ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6226/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6226/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Reclamanții S.M. și S.M.A. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce

se va pronunța, să fie obligați pârâții la plata sumei de 30.026.798 ROL

reprezentând contravaloarea prețului de piață al apartamentului de la parterul

imobilului situat în București, str. N., sector 2 și la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au fost chiriași în apartamentul ce face obiectul

litigiului, compus din 4 camere, dependințe, garaj, cu o suprafață utilă de

168,52 mp, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996

încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului, în schimbul unui preț de 30.026.798 ROL; la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare au depus toate diligențele pentru

aflarea situației juridice a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare fiind

transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 17205 din 26 noiembrie 1996.

Anterior cumpărării,

prin Sentința civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 pronunțată de Judecătoria

sectorului 3 București, a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de

N.A.M.V., în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, fiind

obligat acesta din urmă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul din str. N. Ulterior, s-a admis o cerere de îndreptare eroare

materială, în sensul că s-a restituit imobilul din str. N. și nu de la nr. 52.

Prin Sentința civilă

nr. 5828 din 21 mai 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în

Dosar nr. 7367/1999 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta N.A.M.V.,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 07

noiembrie 1996, sentința rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 604 din 18 iunie

2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosar nr. 4504/2005. Prin

Sentința civilă nr. 4701 din 21 mai 2008 a Judecătoriei sector 2 București în

Dosar nr. 2715/300/2008, s-a dispus evacuarea reclamanților din imobil.

Au susținut că în

cauză sunt incidente disp. art. 1337 - 1344 C. civ., potrivit cu care

vânzătorul lucrului este răspunzător pentru evicțiune, deci să plătească

excedentul de valoare al apartamentului, față de faptul că sunt îndeplinite

condițiile răspunderii pentru evicțiune, respectiv: cauza evicțiunii este

anterioară vânzării, provenind din momentul preluării de către stat a

imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950; tulburarea produsă de terț este

de drept, reclamanții pierzând dreptul de dispoziție asupra imobilului și

necunoscând cauza evicțiunii. Aceste dispoziții se coroborează cu prevederile

art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și

art. 18 din Legea nr. 1/2009.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința

civilă nr. 331 din 18 februarie 2011, a admis în parte cererea reclamanților, a

dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata către reclamanți a sumei de 120.768 RON, reprezentând contravaloare

prețului reactualizat.

A respins celelalte

pretenții, ca nefondate.

A obligat pârâtul la

plata către reclamanți a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut, în esență, că reclamanții au dobândit în

proprietate imobilul situat în București, str. N. sector 2, București prin

contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC A. SA, în condițiile Legii nr. 112/1995; acest

drept de proprietate a fost desființat ca urmare a pronunțării Sentinței civile

nr. 5828 din 21 mai 2001 de către Judecătoria sectorului 2 București, prin care

s-a constatat nulitatea absolută a titlului reclamanților motivat de

împrejurarea că la momentul încheierii contractului nu s-au respectat

prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul că bunul nu mai era în patrimoniul

vânzătorului fiind restituit urmare a admiterii acțiunii în revendicare, iar

cumpărătorii au fost de rea-credință la cumpărare întrucât nu au verificat

situația juridică a imobilului.

În ce privește

solicitarea de restituire a prețului actualizat, prima instanță a reținut că

titlul reclamanților a fost desființat, astfel încât potrivit art. 1337 C.

civ., vânzătorul este răspunzător față de cumpărător pentru evicțiunea totală

sau parțială a lucrului vândut, evicțiune ce atrage restituirea prețului în

temeiul art. 1341 C. civ. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 (legea specială), potrivit cu care restituirea prețului

actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Astfel, tribunalul a

apreciat că este întemeiată doar în parte cererea reclamanților, respectiv în

ce privește pretențiile privind restituirea sumei reprezentând prețul încasat

în baza contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, actualizat cu

indicele de inflație.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., față de soluția dispusă în cauză, instanța a obligat pârâtului

la plata către reclamantă a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Reclamanți au

susținut în apel că tribunalul a analizat superficial materialul probator și

situația de fapt, hotărârea fiind astfel nemotivată.

O altă critică adusă

soluției instanței de fond a vizat modalitatea în care s-a dispus restituirea

cheltuielilor de judecată pe care le-au făcut reclamanții, pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat doar la plata sumei de 800 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

Instanța, deși a

admis în parte acțiunea reclamanților, respectiv primul capăt de cerere, a

acordat drept cheltuieli de judecată doar onorariul pentru expertiza efectuată

în cauză, nu și onorariul de avocat, pe care, eventual, în situația în care a

admis doar parțial acțiunea, putea să-l diminueze, conform depozițiilor art.

274 alin. (3) C. proc. civ., dar nu să îl ignore cu desăvârșire.

Reclamanții au

solicitat cheltuieli de judecată integrale, inclusiv onorariul de avocat.

Pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea primei

instanțe pe următoarele aspecte: a greșitei respingeri a excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român; a cererii de chemare în garanție

și cu privire la cheltuielile de judecată, el neavând culpă procesuală.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 191 A din 23 iunie 2011 a respins ambele apeluri.

Curtea a reținut că

reclamanții au ignorat puterea de lucru judecat de care se bucură Sentința

civilă nr. 5828/2001 a Judecătoriei sector 2 București, sentință devenită

irevocabilă prin respingerea căilor de atac prin Decizia civilă nr. 2033/2003 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă și Decizia civilă nr. 604/2007 a

Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Prin menționata

sentință, ca și prin hotărârile ce s-au pronunțat în soluționarea căilor de

atac ce s-au promovat împotriva ei, a fost analizată apărarea prin care

reclamanții (din prezenta cauză) au susținut că au fost de bună-credință la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a cărui valabilitate a fost

contestată în acel litigiu.

O hotărâre intrată în

puterea lucrului judecat se bucură de prezumția irefragabilă de adevăr și

incontestabilitate, astfel că aspectele asupra cărora s-a statuat prin aceasta

nu mai pot face obiect al unei noi evaluări în cadrul unor judecăți ulterioare.

Ca atare, în

respectul prezumției absolute menționate, care corespunde efectului pozitiv al

autorității de lucru judecat, astfel cum aceasta își găsește expresie în

prevederile art. 1201 C. civ., prima instanță nu putea să procedeze, în cauza

pendinte, la o nouă judecată asupra existenței sau nu a bunei-credințe a

reclamanților la încheierea menționatului contract de vânzare-cumpărare, ca

fiind ținută a da eficiență concluziei la care s-a ajuns în litigiul anterior,

în cadrul căruia s-a analizat această chestiune, ca o apărare de natură a

salvgarda contractul de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității.

Pentru aceleași

considerente, Curtea a apreciat că nu poate proceda la reanalizarea bunei sau

relei-credințe manifestate de reclamanți la momentul la care au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare nr. 0827/1996.

În mod judicios prima

instanță a analizat cererea de despăgubire formulată de reclamanții în calitate

de persoane al căror contract de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr.

112/1995, a fost ulterior desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă

pentru motivul că vânzarea-cumpărarea a constituit o operațiune speculativă,

având o cauză ilicită - în lumina prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001 (care reglementează ipoteza în care contractele au fost

desființate pentru încheierea lor cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995)

și nu a prevederilor art. 50

1

din același act normativ (care se

referă la o situație deosebită de cea a apelanților, respectiv la situația în

care contractele au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995).

În ce privește

dreptul ce s-a stabilit în favoarea reclamanților, prin Sentința civilă nr.

5828/2001 a Judecătoriei sector 2 București, de a primi de la Primăria

Municipiului București despăgubiri la nivelul valorii de circulație a

apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.

0827/1996, instanța de apel a apreciat că instanțele de control judiciar au

constatat, cu putere de lucru judecat, nelegalitatea respectivei concluzii a

primei instanțe, astfel că sentința a fost schimbată sub acest aspect.

Pe cale de consecință,

fiind reformată în căile de atac, soluția menționată nu mai poate produce vreun

efect juridic, și, astfel, nu poate fi reținută ca un argument pertinent în

fundamentarea pretenției reclamanților din litigiul pendinte, de a fi

despăgubiți la nivelul valorii de circulație al apartamentului.

În ce privește

cheltuielile de judecată acordate în primă instanță în cuantum total de 800

RON, Curtea a apreciat că acestea sunt îndestulătoare pentru sancționarea

culpei procesuale a pârâtului, corespunzător limitelor în care acesta a căzut

în pretenții și în lumina prevederilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.,

prin raportare atât la onorariul de asistență juridică, cât și la onorariul de

expertiză ce au fost achitate de reclamanți.

Curtea a avut în

vedere atât faptul că proba cu expertiză administrată în cauză a avut mai multe

obiective, dintre care unele nu au corespondent într-o soluție de admitere, ca

temeinic formulate, a pretențiilor reclamanților (și anume cel referitor la

determinarea valorii de circulație a imobilului, care a fost și cel mai complex

în economia lucrării întocmite de expert) cât și împrejurarea că formularea și

susținerea, prin apărător, a unor pretenții ce s-a constatat a fi făcute cu

neobservarea unor dispoziții clare ale legii speciale, a principiului general

de drept specialia generalibus derogant, cât și a consecințelor autorității

lucrului judecat nu pot justifica antrenarea obligației pârâtului de a suporta

cheltuielile făcute pentru asistența juridică de care reclamanții au beneficiat

în aceste coordonate.

Cu privire la apelul

declarat de pârâtul Statul Român, Curtea a reținut că în primă instanță acesta

nu a invocat lipsa calității sale procesuale pasive.

Susținând lipsa

legitimării sale procesual pasive, pârâtul a ignorat principiul general de

drept specialia generalibus derogant, principiu în puterea căruia dispozițiile

art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică cu precădere față de

reglementările de drept comun din materia relativității efectelor contractului,

a efectelor nulității actului juridic, respectiv aceea a răspunderii pentru

evicțiune.

Astfel cum s-a

statuat prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., pe calea recursului în interesul

legii, acest principiu de drept operează și în raportul dintre Legea nr. 10/2001

(lex specialia) și dreptul comun, chiar dacă nu este expres prevăzut de legea

specială.

În condițiile în care

situația concret dedusă judecății prin acțiunea promovată de reclamanții S.M.

și S.M.A. se circumscrie în mod neechivoc celei reglementate prin actul

normativ special menționat, dispozițiile de drept comun nu își mai pot găsi

aplicare, ele fiind înlăturate de reglementarea din legea specială în puterea

menționatului principiu de drept.

Curtea de apel a

reținut că dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001

reglementează entitatea în raport de care este recunoscut dreptul substanțial

al chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate de

a primi despăgubiri la nivelul prețului actualizat sau, după caz, al valorii de

circulație al locuinței, entitatea în sarcina căreia a fost reglementată

obligația efectuării unor asemenea plăți căpătând în mod necesar, în plan

procesual, legitimare procesual pasivă.

Pe cale de

consecință, Curtea a constatat această excepție nefondată.

Nici al doilea motiv

de apel nu a fost găsit fondat întrucât pârâtul nu a formulat în primă instanță

o cerere de chemare în garanție a SC A. SA.

Față de limitele

impuse prin art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. pentru judecata în apel - în

sensul că "în apel (…) nu se pot face alte cereri noi" - Curtea a

constatat caracterul inadmisibil al solicitării pârâtului de a se dispune, de

către instanța de apel, admiterea cererii de chemare în garanție a SC A. SA.

Cât privește

obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilită de prima instanță în

sarcina pârâtului, Curtea a constatat că aceasta este consecința unei

judicioase aplicări a prevederilor art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală a

pârâtului fiind deplin dovedită în limitele în care aceasta a căzut în

pretenții față de acțiunea promovată de părțile adverse, fără a mai fi posibil

a se analiza culpa procesuală din perspectiva unor reglementări ce ar readuce

în discuție dreptul substanțial ce a format obiectul judecății.

Împotriva deciziei instanței

de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.M., S.M.A. și

pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, recurenții invocând

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanții au făcut

istoricul litigiului și au dezvoltat, în esență, următoarele critici:

Au reclamat faptul că

ei, în calitate de chiriași, au cumpărat imobilul situat la adresa din str. N.,

sector 2, București, în baza Legii nr. 112/1995 și nu imobilul aflat la nr.

poștal 52.

Prin Sentința civilă

nr. 6675 din 28 iunie 1994, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în

Dosar nr. 5697/1994, a fost admisă acțiunea reclamantei N.A.M.V., în contradictoriu

cu pârâtul Consiliul local al municipiului București, care a fost obligat să-i

lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București,

str. N., sector 2.

Instanțele au

constatat eronat că produce efecte, în cauză autoritatea de lucru judecat a

acestei hotărârii, care privea un imobil de la altă adresă poștală, chestiune

care nu a fost pe deplin lămurită prin îndreptarea sentinței tribunalului.

În baza Sentinței

civile nr. 6675 din 28 iunie 1994, prin care lui N.A.M.V. i s-a atribuit

imobilul din str. N., s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai 2001,

prin care s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare

ce viza apartamentul de la parterul imobilului din str. N.

Instanța de judecată

nu a dat dovadă de o minimă diligență în a compara adresa imobilului ce fusese

retrocedat (str. N.), cu cea a imobilului în care se afla apartamentul pentru

care aceasta solicitase sa se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare (str. N.).

Îndreptarea de eroare

materială a fost făcută după ce se produseseră consecințe juridice întrucât

prin Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai 2001 se constatase nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996.

La data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, susțin recurenții, au făcut demersuri pentru

a afla situația juridică a imobilului din str. N., cu privire la care nu erau

cereri de revendicare sau litigii pe rol, astfel încât nu puteau fi acuzați de

rea-credință, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Totodată, după

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta a fost transcris la

Judecătoria Sector 2 București, Serviciul de transcrieri, în registrul de

transcripțiuni, sub nr. 17205 din 26 noiembrie 1996, neexistând înregistrată

vreo sarcina asupra imobilului, ceea ce ar fi condus la refuzul transcrierii

sale.

Instanța de apel nu

trebuia să se cantoneze în mod arid, simplist, la a face referire doar la

efectele autorității de lucru judecat, ci trebuia să se facă o apreciere de

ansamblu asupra situației reale de fapt. Și constatând buna lor credință să le

acorde valoarea de circulație a imobilului de care au fost evinși.

Atât timp cât după ce

s-a anulat irevocabil contractul de vânzare-cumpărare s-a stabilit, prin

îndreptarea unei erori materiale, ca N.A.M.V. indicase imobilul din str. N.,

iar în scripte figura imobilul din str. N., reiese indubitabil că au fost de

bună-credință, iar instanțele de fond trebuiau să aprecieze acest fapt în

lumina tuturor probelor administrate, cu o serioasă analiză a lor, ceea ce nu

au făcut.

Au solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea petitului

referitor la obligarea pârâților la plata valorii de circulație a

apartamentului situat la parterul imobilului din București, str. N., sector 2,

respectiv suma de 335.961 euro, constituită din suma de 192.303 euro valoarea

de circulație a construcțiilor și suma de 143.658 euro valoarea terenului de

sub construcție, în suprafață de 186,69 mp, așa cum rezulta din raportul de

expertiză tehnică judiciară de evaluare a apartamentului, întocmită în cauză de

expert P.V.A., și cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice a arătat următoarele:

Instanța de apel în

mod eronat a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român și a menținut obligarea acestuia, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, la plata sumei reprezentând contravaloarea prețului reactualizat.

Instanțele au

săvârșit o gravă confuzie între Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice,

obligând la plata în nume propriu a Statului Român pentru obligațiile personale

ale reprezentantului acestuia în justiție.

În prezenta cauză,

Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală

pasivă întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației

din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului reclamanților

la a obține despăgubiri, și cel care a stat în judecată în calitate de pârât,

și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A arătat că nu are

calitate procesuală pasivă și pentru faptul că nu a fost parte în contractul de

vânzare-cumpărare constatat nul, fiind terț.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

În situația evingerii

cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în

conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție speciala contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Susține că

dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la

constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor

Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu

justifică în niciun fel obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la achitarea prețului actualizat, întrucât este evident că instituția

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea

a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate.

Cel care poate fi

obligat eventual la restituirea prețului actualizat numai în situația în care

sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 este

Ministerul Finanțelor Publice și nicidecum Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul pârât

susține că instanța a încălcat aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a

reglementat în mod expres și limitativ această teză, iar instanța, prin

pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.

Prin urmare, în

prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea,

într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare

(în speță Municipiul București), nicidecum Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte

contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de

restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și având în

vedere dispozițiile imperative prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

De altfel, instanța

de fond, obligând Statul Român la plata prețului la valoarea de circulație,

încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care

se fac plăți pentru obligațiile statului român nu este identic cu cel

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

O alta critică adusă

hotărârii instanței de apel o reprezintă faptul că în mod greșit a respins

cererea de chemare în garanție a SC A. SA.

SC A. SA a încasat un

comision de 1% din prețul achitat de reclamanți la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, iar instanța de apel trebuia să admită

cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice

împotriva paratei SC A. SA, precum și obligarea acesteia la plata comisionului

încasat, în condițiile în care a menținut obligația de plată a Statului Român

la valoarea prețului reactualizat.

În conformitate cu

prevederile art. 41 din Normele metodologice de modificare a Legii nr.

112/1995, unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele ce fac

obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora

de cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea

sus-menționată.

Prin urmare,

consideră că instanța trebuia să dispună ca procentul de 1% prevăzut de

dispozițiile normative mai sus invocate, să fie aplicat la valoarea

reactualizată a imobilului și nu la cea achitată în momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare și să oblige partea care a încasat

comisionul, să îi restituie din prețul actualizat.

Ultima critică vizează

menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice.

Susține că Ministerul

Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, chiar

dacă va fi obligat la plata prețului actualizat, deoarece culpa procesuală

aparține Primăriei municipiului București prin SC A. Cotroceni SA, parte în

contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996.

Mai mult, dacă se va

trece peste acest argument, consideră că este necesar să se facă

aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a

vânzătorului, având în vedere ca Primăria municipiului București, prin

mandatarul sau SC A. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență,

nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi

sancționat procedural prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă

procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc.

civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată.

Analiza instanței de

recurs:

Recursul formulat de

reclamanți este nefondat pentru următoarele considerente:

În condițiile art.

1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumția

absolută de adevăr a celor judecate, principiu exprimat prin adagiul res

iudicata pro veritate habetur, astfel încât aspectele soluționate prin aceasta

nu mai pot fi repuse în discuție într-un proces ulterior.

Astfel, ca efect

pozitiv al lucrului judecat, aceasta poartă asupra modalității în care au fost

dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, ce

se impune într-un al doilea proces, în legătură cu chestiunea litigioasă,

anterior tranșată, fără posibilitatea de a o mai contrazice.

Autoritatea de lucru

judecat este reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă de art.

1201 C. civ. și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută, de art. 166 C.

proc. civ.

De principiu,

instanța trebuie să dea eficiență prezumției de lucru judecat, care, fără a fi

o excepție de natură a paraliza noul litigiu, o obligă ca, în soluționarea lui,

să țină seama de hotărârile anterioare, în măsura în care privesc chestiuni

litigioase care se repun în discuție.

Recurenții-reclamanți

pretind că Sentința civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului

3 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a admis acțiunea în

revendicare a fostei proprietare nu ar fi putut produce efecte juridice în ceea

ce privește titlul lor, întrucât viza imobilul situat la un alt număr poștal, respectiv

nr. 52 și nu imobilul de la nr. 59, acesta din urmă făcând obiectul

contractului de vânzare-cumpărare nr. 0827/1996 încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995.

Din acest punct de

vedere recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a pronunțat o hotărâre

ilegală, deoarece a reținut că a fost dezlegată irevocabil chestiunea relei lor

credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în

litigiu, deși Judecătoria sectorului 2 București constatând nulitatea

contractului lor de vânzare-cumpărare, prin Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai

2011, nu a cercetat situația de fapt și probele cauzei.

Această critică nu

poate fi însă primită atât timp cât prin Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai

2011, anterior menționată, s-a reținut că reclamanții nu au fost de

bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 0827 din 7

noiembrie 1996 pentru nerespectarea condițiilor Legii nr. 112/1995, iar această

hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă, nefiind schimbată soluția în căile

de atac.

Pe de altă parte,

definitivă și irevocabilă a rămas și încheierea din 19 octombrie 2007 a

Judecătoriei sectorului 2 București prin care s-a îndreptat eroarea materială

strecurată în Sentința civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 în sensul că numărul

poștal al imobilului revendicat de N.A.M.V. este nr. 59 și nu 52, cum din

eroare se trecuse în dispozitiv, deși în considerentele sentinței se face

vorbire de nr. 59.

Contrar, însă,

susținerilor recurenților-reclamanți, în litigiul anterior dintre părți s-a

cercetat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și s-a stabilit cu

putere de lucru judecat că ei, dobânditorii din contractul de vânzare-cumpărare

din 7 noiembrie 1996, care privește imobilul în litigiu, au fost de

rea-credință.

Față de Sentința

civilă nr. 5828 din 21 mai 2011 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă

irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat atât

reaua-credință a cumpărătorilor, cât și eludarea dispozițiilor art. 1 din Legea

nr. 112/1995 la contractare, situația reclamanților se încadrează în ipoteza

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, menținută și de modificările aduse

acesteia prin Legea nr. 1/2009.

În consecință,

soluția instanței de apel de a obliga pârâtul la plata prețului actualizat al

imobilului în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este corectă,

nefiind incident cazul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Cât privește

criticile prin care reclamanții tind la reconfigurarea situației de fapt, astfel

cum a fost reținută de instanțele de fond acestea nu mai pot face obiect ala

analizei în recurs și, prin urmare, Înalta Curte nu poate reevalua aceste

aspecte de fapt, în urma abrogării motivului de casare ce permitea o astfel de

examinare, motiv prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. și abrogat prin

art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Având în vedere

considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că, în speță, nu sunt

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că va respinge recursul reclamanților ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul formulat de

pârât este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică vizează

greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister.

Coroborând

dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și

funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, care dispune în sensul că acesta

reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor,

precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume

propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt

organ, cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte

constată că această critică este formală. Spiritul legii de reparație consacră

obligația Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca

urmare a abuzurilor săvârșite de stat, prin instituțiile sale. Obligația

proprie a Ministerului Finanțelor Publice de restituire a prețului prevăzut la

alin. (2) și (2

1

) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită

ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziția acestui

minister. Așadar, Ministerul Finanțelor Publice este obligat la restituirea

prețului în considerarea calității sale de reprezentant general al Statului

Român, iar executarea obligației revine acestei entități, independent de

împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de

reprezentant.

În același timp,

Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond

și apel.

Deși susținerea

acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie

1996, încheiat între reclamantă și SC A. SA, în calitate de mandatar al

Primăriei municipiului București, este reală, acest fapt nu determină efectele

juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligația de

restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect

al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de

către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice și obligația sa de plată rezultă,

așadar, din poziția sa juridică de reprezentant legal al Statului și din

dispozițiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă

derogatorie de la dreptul comun, unde obligația de garanție se instituie în

persoana vânzătorului.

În condițiile în

care, prin voința legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face

restituirea prețului în situațiile particulare ce intră în sfera de aplicare a

normei juridice speciale anterior menționate, această normă dobândește

prevalență față de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în

cauză, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat.

Legea specială prevede

posibilitatea de recuperare a prețului imobilului de către

chiriașii-cumpărători, în situația în care foștii proprietari au obținut

imobilul printr-o acțiune în revendicare, concretizată printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Astfel, art. 20 alin.

(2

1

) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a

contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului

juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind

inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu

de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în

revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în

condițiile Legii nr. 112/1995.

Prima critică

formulată de pârât, în ceea ce privește lipsa calității sale procesuale pasive

este nefondată având în vedere și că Ministerul Finanțelor Publice este

instituția obligată prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași

și tot ea va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface

creanța consfințită prin hotărârea judecătorească.

Nici cea de a doua

critică nu este fondată.

Deși contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamanți cu Primăria municipiului

București, reprezentată de SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul

titular al dispoziției asupra imobilului a fost statul, având în vedere că

vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în

realizarea politicilor sociale stabilite de stat.

În lipsa actului

normativ menționat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei

de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal

de imobil.

Împrejurarea că prin

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede că restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, atrage calitatea

procesual pasivă, în speța de față, a Ministerului Finanțelor Publice - în nume

propriu, acesta fiind și plătitorul faptic al despăgubirilor (prețul actualizat

sau prețul de piață al imobilului) la care este obligat statul.

Este real că

restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in

integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit

dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei

anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin

textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul

obligat la restituirea prețului).

Prin urmare,

răspunderea Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății

este o răspundere legală, iar nu una contractuală, așa cum se susține. De

aceea, nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privind evicțiunea,

întrucât temeiul juridic al pretențiilor se regăsește în dispozițiile legii

speciale care cuprinde reglementări specifice, de natură a înlătura norma

generală.

A respinge acțiunea

pe excepția formală invocată de recurentul-pârât și a obliga reclamanții să

reia procesul în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, în nume

propriu, este o sarcină disproporționată pentru aceștia, care ar prelungi

durata litigiului peste termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai

ales în situația în care rezultatul demersului jurisdicțional vizează același

rezultat ca și în cauza de față, așa cum s-a statuat în numeroase cauze din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest

aspect.

Pe de altă parte,

trebuie menționat că reclamanții, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009,

au devenit titularii unui bun, respectiv al unui drept de creanță, care trebuie

executat împotriva Statului Român, prin instituțiile abilitate, respectiv

Ministerul Finanțelor Publice.

Nici critica

privitoare la respingerea cererii de chemare în garanție a SC A. SA nu poate fi

primită în raport de argumentele instanței de apel care a reținut că nu a fost

formulată o astfel de cerere în primă instanță și că în apel nu se pot face

cereri noi, condiție impusă de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

unitatea specializată era obligată să rețină comisionul de 1% la vânzarea

apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 (în conformitate cu prevederile art.

41 din Normele metodologice de modificare a Legii nr. 112/1995), plata

comisionului reprezentând contravaloarea muncii prestate de aceasta în calitate

de mandatar.

SC A. SA a acționat,

deci, în baza unui mandat legal a cărui soartă nu poate depinde de

valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare sau de evingerea

cumpărătorului, prin admiterea acțiunii în revendicare, contractul său de

mandat nefiind desființat.

Nici susținerile

privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată nu sunt fondate,

din moment ce pârâtul este parte căzută în pretenții și trebuie să suporte

cheltuielile de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în baza

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.M., S.M.A. și pârâtul Statul

român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 191A din 23

iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN