ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 997/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 997/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă din 15 mai 2008

pronunțată de Tribunalul București s-a dispus respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și a pârâtului

chemat în garanție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor privitor la primul

capăt de cerere.

A fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

pentru cererea principală și a pârâtului chemat în garanție Statul Român prin

Ministerul Finanțelor pentru al doilea capăt de cerere.

A fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanta Teodorescu Paula în contradictoriu cu pârâții chemați

în garanție, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pârâtul Municipiul București a fost

obligat să restituie reclamantei suma de 27.687,72 lei reprezentând prețul

actualizat menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 3481/30597 din 31

martie 1997 de 28.831.904 lei ROL și să restituie reclamantei suma de 11.832

lei RON reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația

de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

A fost admisă în parte cererea de

chemare în garanție.

Chemații în garanție Ministerul

Finanțelor Publice a fost chemat la plata către pârâtul Municipiul București a

sumei de 27.410.084 lei, reprezentând prețul actualizat menționat în contractul

de vânzare-cumpărare nr. 3481/30497 din 31 martie 1997 de 28.831.904 lei ROL

după deducerea comisionului de 1% din prețul de vânzare.

A fost anulat capătul de cerere

privind plata sumei de 30.000 Euro, reprezentând daune morale ca netimbrat.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 3481/30597 din 31 martie 1997 reclamanta a dobândit dreptul de proprietate

asupra unei locuințe situată în sector 1 în suprafață utilă de 113,34 mp, însă

ulterior prin sentința civilă nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1

București, a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului N.L.

de luarea imobilului în posesie și proprietatea acestuia. Sentința a rămas

irevocabilă iar la 3 iunie 2006, reclamanta a fost evacuată.

Conform art. 1337 C. civ.,

vânzătorul este de drept obligat la a răspunde pentru evicțiunea totală sau

parțială a lucrului vândut, față de cumpărător, iar conform art. 1341 C. civ., dacă

vânzătorul este răspunzător de evicțiune, cumpărătorii au dreptul de a cere

părților civile prețul de la vânzător.

În cauză, prin sentința civilă nr.

5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea

formulată de fostul proprietar al imobilului N.L., și lăsată în posesia și

proprietatea sa imobilul, reținându-se reaua credință a pârâților, ceea ce

atrage răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, conform art. 1337 și urm. C.

civ.

Susținerile pârâtului Ministerul

Finanțelor privitoare la lipsa calității sale procesuale pasive în privința

plății prețului reactualizat sunt întemeiate, deoarece vânzătorul are obligația

de a răspunde pentru evicțiunea totală sau parțială în cazul în care

cumpărătorul este evins, iar această obligație operează de drept, neputând fi

înlăturată de părți.

În consecință, în raport de cererea

de chemare în judecată respectiv capătul principal de cerere, Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte în

contractul de vânzare-cumpărare și prin urmare nu este răspunzător pentru

evicțiune, situație în care s-a admis excepția lipsei calității sale procesuale

pasive cu consecința respingerii acțiunii față de acesta.

Pe de altă parte, O.U.G. nr.

184/2002 stabilește că plata sumelor reprezentând prețul actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, ceea ce presupune că Ministerul Finanțelor Publice are calitate

procesuală pasivă în ceea ce privește chemarea sa în garanție formulată de

către pârâta Municipiul București și deci, excepția lipsei calității procesuale

pasive a chematei în garanție Statul Român pentru primul capăt de cerere a fost

reținută ca neîntemeiată.

Prin urmare tribunalul a reținut că

pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în raport de capătul de

cerere principal și nu răspunde juridic pentru evicțiune iar contractul de vânzare-cumpărare

în care nu a fost parte, indiferent dacă prețul reactualizat plătit de

chiriașii ale contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, urmează a fi

achitate de către Ministerul Finanțelor Publice conform O.U.G. nr. 184/2002.

Având în vedere că Municipiul

București este parte în contractul de vânzare-cumpărare și că îi revine

obligația de garanție a vânzătorului, excepția lipsei calității procesuale

pasive pentru primul capăt de cerere invocată de acest pârât a fost respinsă.

Instanța a reținut că este

întemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

pentru al doilea capăt de cerere și nefondată aceeași excepție a pârâtului

Municipiul București pe acest capăt de cerere, deoarece art. 48 din Legea nr.

10/2001 prevede că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus

imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile,

revine statului sau unității deținătoare.

În speță, Municipiul București are

calitate pasivă și urmează să plătească îmbunătățirile aduse imobilului,

deoarece acesta a fost parte atât în contractul de închiriere cât și la cel de vânzare-cumpărare,

iar Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd expres că în

ipoteza în care îmbunătățirile necesare și utile au fost făcute cu acordul

expres al locatarului, debitorul obligatoriu de restituire a despăgubirilor este

unitatea deținătoare.

Pe fondul cauzei instanța a reținut

că potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat de expertul C.T., prețul

actualizat achitat de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

este de 27.607,72 lei.

Tot astfel, conform raportului de

expertiză construcții A.V., sporul de valoare actualizat adus imobilului prin

îmbunătățiri necesare și utile este de 11.832 lei.

În consecință, tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București

și a pârâtului chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor

pentru primul capăt de cerere.

A fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

privind cererea principală și a pârâtului chemat în garanție Statul Român prin

Ministerul Finanțelor pentru al doilea capăt de cerere.

A fost admisă în parte acțiunea și a

fost obligat pârâtul Municipiului București să restituie reclamantei suma de

27.687,72 lei RON reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare-cumpărare

nr. 348/30597 din 31 martie 1997, de 28.831.904 lei ROL și să restituie

reclamantei suma de 1.832 lei ROL reprezintă sporul de valoare actualizat dedus

imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

Ca efect al admiterii acțiunii

principale, a fost admisă în parte cererea de chemare în garanție și a obligat

chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata către pârâtul

Municipiului București a sumei de 27.410,84 lei reprezentând prețul actualizat

menționat în contractul de vânzare-cumpărare după deducerea cuantumului de 190

din prețul de vânzare-cumpărare conform art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995.

Capătul de cerere privind plata

sumei de 30.000 Euro reprezentând daune morale, a fost anulat ca neîntemeiat,

în sensul art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G. nr.

32/1995, deoarece reclamantei i-a fost pusă în vedere la termenul din 23

octombrie 2006 obligația de plată a acestora pe care nu a executat-o.

Prin decizia civilă nr. 134 din 19

februarie 2009 pronunțată de Curte de Apel București, s-a dispus respingerea

apelurilor declarate de reclamanta T.P. și pârâții Ministerul Economiei și

Finanțelor, Municipiul București prin Primarul General, împotriva sentinței

civile nr. 897 din 15 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Apelul reclamantei a fost respins

deoarece la data cumpărării imobilului, prețul pe care aceasta l-a plătit a

fost stabilit în baza unor parametri tehnici de evaluare și nicidecum la

valoarea de circulație, situație n care în mod similar sporul de valoare

prevăzut de art. 1334 C. civ. trebuie calculat conform acelorași metode de

evaluare, reținându-se corect prețul reactualizat cu indicii de inflație, fiind

împovărător și disproporționat pentru pârâtul Municipiul București să se

accepte ca prețul convenit la vânzare să fie calculat într-o anumită modalitate

iar în caz de evicțiune într-o altă modalitate.

Pentru aceleași considerente s-a

reținut că susținerea reclamantei poate reprezenta o îmbogățire fără justă

cauză a sa, în condițiile în care o eventuală culpă la încheierea contractului

poate sau nu să fie reținută în mod egal părților contractante.

Apelul pârâtului Municipiul

București a fost respins deoarece dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.

referitoare la evicțiune sunt neechivoce și stabilesc în sarcina vânzătorului

obligația de restituire a prețului și a „excedentelor valorii în timpul

evicțiunii” a „sporurilor necesare și utile”. Pentru aceleași motive a fost

respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Față de apelul Ministerului

Economiei și Finanțelor s-a reținut că temeiul de drept al obligației sale îl

constituie art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text de lege invocat chiar

de apelant.

Textul invocat prevede drept premisă

a aplicării sale desființarea contractului invocat de chiriaș în temeiul Legii

nr.112/1995 premisă neîndeplinită în cauză.

Îndreptățirea logică-juridică a

textului presupune inexistența efectelor juridice ale contractului încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 chiar dacă acesta nu mai există în materialitatea sa,

nu însă și juridic.

Necitarea pârâtului în calitate de

chemat în garanție este infirmată de dovada de citare de la pag. 3 dosar fond.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

București și reclamanta T.P.

Recursul pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice vizează următoarele aspecte.

Greșit s-a făcut confuzia între

Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român reprezentat de Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Astfel, deși în prima parte a

dispozitivului hotărârii de fond s-a admis acțiunea reclamanții în

contradictoriu cu pârâții chemați în garanție Municipiul București prin

Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în a doua parte a

dispozitivului instanța a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice la plată către pârâtul Municipiului București a petitului actualizat.

Mai mult, instanța de fond nelegal a

admis cererea de chemare în garanție împotriva chematului în garanție

Ministerul Finanțelor Publice, fără ca această parte să fi fost citată la

instanța de fond, dovada de citare de la f. 3 dosar fond, este pe numele

Statului Român prin Ministerul Finanțelor și nu pe cel al ministerului în nume

propriu.

Astfel, la Judecătoria Sectorului 5 București a figurat ca pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice. Judecătoria Sectorului 5 a declinat cauza fără a se pronunța asupra

cererii de chemare în garanție formulată de Municipiul București.

După declinare, tribunalul a admis

acțiunea și totodată și excepția lipsei calității procesuale atât a pârâtului

cât și a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor pentru cel de-al doilea capăt de cerere.

De asemenea s-a admis cererea de

chemare în garanție și a fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor deși

acesta nu a fost niciodată citat în această calitate la instanță privind

restituirea acestuia.

Prin urmare greșit Ministerul

Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție a fost obligat la

achitarea prețului, fără a fi fost citat în această calitate și fără ca

instanța de fond să se pronunțe asupra admisibilității cererii de chemare în

garanție.

În apel s-a invocat lipsa calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice asupra căruia instanța nu

s-a pronunțat.

Greșit s-a stabilit în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție, obligația de

restituire a prețului în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 așa

cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 184/2002 prevăd în mod expres și

limitativ situație în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului actualizat către chiriași, și vizează exclusiv ipoteza în

care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr.

112/1995 și au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Or, nu rezultă o hotărâre definitivă

și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 3481/30597 din 31 martie 1997 încheiat între reclamantă și Primăria

Municipiului București, ci o hotărâre în revendicare, care nu s-a pronunțat în

nici un fel asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare.

Motivează pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, admiterea apelului și

schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond în sensul respingerii cererii

de chemare în garanție.

Recursul reclamantei este întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și privește în esență următoarele

aspecte:

Din moment ce instanța a reținut că

la data cumpărării prețul imobilului a fost stabilit în baza unor parametri

tehnici de evaluare, sporul de valoare trebuia astfel stabilit și nu la

valoarea de circulație pentru a nu reprezenta o îmbogățire fără justă cauză,

susținere care contrazice dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

potrivit cu care prețul restituirii este cel de piață al imobilului stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare, iar evaluarea despăgubirilor

se stabilește prin expertiză.

În cauză, recurenta a dobândit

imobilul în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor legale, iar

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită prin decizia

nr. 545 din 13 februarie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Ulterior a pierdut în acțiunea în

revendicare și a fost evacuată de către moștenitorii fostului proprietar.

Fiind evinsă a solicitat de la

vânzător restituirea prețului și sporul de valoare, prejudiciu rezultat din

pierderea unui bun dobândit în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, nu a fost păstrat echilibrul

ce trebuie să fie între interesul general și dreptul individual, fiind

nerezonabil prețul care nu corespunde valorii bunului.

Instanța a încălcat dispozițiile

art. 1337, art. 1341, art. 1345-1346 C. civ., și art. 1 din Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

A depus cerere de acordare unei

locuințe corespunzătoare naționalizată încă.

Solicită admiterea recursului și a

apelului și obligarea pârâților la prețul de piață al imobilului.

Examinând recursul declarat de

pârâtul Ministerului Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. București

instanța reține următoarele:

Din moment ce nu există identitate

între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în sine,

situația juridică corect relevată de părți prin chemarea în judecată a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor și în garanție a Ministerului Finanțelor,

instanța era obligată să păstreze atât distincția de calitate procesuală a

acestor două părți care trebuiau să figureze individualizate distinct în

încheierile de ședință și totodată să se citeze separat și fiecare dintre ele,

acestea având identitate procesuală proprie conferită de reclamantă (Statul

Român prin Ministerul Finanțelor) și de pârâtul Municipiul București

(Ministerul Finanțelor Publice) precum și poziții juridice diferite, pârât

Statul Român) și chemat în garanție (Ministerul Finanțelor).

În aceste condiții, apare paradoxală

admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice care

nu a figurat în proces în nume propriu de chemat în garanție ci doar de

reprezentant al Statului Român, și obligarea sa la plata prețului

apartamentului, în condițiile în care excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă,

Statul Român figurând de această dată în nume propriu în proces.

Procedând în acest mod instanța a

pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 5

C. proc. civ. precum și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care obliga instanța

a statua asupra calității procesuale a pârâtului Statul Român și a Ministerului

Finanțelor după distincțiile impuse în art. 48 din Legea nr. 10/2001 (fostul

art. 49 din aceeași lege).

În același timp instanța va analiza

și criticile aduse deciziei recurate de reclamantă, sub aspectul modalității de

determinare a valorii despăgubiri (preț și îmbunătățiri necesare și utile) după

ce în prealabil va determina cadrul juridic incident, aspect relevat și de

recurentul Municipiului București prin Primar.

În consecință, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. se va dispune admiterea recursului

pârâților, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei la prima instanță

pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta T.P. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr. 134 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința nr. 897 din 15 mai 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

și trimite cauza acestei din urmă instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

17 februarie 2010

.