ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7097/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7097/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor civile

de față;

Din examinarea actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului

5 București la 24 august 2006, reclamanta T.P. a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General,

solicitând obligarea acestora la plata sumei de 70.000 RON, echivalent în RON, reprezentând

prețul actualizat al unui apartament cu 3 camere în suprafața de 113 m.p., situat

în zona 0, la plata actualizată a sumei de 27.000 RON (la nivelul anului 1984),

sumă achitată pentru reparațiile și îmbunătățirile necesare și utile efectuate la

apartamentul nr. X1., situat în București, Str. I.T., sector 1 și la plata sumei

de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlu de daune morale pentru acoperirea prejudiciului

produs ca urmare a suferințelor și umilințelor suportate, a stresului și afectării

grave a sănătății în timpul celor 8 ani de judecată, la care a fost supusă din culpa

părților.

În motivarea acțiunii,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 54 - 55 din Legea nr. 10/2001 astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ale O.U.G. nr. 184/2002 și ale art. 1356,

1357, 1358 și 998 - 999 C. civ., reclamanta a arătat că, prin contractul de vânzare

- cumpărare nr. V1. din 31 martie 1997 a dobândit dreptul de proprietate asupra

locuinței situate la adresa menționată, însă, ulterior, prin sentința civilă

nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea formulată

de fostul proprietar al imobilului, N.L., și a fost obligată să-i lase acestuia

în deplină proprietate și posesie apartamentul. Această sentință a rămas definitivă

și irevocabilă, iar la data de 3 iunie 2006 reclamanta a fost evacuată.

Reclamanta a mai arătat

că, începând cu anul 1984, a efectuat o serie de reparații și îmbunătățiri la apartament,

lucrări necesare și utile, suma totală, conform documentelor oficiale, fiind de

27.060 RON la nivelul anului 1984.

Referitor la daunele morale,

reclamanta a precizat că a rămas la vârsta de 68 de ani fără locuință și fără posibilități

de a cumpăra un nou apartament, fiindu-i afectată grav sănătatea ca urmare a traumelor

psihice și a stresului permanent la care a fost supusă în perioada proceselor.

Pârâtul Municipiul București

a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive, arătând

că Ministerul Finanțelor Publice este cel care trebuie să fie obligat la plata sumei

reprezentând prețul actualizat al apartamentului.

Același pârât a formulat

o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea

că legiuitorul a stabilit în mod expres că obligația de restituire a prețului revine

Ministerului Finanțelor Publice și nu Municipiului București.

Și pârâtul Statul Român

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive, întrucât, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, poate fi obligat

la restituirea prețului numai în situația în care contractele au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, or, în speța dedusă judecății,

nu s-a anulat contractul de vânzare - cumpărare.

S-a arătat că nu poate

avea calitatea procesuală pasivă decât unitatea vânzătoare și nicidecum Ministerul

Finanțelor, întrucât acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus

judecății, revenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza

actului constatat nul.

Reclamanta T.P. a precizat

cererea la data de 20 noiembrie 2006, arătând că suma de 70.000 euro reprezintă

echivalentul bănesc al sumei de 245.000 RON, iar îmbunătățirile efectuate sunt în

valoare de 48.230 RON vechi.

La termenul din 20 noiembrie

2006, instanța a admis excepția netimbrării cererii privind daunele morale în cuantum

de 30.000 euro, având în vedere dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Judecătoria Sectorului

5 București, prin sentința civilă nr. 8442/2007 a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea obiectului litigiului

de 1.150.598 RON și dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat

pe rolul Tribunalului București, secția a IV - a civilă, sub nr. 11473/3/2008.

Prin sentința civilă

nr. 897 din 15 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV - a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și

a pârâtului chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în ceea

ce privește primul capăt de cerere.

S-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

în ceea ce privește cererea principală și a pârâtului chemat în garanție Statul

Român prin Ministerul Finanțelor cu privire la al doilea capăt de cerere.

S-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta T.P. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. A fost

obligat pârâtul Municipiul București să restituie reclamantei suma de 27.687,72

RON reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare - cumpărare

nr. V1. din 31 martie 1997, de 28.831.904 ROL și să restituie reclamantei suma de

11.832 RON (RON), reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația

de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. S-a admis cererea de chemare

în garanție și a fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice

la plata către Municipiul București a sumei de 27.410,84 RON, reprezentând prețul

actualizat menționat în contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 31 martie

1997 de 28.831.904 ROL după deducerea comisionului de 1% din prețul de vânzare.

S-a anulat ca netimbrat

capătul de cerere privind plata sumei de 30.000 euro, reprezentând daune morale.

Apelurile declarate împotriva

sentinței menționate de reclamanta T.P. și de pârâții Municipiul București prin

Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice au fost respinse ca nefondate

prin decizia civilă nr. 134 din 19 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV -a civilă.

Prin decizia civilă

nr. 997 din 13 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de reclamantă și de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia nr. 134 din 19 februarie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV -a civilă și sentința nr. 897 din 15

mai 2008 a Tribunalului București, secția a IV -a civilă și a trimis cauza spre

rejudecare la prima instanță.

Pentru a pronunța această

decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în mod nelegal, a fost

admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, care nu

a figurat în proces în nume propriu, ci doar ca reprezentant al Statului Român.

S-a apreciat că instanța era obligată să păstreze distincția de calitate procesuală

a acestor două părți, care trebuiau să fie individualizate distinct în încheierile

de ședință, în acord cu distincțiile impuse de art. 48 (fost 49) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea precizatoare

depusă la Tribunalul București, secția a IV -a civilă la 2 februarie 2011, reclamanta

a învederat că înțelege să se judece cu Ministerul Finanțelor Publice pentru plata

prețului de piață de 329.966 euro, stabilit prin expertiză conform dispozițiilor

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice pentru plata sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare

și utile, în sumă de 11.832 RON (RON), conform art. 48 din Legea nr. 10/2001 și

cu Municipiul București prin Primarul General, răspunzător pentru evicțiune, în

solidar cu Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice conform art. 1337 C.

civ.

Prin sentința civilă

nr. 487 din 16 martie 2011, Tribunalul București, secția a IV -a civilă, a admis

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 1337 C.

civ. și a respins această cerere ca fiind formulată împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă.

S-au respins în rest ca

neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul

București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerul Finanțelor Publice și a chematului în garanție Ministerul Finanțelor

Publice.

S-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, care a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 11.832

RON spor de valoare, constând în îmbunătățiri necesare și utile.

S-a respins ca neîntemeiată

cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice privind

plata prețului de piață.

S-a respins ca nefondată

cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, întemeiată pe dispozițiile art. 1337 C. civ.

S-a respins ca rămasă

fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București

prin Primarul General în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepțiile invocate cu privire la calitatea

procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului

Finanțelor Publice, că dispozițiile art. 1337 C. civ., referitoare la evicțiune,

pe care s-a întemeiat cererea precizatoare, sunt neechivoce, stabilind doar în sarcina

vânzătorului obligația de restituire a prețului și a excedentelor valorii în timpul

evicțiunii.

Pe fond, tribunalul a

constatat că, prin sentința nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 3, definitivă

și irevocabilă, s-a menținut cu ocazia analizei preferabilității titlurilor părților,

reaua credință a reclamantului din prezenta cauză și exceptarea imobilului de la

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

S-a apreciat că, raportat

la dispozițiile art. 50 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001,

o condiție esențială ce trebuie îndeplinită pentru a se putea dispune restituirea

prețului de piață este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, or, din moment ce, în mod irevocabil, s-a reținut

că imobilul nu face obiectul acestei legi, vânzarea s-a făcut, în mod evident, fără

respectarea acestui act normativ.

S-a considerat că și în

ipoteza în care nu ar fi în vigoare dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, reclamanta ar fi îndreptățită, în temeiul răspunderii vânzătorului

pentru evicțiune în condițiile art. 1337 și urm. C. civ., doar la restituirea prețului.

S-a apreciat că, dincolo

de faptul că prin cerere precizatoare nu s-a mai solicitat prețul actualizat, prin

instituirea unor dispoziții speciale, respectiv cele ale art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să înlăture în această materie dispozițiile generale

ale răspunderii pentru evicțiune, instituind o răspundere specială cu privire la

restituirea prețului actualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Cererea de obligare a

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sporului de valoare

a fost considerată ca întemeiată față de dispozițiile art. 48 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acțiunii.

Față de soluția pronunțată

cu privire la cererea principală, tribunalul a constatat că cererea de chemare în

garanție a rămas fără obiect.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamanta T.P. și pârâții Statul Român prin M.F.P. și Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

În apelul său, reclamanta

a invocat încălcarea art. 315 alin. (1) și (4) C. proc. civ., având în vedere că,

prin decizia nr. 997/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a admis recursul

și a obligat instanța să-i analizeze criticile cu privire la valoarea despăgubirilor,

iar prin sentința apelată s-a considerat că nu este îndreptățită nici la valoarea

de piață și nici la prețul actualizat al apartamentului, ceea ce, în mod evident,

reprezintă o înrăutățire a situației sale.

Reclamanta a invocat,

totodată, ignorarea și aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale

Legii nr. 10/2001, susținând că sunt îndeplinite condițiile pentru a i se acorda

valoarea de piață a imobilului.

Prin apelul lor, pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice

au invocat lipsa calității lor procesuale pasive în cererea având ca obiect sporul

de valoare adus imobilului în litigiu, întemeiată pe art. 48 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, având în vedere că nu au fost parte în contractul de vânzare - cumpărare,

iar răspunderea instituită de dispoziția legală menționată este o răspundere contractuală,

diferită de cea instituită prin art. 50 din același act normativ.

Apelanții pârâți au precizat

că, deși acțiunea a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009,

suportă incidența prevederilor de drept substanțial ale acestui act normativ, în

virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situațiilor juridice în curs

de derulare, neepuizate la momentul intrării în vigoare a legii noi. S-a arătat,

astfel, că față de prevederile actuale ale art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

obligația de despăgubire revine fostului proprietar, în speță numitei N.L., căreia

îmbunătățirile îi profită.

Curtea de Apel București,

secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 860 A din 20 decembrie 2011, a admis apelurile declarate de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, precum și apelul reclamantei

și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis și excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

cu referire la solicitarea de acordare a sporului de valoare pentru imobilul în

litigiu și s-a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât pentru

lipsa calității procesuale pasive.

S-a dispus obligarea pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 28.831.904 RON

reprezentând prețul apartamentului din contractul nr. V1. din 31 martie 1997, actualizat

la data plății.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește critica reclamantei referitoare

la incidența art. 315 C. proc. civ., în condițiile pronunțării deciziei civile

nr. 997/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că instanța de casare a obligat

la analiza criticilor privind modalitatea de determinare a valorii despăgubirii,

după ce în prealabil se va determina cadrul procesual dedus judecății, fără să dea,

însă, o dezlegare acestei chestiuni.

S-a avut în vedere că

lămurirea cadrului procesual s-a făcut prin cererea precizatoare formulată de reclamantă

la data de 2 februarie 2011, situație în care, cel mult, s-ar putea aprecia asupra

aplicării greșite a art. 296 C. proc. civ., în concret asupra agravării situației

în propria cale de atac, cât timp doar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și Ministerul Finanțelor Publice au formulat apel împotriva hotărârii instanței

de fond, după rejudecare, nu și Municipiul București, apelant doar în primul ciclu

procesual.

Pe fondul litigiului,

instanța de apel a reținut că reclamanta T.P. a încheiat contractul de vânzare -

cumpărare nr. V1. din 31 martie 1997 cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

în momentul soluționării acțiunii în revendicare constatându-se încălcarea dispozițiilor

legale menționate, care vizau transferul dreptului de proprietate doar pentru bunurile

deținute de stat cu titlu valabil.

Din această perspectivă,

s-a dat eficiență sentinței civile nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

în defavoarea deciziei civile nr. 545/2003 a Curții Supreme de Justiție, prin care

s-a stabilit, într-un recurs în anulare, că în lipsa unor dovezi că ilicitatea cauzei

actului juridic în litigiu (contract de vânzare - cumpărare) a fost cunoscută de

subdobânditor, fără temei s-a înlăturat buna credință a cumpărătoarei și s-a invalidat

actul de înstrăinare.

S-a avut, astfel, în vedere,

că, în speță, în cadrul acțiunii în revendicare s-a verificat în ce măsură au fost

respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare

- cumpărare opus de reclamantă, pe când în acțiunea în constatarea nulității contractului

de vânzare - cumpărare s-a analizat buna credință a părților contractului, împrejurare

ce excede câmpului de aplicare a art. 50 - 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Cât privește cererea reclamantei

formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat

că sunt îndeplinite condițiile pentru nașterea dreptului la despăgubiri, constând

în prețul actualizat din contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 31 martie

1997, față de situația de fapt reținută și prevederile art. 50 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, cu atât

mai mult cu cât legiuitorul a înțeles ca prin normele menționate să înlăture în

această materie dispozițiile generale ale răspunderii pentru evicțiune prevăzute

de art. 1337 C. civ., instituind o răspundere specială în restituirea prețului actualizat

în sarcina Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de apel a apreciat,

astfel, că în mod greșit tribunalul nu a admis cererea reclamantului pe fond, în

condițiile în care, prin decizia de casare, s-a dispus ca instanța în rejudecare

să analizeze și criticile legate de modalitatea de determinare a valorii despăgubirilor,

respectiv în ceea ce privește prețul.

S-a considerat că precizarea

ulterioară a cererii de către reclamantă, respectiv la 2 februarie 2011, nu justifică

soluția instanței de fond, cât timp această precizare a vizat, în mod corect, lămurirea

cadrului procesual, iar nu solicitarea de despăgubiri.

Pe de altă parte, s-a

reținut că întinderea dreptului pretins de reclamantă este determinată în condițiile

Legii nr. 10/2001, prin aplicarea art. 50 alin. (2) ori a art. 50

1

, fără

ca lipsa unei cereri exprese să determine instanța de fond să nu se pronunțe asupra

unei pretenții mai mici ca valoare decât cea solicitată prin cererea precizatoare.

Cât privește cererea de

plată a sporului de valoare adus imobilului, îndreptată împotriva Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, curtea de apel a reținut că, inițial, legiuitorul

român a prevăzut această obligație în sarcina Statului sau unității deținătoare

[art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001], fără a face vreo distincție sau a indica

situațiile în care este atrasă răspunderea uneia sau alteia dintre entități.

Abia ulterior, după adoptarea

Legii nr. 1/2009, legiuitorul a reglementat situația prevăzută de art. 48 din Legea

nr. 10/2001, în sensul că, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu

valabil, obligația despăgubirii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația

de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile revine persoanei îndreptățite,

dat fiind că aceste îmbunătățiri nu pot profita decât persoanei căreia i se restituie

bunul, iar nu statului ori unității deținătoare.

În acest context, cu referire

la calitatea procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

s-a reținut că reclamanta T.P. a precizat cererea de chemare în judecată, însă nu

a înțeles să cheme în judecată și pe proprietarul actual al imobilului, N.L., față

de dispozițiile actuale ale art. 48 din Legea nr. 10/2001 modificată.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și reclamanta

T.P.

Dezvoltând motivele sale

de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a acestuia, în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Critica formulată de pârât

prin primul motiv de recurs a vizat încălcarea de către instanța de apel a principiului

disponibilității, în condițiile în care, prin cererea precizatoare, reclamanta nu

a mai solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, restituirea

prețului actualizat, ci doar restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, pârâtul a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Finanțelor Publice, susținând că nu poate avea obligația de restituire

a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât

nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății. S-a argumentat

că prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sumei din care vor fi restituite sumele de

natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca prin acestea să se creeze un

raport obligațional direct între persoanele îndreptățite la restituirea prețului

actualizat corespunzător contractului anulat prin hotărârea judecătorească și Ministerul

Finanțelor Publice care administrează fondul cu această destinație.

Cea de-a treia critică

formulată de pârât a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1337 C. civ., care

instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială. S-a susținut

că deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul litigiului, ca urmare a

anulării contractului de vânzare - cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

întrunește condițiile unei tulburări de drept, de natură să angajeze răspunderea

contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București,

nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nefiind de natură să determine

introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Prin motivele sale de

recurs, reclamanta T.P. a criticat decizia atacată ca nelegală invocând dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă

a invocat încălcarea și aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv a art. 50 alin. (1), susținând

că, atâta timp cât prin decizia nr. 545 din 13 februarie 2003 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că a dobândit

imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu bună - credință,

era îndreptățită la plata prețului de piață al apartamentului din care a fost evacuată,

astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată de expertul A.V.

Recurenta - reclamantă

a învederat că, în mod eronat, instanța de apel a avut în vedere considerentele

sentinței nr. 5326/2003, a Judecătoriei Sectorului 1 București, ulterioară deciziei

nr. 545 din 13 februarie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care

s-a procedat doar la o comparare de titluri, dispunându-se obligarea sa la lăsarea

în deplină proprietate și posesie a imobilului către fostul proprietar.

S-a arătat că, deși prin

considerentele deciziei recurate s-a dat eficiență sentinței civile nr. 5326/2003

a Judecătoriei Sectorului 1, motivându-se că ceea ce trece în puterea lucrului judecat

este dispozitivul hotărârii, nu s-a observat că din dispozitivul sentinței menționate

nu rezultă reaua credință sau încălcarea legii.

S-a susținut, totodată,

că instanța de apel a ignorat jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că titlul de

proprietate al subdobânditorului de bună - credință constituit în baza Legii

nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând criticile invocate

de recurenți, Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele

ce succed:

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Curtea va constata că este neîntemeiată

critica vizând încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul

civil.

Instanța de apel s-a pronunțat

conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în limitele investirii determinate prin

cererea precizatoare depusă de reclamantă la 14 septembrie 2010, în raport de dispozițiile

deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Precizarea acțiunii de

către reclamantă a vizat lămurirea cadrului procesual, respectiv a calității procesuale

pasive a pârâților chemați în judecată, iar nu, pe fond, cererea de despăgubiri.

Prin urmare, atâta timp

cât acțiunea inițială a avut mai multe petite, întemeiate în drept pe dispozițiile

art. 54 - 55 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005, O.U.G. nr. 184/2002, art. 1356, 1367, 1358 C. civ. și art. 998 - 999

C. civ., din care primul a avut ca obiect obligarea pârâților la plata prețului

actualizat al apartamentului, nu se poate primi critica referitoare la încălcarea

principiului disponibilității.

Nici critica formulată

prin cel de-al doilea motiv de recurs, prin care pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

a reiterat lipsa calității sale procesuale pasive motivat de împrejurarea că nu

a fost parte în contractul de vânzare - cumpărare reprezentând titlul reclamantei,

nu este fondată.

Instanța de apel a apreciat

corect, raportat la situația de fapt dedusă judecății că, potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este stabilită prin lege.

Astfel, dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac

decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular,

cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 și înstrăinate de stat chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

Legiuitorul român a înțeles

să adapteze legislația specifică acestui domeniu la exigențele Convenției Europene

a Drepturilor Omului și ale jurisprudenței Curții Europene, astfel că restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

) al art. 50 din Legea

nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale

ale finanțelor publice și a Municipiului București (conform art. 50.3 din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate

și completate prin H.G. nr. 223 din 1 septembrie 2010).

Față de considerentele

expuse nu este fondată nici critica pârâtului - recurent vizând lipsa calității

sale procesuale pasive, determinată de faptul că nu a fost parte contractantă în

actul de vânzare - cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1337

C. civ., care instituie obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului.

Calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de litigii este conferită de dispozițiile

exprese ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, prevederi speciale ce derogă de la dreptul

comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel

încât în cauză nu-și mai găsesc aplicarea în privința restituirii prețului actualizat

prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție

contra evicțiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.), invocată de recurent.

Totodată, se va reține

că susținerea recurentului în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are

un conținut mai larg, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale

Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente

strict în ipotezele prevăzute de lege și anume cu privire la restituirea prețului

actualizat, respectiv restituirea prețului de piață al imobilului, pentru care legea

conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

În ceea ce privește recursul

reclamantei, Curtea va constata că sunt nefondate criticile acesteia referitoare

la greșita aplicare a art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum aceasta

a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare - cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 115/1995, au fost desființate prin

hotărârile judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxa de timbru.

Restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, „proprietarii ale căror

contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărârile judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Raportat la dispozițiile

legale menționate, instanța de apel a analizat corect în ce măsură au fost respectate

sau eludate prevederile Legii nr. 112/1995, apreciind că nu se impune cercetarea

aspectelor legate de buna sau reaua - credință a părților contractului de vânzare

- cumpărare, cu efect doar asupra nulității actului din perspectiva art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În speță, în acțiunea

în revendicare, soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 5326 din 10 septembrie

2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, instanța a verificat în ce măsură au

fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare

- cumpărare opus de reclamantă, reținând preferabilitatea titlului fostei proprietare

a imobilului, N.L.

Prin decizia nr. 545 din

13 februarie 2003, Curtea Supremă, soluționând un recurs în anulare, a stabilit

că, în lipsa unor dovezi în sensul că ilicitatea cauzei actului juridic a fost cunoscută

de subdobânditoarea T.P., s-a înlăturat fără temei buna - credință a cumpărătoarei

și s-a invalidat actul de înstrăinare.

Instanța de apel a dat

în mod corect eficiență sentinței civile nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului

1 București în defavoarea deciziei civile nr. 545/2003 a Curții Supreme de Justiție,

prin considerentele căreia s-a examinat buna - credință a părților contractului

de vânzare - cumpărare, aspect ce excede câmpului de aplicare al art. 50 - 50

1

din Legea nr. 10/2001.

De altfel, decizia

nr. 545/2003 a Curții Supreme de Justiție, de a cărei putere de lucru judecat se

prevalează reclamanta, a fost pronunțată anterior sentinței civile nr. 5326/2003

a Judecătoriei Sectorului 1, fiind avută în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare.

Mai mult, considerentele

prin care, în recursul în anulare, s-a constatat buna - credință a reclamantei nu

puteau avea putere de lucru judecat spre a fi avute în vedere în revendicarea prin

comparare de titluri, în cadrul căreia instanța nu a fost învestită cu o cerere

în analiza legalității încheierii contractului de vânzare - cumpărare.

Astfel, întemeindu-și

soluția pe ceea ce s-a stabilit în litigiul anterior, în legătură cu încălcarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel a respectat efectele autorității

de lucru judecat a sentinței nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1, concluzionând

corect că nu sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, sunt nefondate

criticile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

referitoare la motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Nici motivul de recurs

referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană

și a jurisprudenței C.E.D.O. nu este fondat.

Trimiterea la jurisprudența

potrivit căreia s-ar impune ca proprietarii deposedați să primească o indemnizație

la valoarea actuală a imobilului, și nu la valoarea la care bunul a fost cumpărat,

are în vedere o altă situație decât cea din speță, respectiv aceea în care titularii

unor asemenea pretenții de despăgubiri sunt deținătorii unui bun în sensul convenției,

fiindu-le confirmat irevocabil dreptul, iar apoi intervenind deposedarea de bun

(cauza Pincova și Pinc c. Republica Cehă, cauza Raicu c. României.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea urmează să constate că ambele recursuri sunt nefondate și, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să le respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta T.P. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

deciziei nr. 860 A din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie

2012.