ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4456/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 300 din 3 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanții N.C. și N.Co. contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțele. A obligat Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 68.779 RON reprezentând prețul actualizat, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996. A respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâților la restituirea valorii actuale de circulație a imobilului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 730A din 8 octombrie 2004, Tribunalul București a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, ce a avut ca obiect apartamentul nr. 2, situat în București, încheiat între reclamanți și Primăria municipiului București, prin S.C. H. S.A. Această soluție a rămas definitivă și irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului, prin Decizia civilă nr. 1088 din 8 septembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București. A mai reținut tribunalul, că, raportat la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, iar reclamanții sunt în drept să solicite despăgubiri reprezentând prețul actualizat plătit.

În ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri reprezentând diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de imobil, tribunalul a reținut că, prin hotărârea anterioară a Tribunalului București, s-a reținut cu putere de lucru judecat reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Prin Decizia nr. 147A din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți. A admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat în parte sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că îndreptarea erorii din cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire se poate îndrepta pe calea reglementată de art. 281 C. proc. civ. Reaua credință a cumpărătorilor a fost reținută printr-o hotărâre judecătorească anterioară, ce a căpătat puterea lucrului judecat, astfel încât în mod corect a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la restituirea valorii actuale a imobilului. A mai constatat instanța de apel, că tribunalul a avut în vedere prevederile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, reținând că aceste prevederi nu sunt incidente, deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 12/1995. Cu privire la aspectul identității între Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, instanța de apel a reținut că Ministerul Finanțelor Publice a stat în proces ca reprezentant al statului, iar norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a mai reținut că, prin Decizia civilă nr. 730 din 8 octombrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, a rămas irevocabilă la 8 septembrie 2005, dată la care s-a produs evicțiunea și de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Cât privește motivul de apel referitor la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție a S.C H. S.A., formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că, deși la termenul din 9 septembrie 2008 tribunalul a dispus introducerea în citativ a chematei în garanție, a omis să soluționeze această cerere. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel, pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, a făcut o gravă confuzie între Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice, fără a avea în vedere faptul că reclamanta a chema judecată Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. În acest fel, instanța a legitimat procesual o persoană care nu a deținut calitatea de parte în dosar. Prin obligarea Statului Român la plata prețului actualizat, plătit de chiriași, se încalcă și normele referitoare la execuția bugetară, deoarece plata se va face din bugetul de stat și nu din aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Recurentul a mai arătat că prin respingerea lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța nu a avut în vedere că, în situația evingerii cumpărătoarei, trebuia să fie instituită obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București. A mai susținut recurentul, că instanța nu a avut în vedere prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform cărora termenul de prescripție începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune. În cauză, dreptul reclamanților la acțiune a început să curgă la data de 8 octombrie 2004, astfel încât cererea este prescrisă. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, se constată că reclamanții au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent, Ministerul Finanțelor Publice), iar hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Este evident că prima instanță și instanța de apel nu au făcut o gravă confuzie între Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice, așa cum susține recurentul și nu au încurcat calitățile procesuale ale acestora, deoarece de-a lungul întregii proceduri judiciare Statul Român a figurat și a fost citat în calitate de parte, Ministerul Finanțelor Publice având, conform legii, calitatea de reprezentant al statului.

Susținerile referitoare la execuția bugetară și la fondurile din care debitul stabilit de instanță urmează a fi executat nu pot fi luate în considerare, deoarece obligat în cadrul raportului juridic soluționat de instanța a fost Statul Român, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, care, așa cum s-a arătat, a stat în proces doar în calitate de reprezentant al statului.

De altfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Față de aceste dispoziții legale este nefondată și critica referitoare la faptul că, în caz de evicțiune, Primăria municipiului București are obligația de a despăgubi pe reclamanți, deoarece norma citată stabilește strict cine este persoana juridică care urmează a achita despăgubirile, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

A mai susținut recurentul, că instanța nu a avut în vedere prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform cărora termenul de prescripție începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune. Nici această susținere nu este fondată, deoarece, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar potrivit art. 7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat, plătit pentru achiziționarea unui imobil și la plata de daune interese.

Dreptul la restituirea sumei de bani achitată cu titlu de preț și dreptul la daune interese au caracter personal, iar acțiunea prin care se tinde la valorificarea acestora este supusă prescripției extinctive de 3 ani, prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În această situație, dreptul la acțiune, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la data la care actul juridic a fost desființat prin hotărâre judecătorească, respectiv de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Susținerea recurentului că termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea contractului vânzare-cumpărare a devenit definitivă este eronată, deoarece ceea ce interesează în determinarea momentului de la care prescripția începe să curgă nu este momentul la care reclamanții ar fi putut să ceară executarea silită, cum pretinde recurentul, ci momentul la care dreptul acestora la restituirea prețului este cert și de necontestat. Or, acest moment este marcat de rămânerea irevocabilă hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât, prin această hotărâre nu s-a dispus și repunerea părților în situația anterioară.

De altfel, chiar Legea nr. 10/2001, atât în forma în vigoare după adoptarea O.U.G. nr. 184/2002 (art. 51 alin. (2)) cât și în forma actuală (art. 50 1 ) se referă la contractele de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și cum termenul de prescripție în aceeași materie nu poate curge de la două momente diferite, în lipsa oricăror alte dispoziții legale, este cert că legiuitorul însuși a avut în vedere data la care hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Față de cele mai sus expuse, recursul declarat de pârât se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 147/A din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2010. Procesat de GGC - CL