ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4398/2012

Asupra

cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă,  reclamanții S.A.Ș. și S.M. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București și SC

H.N. SA, obligarea acestora la plata sumei de 3.000.000 RON, reprezentând diferența

dintre valoarea de piață a imobilului situat în București, și suma ce a fost restituită

în urma anulării contractului de vânzare - cumpărare. Totodată, au precizat că această

sumă include și daunele morale aferente.

La data de 15 aprilie 2009, reclamanții au arătat că înțeleg

să se judece numai cu Ministerul Economiei și Finanțelor, iar la termenul din 21

februarie 2011 au depus precizări, prin care au arătat că solicită ca despăgubirea

să fie calculată la valoarea integrală a apartamentului, fără a se ține seama că

ratele nu au fost plătite în totalitate. Totodată, au arătat că solicită despăgubiri

materiale în cuantum de 382.250,87 euro și daune morale în cuantum de 387.787 euro.

Prin sentința civilă nr. 324 din 01 martie 2011, Tribunalul

Bucureșt, secția a III-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin

decizia civilă nr. 2766 din 11 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IlI-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare

din 16 decembrie 1996, contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între SC H.N.

SA și reclamanții din prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 499 din 26 ianuarie 2007, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata sumei de 1.202,26 RON, actualizată

conform indicelui de inflație, reprezentând avansul achitat pentru cumpărarea apartamentului.

Din analiza prevederilor legale incidente s-a reținut

că legiuitorul a avut în vedere, la stabilirea măsurii respective, numai situația

în care contractele de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, fapt care rezultă de altfel și din prevederile art. 20

alin. (2

1

) din Legea nr. 1/2009.

Având în vedere că actul de vânzare - cumpărare al reclamanților

nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a

reținut de către Curtea de Apel București, Tribunalul a constatat că pretențiile

acestora nu se încadrează în prevederile legale mai sus menționate.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 28

martie 2011 au declarat apel reclamanții S.A.Ș. și S.M.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate

și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut

următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie

1996, reclamanții S.A.Ș. și S.M. au dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, de

la Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC H.N. SA, locuința situată

în București.

Prin decizia civilă nr. 2766 din 11 decembrie 2003 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, în Dosarul nr. 2507/2003, ca

urmare a admiterii recursului declarat de recurentul reclamant M.O., s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare menționat anterior.

Prin sentința civilă nr. 499 din 26 ianuarie 2007 pronunțată

de Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. 15472/302/2006, a fost admisă

acțiunea formulată de reclamanți și a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice

să le plătească suma de 1.202,26 RON, actualizată conform indicelui de inflație

la data efectuării plății, reprezentând avans imobil, plătit ca preț pentru apartamentul

situat în București.

Având în vedere că sumele de bani provenite din vânzarea

apartamentelor, potrivit art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995 fuseseră virați într-un fond al Ministerului Finanțelor Publice, acestuia

îi revenea obligația de restituire a prețului actualizat.

S-a reținut că, momentul nașterii dreptului chiriașilor

de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau era cel la care s-ar fi stabilit că

imobilul „nu se restituie în natură".

Concluzia celor expuse este aceea că, dintr-o dublă perspectivă,

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamanți cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

De asemenea, necunoașterea cauzei de nulitate nu a condus

la salvgardarea actului și nu poate produce consecințe nici în planul altor raporturi

juridice, cum este și cel dintre reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice.

Sub un aspect distinct, invocat prin cel de-al doilea

motiv de apel, Curtea a reținut că sentința civilă nr. 499 din 26 ianuarie 2007

pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. 15472/302/2006 nu

prezintă autoritate de lucru judecat, neexistând între cele două cereri tripla identitate

de părți, obiect și cauză, impusă de art. 1201 C. civ., mai precis identitatea de

cauză. Astfel, cererea care a făcut obiectul Dosarul nr. 15472/302/2006 a fost admisă

în temeiul art. 51 (devenit 50 după republicarea din 02 septembrie 2005) alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 184/2002

[

pct. I

I,

1.2 lit. a)], în timp ce prezenta

acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată ulterior, prin Legea nr. 1/2009 [pct. I

I,

1.3

lit. a)].

În

fine, respingând

în totalitate acțiunea, instanța a constatat implicit că toate capetele de cerere,

deci inclusiv cel formulat prin precizarea din 21 februarie 2011 și care se referea

la acordarea daunelor morale, sunt neîntemeiate.

Pentru aceste considerente Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 611A din

20 iunie 2011 a respins apelul.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții S.A.Ș.

și S.M. care au susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Instanța a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare, în mod greșit, iar buna lor credință la încheierea contractului

nu a fost analizată, deși instanțele anterioare o constataseră și o luaseră în considerare,

respingând inițial acțiunea.

Pe cale de consecință, încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 a fost făcută în exclusivitate de reprezentanții Primăriei Municipiului

București.

Se consideră că neacordarea de despăgubiri la valoarea

de piață a imobilului echivalează, din toate punctele de vedere, cu o expropriere

fără justă cauză.

Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale

incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. procedură civilă, este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de

temei legal.

În

cauză, instanța

de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume, art. 998-999

C. proc. civ., considerând că, pentru a fi admisibilă cererea de chemare în judecată

era necesar a fi întrunite elementele răspunderii civile delictuale și anume fapta

ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită

și vinovăția.

Criticile recurentei vizează, în principal, „greșita"

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și neanalizarea

bunei lor credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu pot fi

primite pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 2766 din 11 decembrie 2003 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, cerere asupra căreia

instanța s-a pronunțat cu putere de lucru judecat.

Așa cum a reținut în mod just Curtea de Apel București,

prin decizia recurată, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare,

prin decizia civilă nr. 2766 din 11 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

București, în Dosar nr. 2507/2003 nu poate constitui o faptă ilicită, iar inexistența

unei culpe a reclamanților la încheierea contractului, chiar reală, nu are nicio

relevanță, câtă vreme distincția dintre cele două ipoteze prevăzute de art. 50

alin. (2) și respectiv art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 este

făcută în funcție de un alt element, și anume încălcarea sau nu a prevederilor Legii

nr. 112/1995, iar la eludarea dispozițiilor legale, constând în însăși semnarea

actului, au participat și reclamanții.

Nici susținerile recurențiilor-reclamanți privind „exproprierea

fără justă cauză" prin neacordarea de despăgubiri la valoarea de piață pentru

imobil nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, deoarece respingerea

capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri la valoarea de piață pentru

imobil nu constituie o expropriere fără justă cauză, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare

a fost anulat, a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor legale incidente și anume

ale Legii nr. 112/1995.

Pentru aceste considerente se va respinge recursul ca

nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. procedură civilă se va menține decizia

civilă recurată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții S.A.Ș. și S.M. împotriva deciziei civile nr. 611A

din 20 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.