ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4456/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 300 din 3

martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea precizată, formulată de reclamanții N.C. și N.Co. contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin primarul general și Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțele.

A obligat

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți

a sumei de 68.779 RON reprezentând prețul actualizat, achitat în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996.

A respins ca

neîntemeiată cererea de obligare a pârâților la restituirea valorii actuale de

circulație a imobilului.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 730A din 8 octombrie 2004,

Tribunalul București a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 30 septembrie 1996, ce a avut ca obiect apartamentul nr. 2, situat în

București, încheiat între reclamanți și Primăria municipiului București, prin

S.C. H. S.A. Această soluție a rămas definitivă și irevocabilă, ca urmare a

respingerii recursului, prin Decizia civilă nr. 1088 din 8 septembrie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel București.

A mai reținut

tribunalul, că, raportat la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, iar

reclamanții sunt în drept să solicite despăgubiri reprezentând prețul

actualizat plătit.

În ceea ce

privește cererea de acordare de despăgubiri reprezentând diferența dintre preț

și sporul de valoare dobândit de imobil, tribunalul a reținut că, prin hotărârea

anterioară a Tribunalului București, s-a reținut cu putere de lucru judecat

reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia

nr. 147A din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanți.

A admis apelul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat în

parte sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru soluționarea

cererii de chemare în garanție.

În ceea ce

privește apelul declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că

îndreptarea erorii din cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire se

poate îndrepta pe calea reglementată de art. 281 C. proc. civ.

Reaua credință

a cumpărătorilor a fost reținută printr-o hotărâre judecătorească anterioară,

ce a căpătat puterea lucrului judecat, astfel încât în mod corect a fost

respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la restituirea valorii

actuale a imobilului.

A mai constatat

instanța de apel, că tribunalul a avut în vedere prevederile art. 50

1

din Legea nr. 1/2009, reținând că aceste prevederi nu sunt incidente, deoarece

contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

În ceea ce

privește apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

instanța de apel a constatat că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea

prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 12/1995.

Cu privire la

aspectul identității între Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, instanța de apel a

reținut că Ministerul Finanțelor Publice a stat în proces ca reprezentant al

statului, iar norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se

plieze pe art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Instanța de

apel a mai reținut că, prin Decizia civilă nr. 730 din 8 octombrie 2004,

pronunțată de Tribunalul București, a rămas irevocabilă la 8 septembrie 2005,

dată la care s-a produs evicțiunea și de la care începe să curgă termenul de

prescripție a dreptului la acțiune.

Cât privește

motivul de apel referitor la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra

cererii de chemare în garanție a S.C H. S.A., formulată de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că, deși

la termenul din 9 septembrie 2008 tribunalul a dispus introducerea în citativ a

chematei în garanție, a omis să soluționeze această cerere.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de

apel, pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, a făcut o gravă confuzie între Statul Român și Ministerul Finanțelor

Publice, fără a avea în vedere faptul că reclamanta a chema judecată Ministerul

Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român și nu în nume

propriu.

În acest fel,

instanța a legitimat procesual o persoană care nu a deținut calitatea de parte

în dosar.

Prin obligarea

Statului Român la plata prețului actualizat, plătit de chiriași, se încalcă și

normele referitoare la execuția bugetară, deoarece plata se va face din bugetul

de stat și nu din aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Recurentul a

mai arătat că prin respingerea lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța nu a avut în vedere că, în

situația evingerii cumpărătoarei, trebuia să fie instituită obligația de

răspundere pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București.

A mai susținut

recurentul, că instanța nu a avut în vedere prevederile art. 7 din Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform cărora termenul de

prescripție începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.

În cauză,

dreptul reclamanților la acțiune a început să curgă la data de 8 octombrie

2004, astfel încât cererea este prescrisă.

Criticile

formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce

privește calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, se constată că

reclamanții au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor (în prezent, Ministerul Finanțelor Publice), iar hotărârea primei

instanțe a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Este evident că

prima instanță și instanța de apel nu au făcut o gravă confuzie între Statul

Român și Ministerul Finanțelor Publice, așa cum susține recurentul și nu au

încurcat calitățile procesuale ale acestora, deoarece de-a lungul întregii

proceduri judiciare Statul Român a figurat și a fost citat în calitate de parte,

Ministerul Finanțelor Publice având, conform legii, calitatea de reprezentant

al statului.

Susținerile

referitoare la execuția bugetară și la fondurile din care debitul stabilit de

instanță urmează a fi executat nu pot fi luate în considerare, deoarece obligat

în cadrul raportului juridic soluționat de instanța a fost Statul Român, iar nu

Ministerul Finanțelor Publice, care, așa cum s-a arătat, a stat în proces doar

în calitate de reprezentant al statului.

De altfel, art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și

completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare".

Față de aceste

dispoziții legale este nefondată și critica referitoare la faptul că, în caz de

evicțiune, Primăria municipiului București are obligația de a despăgubi pe

reclamanți, deoarece norma citată stabilește strict cine este persoana juridică

care urmează a achita despăgubirile, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

A mai susținut

recurentul, că instanța nu a avut în vedere prevederile art. 7 din Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform cărora termenul de

prescripție începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.

Nici această

susținere nu este fondată, deoarece, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958,

dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție,

dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar potrivit art. 7 din

același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În cauză, prin

cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, ca urmare a

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, obligarea

pârâtului la restituirea prețului actualizat, plătit pentru achiziționarea unui

imobil și la plata de daune interese.

Dreptul la

restituirea sumei de bani achitată cu titlu de preț și dreptul la daune

interese au caracter personal, iar acțiunea prin care se tinde la valorificarea

acestora este supusă prescripției extinctive de 3 ani, prevăzută de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958.

În această

situație, dreptul la acțiune, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începe

să curgă de la data la care actul juridic a fost desființat prin hotărâre

judecătorească, respectiv de la data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare.

Susținerea

recurentului că termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă

de la data la care hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea

contractului vânzare-cumpărare a devenit definitivă este eronată, deoarece ceea

ce interesează în determinarea momentului de la care prescripția începe să

curgă nu este momentul la care reclamanții ar fi putut să ceară executarea

silită, cum pretinde recurentul, ci momentul la care dreptul acestora la

restituirea prețului este cert și de necontestat.

Or, acest

moment este marcat de rămânerea irevocabilă hotărârii prin care s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât, prin

această hotărâre nu s-a dispus și repunerea părților în situația anterioară.

De altfel,

chiar Legea nr. 10/2001, atât în forma în vigoare după adoptarea O.U.G. nr.

184/2002 (art. 51 alin. (2)) cât și în forma actuală (art. 50

1

) se

referă la contractele de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile și cum termenul de prescripție în

aceeași materie nu poate curge de la două momente diferite, în lipsa oricăror

alte dispoziții legale, este cert că legiuitorul însuși a avut în vedere data

la care hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Față de cele

mai sus expuse, recursul declarat de pârât se va privi ca nefondat și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

împotriva Deciziei nr. 147/A din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2010.

Procesat de GGC - CL