ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5758/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5758/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul I.C. a chemat în judecată pe pârâții

Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și Ministerul

Finanțelor Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați

să plătească reclamantului contravaloarea actualizată a sumei de 11.800.467 ROL,

reprezentând prețul locuinței pe care i-a vândut-o pârâtul Primăria

Municipiului București, prin Primarul General, cu contractul de

vânzare-cumpărare din 31 martie 1997; contravaloarea actualizată a lucrărilor

care au mărit valoarea apartamentului, lucrări constând în: tâmplărie PVC cu

geam antiefracție - 18.985.000 ROL; gresie și faianță - 12.792.000 ROL; cadă

colț + robinet - 6.706.000 ROL; chiuvetă, baterie, sifon - 4.000.000 ROL;

schimbat instalația sanitară - 2.000.000 ROL; oglindă - 1.550.000 ROL; instant

gaz - 3.330.800 ROL; jaluzele verticale - 4.400.00 ROL.

După un prim ciclu procesual,

prin sentința civilă nr. 1283 din 27 septembrie 2010, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București cu privire la capetele de cerere 1-3; a respins capetele de cerere 1-3

formulate în contradictoriu cu Municipiul București, ca fiind introduse împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

A admis în parte cererea

formulată de reclamantul I.C. în contradictoriu cu parații Municipiului București,

prin Primarul General, și Ministerul Finanțelor Publice și a obligat Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 107.488 euro, echivalent în

RON, la data plății, în funcție de cursul B.N.R., reprezentând prețul de piață al

imobilului.

A respins cererea de obligare

a Municipiului București la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată, în Dosarul nr. 4831/299/2006, ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Tribunalul

a reținut că prin cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata prețului

actualizat din cuprinsul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a

sporului de valoare actualizat, iar cu titlu de despăgubiri civile, excedentul de

valoare și cheltuielile de judecată din cursul procesului cu evingătorul fost proprietar.

Acțiunea în revendicare

a fost admisă în contradictoriu cu reclamantul din cauza de față, în prezent acesta

fiind evacuat din imobil, în baza titlului executoriu sentința civila nr. 19056

din 11 decembrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 4831/299/2006 de Judecătoria Sectorului

1.

În cauză sunt incidente

dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care

„proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare”.

Asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului București, Tribunalul a reținut calitatea

acestuia de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia reclamantul

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, el fiind ținut de

obligația de garanție pentru evicțiune, în raportul juridic izvorât din contractul

de vânzare-cumpărare. De aceea, Tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă

a Municipiului București în privința pretențiilor reprezentate de cheltuielile de

judecată ocazionate de procesul în care a fost admis acțiunea în revendicare împotriva

reclamantului din cauză de față, legea specială necuprinzând dispoziții derogatorii

în aceastâ materie.

În privința capetelor

1-3 de cerere, fără a nega calitatea de vânzător al pârâtului Municipiului București,

față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a apreciat

că acestea se vor aplica cu prioritate, astfel încât, în ipoteza în care se găsește

reclamantul (acțiune în revendicare admisă împotriva sa, cu menținerea ca valabil

a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995) obligația

de plată incumbă Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu, acesta fiind

cel care justifică legitimarea procesuală pasivă.

În plus, în privința contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului, față de modificarea art. 48 din Legea nr. 10/2001

potrivit cu care acestea vor fi suportate de foștii proprietari, Tribunalul a constatat

că nici sub acest aspect pârâtul Municipiul București nu are calitate procesuală

pasivă.

Pe fondul cauzei, Tribunalul

a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

reclamantul este îndreptățit să primească valoarea de piață a imobilului cu privire

la care s-a admis acțiunea în revendicare stabilită prin raportul de expertiză efectuat

în cauză la suma de 107.488 euro.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel

pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. București, reiterând excepția lipsei calității

procesuale pasive întrucât nu a fost parte la încheierea contractului, iar în conformitate

cu dispozițiile art. 1337, 1341 C. civ. trebuie instituită răspunderea vânzătorului.

Pe fondul cauzei a învederat

că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 întrucât nu sunt

îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de acest text legal, iar reclamantul

nu are o hotărâre prin care să se statueze că a fost de bună-credință la perfectarea

contractului.

Prin decizia nr. 776A

din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel București a admis apelul și a schimbat în

parte sentința obligând pârâtul să plătească prețul reactualizat al imobilului.

Instanța a apreciat, referitor

la primul motiv de apel, că legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor

Publice obligația plății prețului reactualizat sau de circulație din fondul extrabugetar

constituit în temeiul prevederilor art 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

S-a avut în vedere că

cerințele legale pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare

au fost deja analizate prin hotărârile judecătorești pronunțate în cauza care a

avut ca obiect revendicarea imobilului, prin care s-a statuat cu putere de lucru

judecat faptul că anumite cerințe de validitate impuse de prevederile Legii nr.

112/1995 nu au fost respectate (modul de preluare a imobilului de către stat), precum

și faptul că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 impun examinarea acelorași

condiții legale, pentru a determina dacă suntem în prezența unui contract încheiat

cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Pe cale de consecință,

Curtea apreciază că prima instanță nu a dat în mod corect eficiență juridică puterii

de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești. În condițiile în care s-a statuat

prin această hotărâre în mod definitiv și irevocabil, faptul că anumite cerințe

prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt îndeplinite, orice analiză

a acestora apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică

cele deja intrate în puterea lucrului judecat. De asemenea, trebuie avut în vedere

că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci

și considerentele care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția

consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești,

care este atașat în principal dispozitivului, dar care se extinde și asupra considerentelor,

sub rezerva îndeplinirii cumulative a condițiilor anterior arătate.

Pe cale de consecință,

făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, s-a reținut că s-a

statuat prin hotărâre judecătorească irevocabilă faptul că preluarea imobilului

în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispozițiile Legii nr.

112/1995 nu sunt incidente în cauză, motiv pentru care instanța de control judiciar

concluzionează că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea

prevederilor legii anterior menționate ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor

art 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că intimatul-reclamant este îndreptățit

la prețul reactualizat și nu la valoarea de circulație.

Împotriva deciziei instanței

de apel au declarat recurs reclamantul și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

În recursul declarat de

reclamant, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut

că instanța nu a pus în discuție legalitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare

și a reținut greșit că preluarea fără titlu a imobilului în proprietatea statului

ar conduce la concluzia că acest contract a fost întocmit cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, fără a ține cont că subdobânditorul a fost de bună-credință.

În recursul formulat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, întemeiat tot pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că, în mod greșit s-a apreciat

că nu poate fi reținut motivul de apel referitor la calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice care este un terț față de contractul de vânzare-cumpărare,

iar în conformitate cu dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. s-ar fi putut pune

în discuție problema răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială

prin fapta unui terț.

Recursul reclamantului

este fondat pentru considerentele care succed:

Rațiunea pentru care legiuitorul

a recunoscut dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul proprietarilor

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile,

se regăsește și în ipoteza în care a aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra

imobilului ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari.

De aceea, trebuie admis

că și cazul în care pierderea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a intervenit ca urmare a admiterii

acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul

la restituirea prețului de piață al bunului în condițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Din interpretarea dispozițiilor

art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009,

rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce

se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de

modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii

acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile

de proprietate.

Art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: „proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor,

se stabilește prin expertiză”.

Astfel, ipotezele avute

în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse

în art. 50

1

și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în

vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50

1

,

dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

Cum prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2

1

),

este evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin „desființare” nu se înțelege

doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Prin art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare

desființat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut

în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Condiția impusă de

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 privind respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, include mai multe aspecte referitoare la calitatea de chiriaș a cumpărătorului,

la termenul în care se poate formula cererea de cumpărare și la obiectul înstrăinării,

respectiv imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinația de locuință.

În speță, modalitatea

în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor

Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un litigiu anterior

vizând revendicarea imobilului.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 19056 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 s-a statuat că

imobilul a fost preluat fără titlu legal în proprietatea statului și că nu mai putea

fi înstrăinat în baza legii speciale, iar titlul foștilor chiriași este nelegal

întrucât imobilul s-a preluat de la un neproprietar - statul, decizia acestuia de

preluare fiind nulă absolut.

Nevalabilitatea titlului

statului constatată prin această hotărâre nu poate constitui o nerespectare a Legii

nr. 112/1995, care prevede în art. 9 că apartamentele care nu se restituie în natură

foștilor proprietari puteau fi cumpărate de chiriași. Mai mult, la data perfectării

contractului de vânzare-cumpărare de către reclamant nu exista nicio cerere de restituire

formulată de fostul proprietar. Acest aspect rezultă din considerentele sentinței

civile nr. 1396 din 02 octombrie 2008 a Tribunalului București prin care s-a respins

acțiunea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare formulată de

fostul proprietar și s-a constatat buna-credință a chiriașului, reclamantul din

prezenta cauză, la încheierea contractului.

Față de împrejurarea că

în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, contractul ar fi fost

încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia

că se impune acordarea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul acestui

contract.

Având în vedere aceste

considerente se impune admiterea recursului formulat de reclamant, modificarea în

parte a deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerii

sentinței.

Recursul pârâtului nu

este fondat.

Legea specială prevede

posibilitatea de recuperare a prețului imobilului de către chiriașii-cumpărători,

în situația în care foștii proprietari au obținut imobilul printr-o acțiune în revendicare

concretizată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - Legea nr. 10/2001,

art. 50 alin. (1), așa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.

Este nefondată critica

formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește lipsa calității

sale procesuale pasive întrucât aceasta este instituția, persoană juridică, obligată

prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași și tot ea va trebui să

execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin hotărârea

judecătorească.

Deși contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat de către reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular

al dispoziției asupra imobilului a fost statul, având în vedere că vânzarea s-a

realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea politicilor

sociale stabilte de stat.

În lipsa actului normativ

menționat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei de administrare

a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil.

Împrejurarea că prin dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede că restituirea prețului prevăzut

la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificarile ulterioare, atrage calitatea procesual pasivă, în speța de față,

a Ministerului Finantelor Publice - în nume propriu, acesta fiind și plătitorul

faptic al despăgubirilor (prețul actualizat sau prețul de piață al imobilului) la

care este obligat statul.

Este real că restituirea

prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește

efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între

pârțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă

de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală

a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

A respinge acțiunea pe

excepția formală invocată de recurent și a obliga reclamantul să reia procesul pe

calea dreptului comun, este o sarcină disproporționată pentru acesta, care ar prelungi

durata litigiului peste termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai ales

în situația în care rezultatul demersului jurisdicțional vizează același rezultat

ca și în cauza de față, așa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest aspect.

Pe de altă parte, trebuie

menționat că reclamantul, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009, a devenit

titularul unui bun, respectiv al unui drept de creanță, care trebuie executat împotriva

Statului Român, prin instituțiile abilitate, adică Ministerul Finanțelor Publice.

Este nefondată și susținerea

recurentului că, în speță, erau incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., deoarece

temeiul juridic al formulării acțiunii se raportează la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

care este legea specială aplicabilă litigiului dedus judecății, aspect care reiese

și din cererea de chemare în judecată formulată de reclamant la instanța de fond.

În consecință, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul I.C. împotriva deciziei nr. 776A din 27 octombrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe

care o modifică în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1283 din 27 septembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care o păstrează.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

București, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2012.