, derogatoriu de la dreptul comun și prevăzut

de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acestea s-au consolidat și sunt considerate

că respectă dispozițiile legii în baza căreia s-au încheiat.

Cum în cauza de față,

în cadrul procesual fixat de pretenția reclamanților recurenți, contractul a fost

desființat pe calea acțiunii în nulitate, cu reținerea irevocabilă a încălcării

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța nu poate să aplice decât dispozițiile

care dau dreptul la restituirea prețului actualizat.

Desființarea unui contract,

în lumina Legii nr. 10/2001, poate interveni nu numai pe calea nulității, ci și

a revendicării - alin. (2

1

) al art. 20 din lege, introdus prin Legea

nr. 1/2009 face referire la contracte încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în care chiriașii care

au fost de bună-credință, care însă au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni

în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare.

Pe de altă parte, în aplicarea

dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 interesează încălcarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, care nu este obligatoriu să fie alăturată întotdeauna unei rele

credințe.

dau dreptul la restituirea prețului, diferențiat, nu sunt contradictorii, deoarece

un contract încheiat cu respectarea legii poate fi desființat, după cum s-a arătat

mai sus, pe calea acțiunii în revendicare, care nu implică analizarea valabilității

actului.

Discriminarea între cumpărătorii

din cele două situații menționate este justificată de către reclamanți pe evicțiune,

care nu constituie însă cauza care justifică pretenția reclamanților recurenți.

Dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii nu sunt aplicabile, în aplicarea

principiului specialibus generalia derogant, Legea nr. 10/2001 având un caracter

special.

4.5. Reclamanții invocă

faptul că în cauză în cauză s-a făcut o aplicare greșită a art. 281

2

C. proc. civ. în soluționarea motivului de apel privind nepronunțarea instanței

de fond asupra capetelor accesorii de cerere privind restituirea comisionului de

1% încasat de pârâta-intimată SC H.N. SA, obligarea pârâților la plata de dobânzi

aferente sumelor datorate, la nivelul dobânzii legale, de la data pronunțării până

la data executării și asupra cheltuielilor de judecată solicitate și datorate.

Numai că, așa cum rezultă

din motivarea deciziei de apel, dispozițiile indicate au fost analizate numai relativ

la cererea privind cheltuielile de judecată, instanța făcând însă o greșită aplicare

a acestora.

Nicio dispoziție legală

nu impune obligația de a se apela numai la calea procedurală a completării, prevăzută

de această normă, partea putând opta între aceasta și calea recursului. Diferența

este că atunci când se uzitează calea completării, hotărârea pronunțată în soluționarea

acesteia este supusă recursului, dacă cea solicitată a fi completată este supusă

acestei căi de atac, și nu cea la care se reclamă omisiunea.

Considerentele deciziei

referitoare la modul de dispunere asupra cererii privind dobânzile nu sunt contradictorii,

pentru a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. și nu se pune problema privării părții de un grad de jurisdicție , din

perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile

în care prima instanță a apreciat că aceștia au dreptul să primească numai prețul

actualizat – ceea ce înseamnă că s-au exclus celelalte pretenții formulate în cauză.

În susținerea criticii

referitoare la dobânzi, reclamanții susțin caracterul special dispozițiilor legale

pe care le invocă, deși argumentul pentru care s-a pronunțat instanța este referitor

la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 – instanța a reținut caracterul special

față de dreptul comun al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care în art. 50 nu cuprinde

referiri la eventuale dobânzi, fără ca prin recurs să se formuleze critici de nelegalitate

față de acest considerent, așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ.

Cum pe calea recursului

se critică nelegalitatea deciziei, așa cum arată art. 299 coroborat cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar critica de recurs nu vizează modul

de dipunere cu privire la cererea privind comisionul, acesta a intrat în puterea

lucrului judecat.

B. Recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, este nefondat, în considerarea argumentelor ce

succed:

În mod corect a fost respinsă

excepția lipsei calității procesual pasive a recurentului, ceea ce face să nu fie

incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși susținerea acestuia

că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului

în cauză este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul

le pretinde.

Obligația de restituire

a prețului către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în

temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului,

ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui

prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Aceste dispoziții legale

au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le

invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere, din care rezultă calitatea

procesuală pasivă unică a Ministerului în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Obligația de răspundere

pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art.

1337 și urm. C. civ., în forma în vigoare la data încheierii actului, este absorbită

în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de

reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un

terț – fost proprietar al imobilului în cauză.

Obligația instituită de

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului

obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică nu poate fi reținută,

cerința impusă fiind de desființare a contractului pentru eludarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la data încheierea acestuia.

În considerarea argumentelor

reținute mai sus, Curtea urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. și să dispună după cum urmează:

Se va respinge ca nefondat

recursul declarat de către pârât și se va admite recursul declarat de reclamantă.

Cum instanța de apel a

reținut că la ultimul termen în fața primei instanțe reclamanții au solicitat cheltuieli

de judecată, asupra cărora judecătorul fondului nu s-a pronunțat, cu aplicarea și

a art. 296 C. proc. civ., se va modifică decizia, în sensul că se va admite apelul

declarat de aceleași reclamante împotriva sentinței nr. 1206 din data de 23 iunie

2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Se va schimba în parte

sentința, în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București la plata sumei

de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamante.

Se vor păstra celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantele G.A.E., G.E., M.V. împotriva deciziei nr. 158/A din data de 09 aprilie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în sensul

că:

Admite apelul declarat

de aceleași reclamante împotriva sentinței nr. 1206 din data de 23 iunie 2011 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte sentința

în sensul că obligă pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București la plata sumei de 150 RON

reprezentând cheltuieli de judecată către reclamante.

Păstrează celelalte dispoziții

ale deciziei și sentinței.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2012.