ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6226/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Reclamanții S.M. și S.M.A. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții la plata sumei de 30.026.798 ROL reprezentând contravaloarea prețului de piață al apartamentului de la parterul imobilului situat în București, str. N., sector 2 și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au fost chiriași în apartamentul ce face obiectul litigiului, compus din 4 camere, dependințe, garaj, cu o suprafață utilă de 168,52 mp, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în schimbul unui preț de 30.026.798 ROL; la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare au depus toate diligențele pentru aflarea situației juridice a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare fiind transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 17205 din 26 noiembrie 1996. Anterior cumpărării, prin Sentința civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de N.A.M.V., în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, fiind obligat acesta din urmă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din str. N. Ulterior, s-a admis o cerere de îndreptare eroare materială, în sensul că s-a restituit imobilul din str. N. și nu de la nr. 52. Prin Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosar nr. 7367/1999 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta N.A.M.V., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996,

sentința rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 604 din 18 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosar nr. 4504/2005. Prin Sentința civilă nr. 4701 din 21 mai 2008 a Judecătoriei sector 2 București în Dosar nr. 2715/300/2008, s-a dispus evacuarea reclamanților din imobil. Au susținut că în cauză sunt incidente disp. art. 1337 - 1344 C. civ., potrivit cu care vânzătorul lucrului este răspunzător pentru evicțiune, deci să plătească excedentul de valoare al apartamentului, față de faptul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru evicțiune, respectiv: cauza evicțiunii este anterioară vânzării, provenind din momentul preluării de către stat a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950; tulburarea produsă de terț este de drept, reclamanții pierzând dreptul de dispoziție asupra imobilului și necunoscând cauza evicțiunii.

Aceste dispoziții se coroborează cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art. 18 din Legea nr. 1/2009. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 331 din 18 februarie 2011, a admis în parte cererea reclamanților, a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 120.768 RON, reprezentând contravaloare prețului reactualizat. A respins celelalte pretenții, ca nefondate. A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut, în esență, că reclamanții au dobândit în proprietate imobilul situat în București, str. N. sector 2, București prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA, în condițiile Legii nr. 112/1995; acest drept de proprietate a fost desființat ca urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 5828 din 21 mai 2001 de către Judecătoria sectorului 2 București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului reclamanților motivat de împrejurarea că la momentul încheierii contractului nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul că bunul nu mai era în patrimoniul vânzătorului fiind restituit urmare a admiterii acțiunii în revendicare, iar cumpărătorii au fost de rea-credință la cumpărare întrucât nu au verificat situația juridică a imobilului.

În ce privește solicitarea de restituire a prețului actualizat, prima instanță a reținut că titlul reclamanților a fost desființat, astfel încât potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este răspunzător față de cumpărător pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, evicțiune ce atrage restituirea prețului în temeiul art. 1341 C. civ. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (legea specială), potrivit cu care restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Astfel, tribunalul a apreciat că este întemeiată doar în parte cererea reclamanților, respectiv în ce privește pretențiile privind restituirea sumei reprezentând prețul încasat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, actualizat cu indicele de inflație.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., față de soluția dispusă în cauză, instanța a obligat pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul. Reclamanți au susținut în apel că tribunalul a analizat superficial materialul probator și situația de fapt, hotărârea fiind astfel nemotivată. O altă critică adusă soluției instanței de fond a vizat modalitatea în care s-a dispus restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-au făcut reclamanții, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat doar la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

Instanța, deși a admis în parte acțiunea reclamanților, respectiv primul capăt de cerere, a acordat drept cheltuieli de judecată doar onorariul pentru expertiza efectuată în cauză, nu și onorariul de avocat, pe care, eventual, în situația în care a admis doar parțial acțiunea, putea să-l diminueze, conform depozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dar nu să îl ignore cu desăvârșire. Reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată integrale, inclusiv onorariul de avocat. Pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea primei instanțe pe următoarele aspecte: a greșitei respingeri a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român; a cererii de chemare în garanție și cu privire la cheltuielile de judecată, el neavând culpă procesuală.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 191 A din 23 iunie 2011 a respins ambele apeluri. Curtea a reținut că reclamanții au ignorat puterea de lucru judecat de care se bucură Sentința civilă nr. 5828/2001 a Judecătoriei sector 2 București, sentință devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac prin Decizia civilă nr. 2033/2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și Decizia civilă nr. 604/2007 a Curții de Apel Bacău, secția civilă. Prin menționata sentință, ca și prin hotărârile ce s-au pronunțat în soluționarea căilor de atac ce s-au promovat împotriva ei, a fost analizată apărarea prin care reclamanții (din prezenta cauză) au susținut că au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a cărui valabilitate a fost contestată în acel litigiu.

O hotărâre intrată în puterea lucrului judecat se bucură de prezumția irefragabilă de adevăr și incontestabilitate, astfel că aspectele asupra cărora s-a statuat prin aceasta nu mai pot face obiect al unei noi evaluări în cadrul unor judecăți ulterioare. Ca atare, în respectul prezumției absolute menționate, care corespunde efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum aceasta își găsește expresie în prevederile art. 1201 C. civ., prima instanță nu putea să procedeze, în cauza pendinte, la o nouă judecată asupra existenței sau nu a bunei-credințe a reclamanților la încheierea menționatului contract de vânzare-cumpărare, ca fiind ținută a da eficiență concluziei la care s-a ajuns în litigiul anterior, în cadrul căruia s-a analizat această chestiune, ca o apărare de natură a salvgarda contractul de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității.

Pentru aceleași considerente, Curtea a apreciat că nu poate proceda la reanalizarea bunei sau relei-credințe manifestate de reclamanți la momentul la care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 0827/1996.

În mod judicios prima instanță a analizat cererea de despăgubire formulată de reclamanții în calitate de persoane al căror contract de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost ulterior desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă pentru motivul că vânzarea-cumpărarea a constituit o operațiune speculativă, având o cauză ilicită - în lumina prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 (care reglementează ipoteza în care contractele au fost desființate pentru încheierea lor cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995) și nu a prevederilor art. 50 1 din același act normativ (care se referă la o situație deosebită de cea a apelanților, respectiv la situația în care contractele au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995).

În ce privește dreptul ce s-a stabilit în favoarea reclamanților, prin Sentința civilă nr. 5828/2001 a Judecătoriei sector 2 București, de a primi de la Primăria Municipiului București despăgubiri la nivelul valorii de circulație a apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 0827/1996, instanța de apel a apreciat că instanțele de control judiciar au constatat, cu putere de lucru judecat, nelegalitatea respectivei concluzii a primei instanțe, astfel că sentința a fost schimbată sub acest aspect. Pe cale de consecință, fiind reformată în căile de atac, soluția menționată nu mai poate produce vreun efect juridic, și, astfel, nu poate fi reținută ca un argument pertinent în fundamentarea pretenției reclamanților din litigiul pendinte, de a fi despăgubiți la nivelul valorii de circulație al apartamentului.

În ce privește cheltuielile de judecată acordate în primă instanță în cuantum total de 800 RON, Curtea a apreciat că acestea sunt îndestulătoare pentru sancționarea culpei procesuale a pârâtului, corespunzător limitelor în care acesta a căzut în pretenții și în lumina prevederilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., prin raportare atât la onorariul de asistență juridică, cât și la onorariul de expertiză ce au fost achitate de reclamanți.

Curtea a avut în vedere atât faptul că proba cu expertiză administrată în cauză a avut mai multe obiective, dintre care unele nu au corespondent într-o soluție de admitere, ca temeinic formulate, a pretențiilor reclamanților (și anume cel referitor la determinarea valorii de circulație a imobilului, care a fost și cel mai complex în economia lucrării întocmite de expert) cât și împrejurarea că formularea și susținerea, prin apărător, a unor pretenții ce s-a constatat a fi făcute cu neobservarea unor dispoziții clare ale legii speciale, a principiului general de drept specialia generalibus derogant, cât și a consecințelor autorității lucrului judecat nu pot justifica antrenarea obligației pârâtului de a suporta cheltuielile făcute pentru asistența juridică de care reclamanții au beneficiat în aceste coordonate.

Cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român, Curtea a reținut că în primă instanță acesta nu a invocat lipsa calității sale procesuale pasive. Susținând lipsa legitimării sale procesual pasive, pârâtul a ignorat principiul general de drept specialia generalibus derogant, principiu în puterea căruia dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică cu precădere față de reglementările de drept comun din materia relativității efectelor contractului, a efectelor nulității actului juridic, respectiv aceea a răspunderii pentru evicțiune. Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., pe calea recursului în interesul legii, acest principiu de drept operează și în raportul dintre Legea nr. 10/2001 (lex specialia) și dreptul comun, chiar dacă nu este expres prevăzut de legea specială.

În condițiile în care situația concret dedusă judecății prin acțiunea promovată de reclamanții S.M. și S.M.A. se circumscrie în mod neechivoc celei reglementate prin actul normativ special menționat, dispozițiile de drept comun nu își mai pot găsi aplicare, ele fiind înlăturate de reglementarea din legea specială în puterea menționatului principiu de drept. Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 reglementează entitatea în raport de care este recunoscut dreptul substanțial al chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate de a primi despăgubiri la nivelul prețului actualizat sau, după caz, al valorii de circulație al locuinței, entitatea în sarcina căreia a fost reglementată obligația efectuării unor asemenea plăți căpătând în mod necesar, în plan procesual, legitimare procesual pasivă.

Pe cale de consecință, Curtea a constatat această excepție nefondată. Nici al doilea motiv de apel nu a fost găsit fondat întrucât pârâtul nu a formulat în primă instanță o cerere de chemare în garanție a SC A. SA. Față de limitele impuse prin art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. pentru judecata în apel - în sensul că "în apel (…) nu se pot face alte cereri noi" - Curtea a constatat caracterul inadmisibil al solicitării pârâtului de a se dispune, de către instanța de apel, admiterea cererii de chemare în garanție a SC A. SA. Cât privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilită de prima instanță în sarcina pârâtului, Curtea a constatat că aceasta este consecința unei judicioase aplicări a prevederilor art. 274 C. proc.

civ., culpa procesuală a pârâtului fiind deplin dovedită în limitele în care aceasta a căzut în pretenții față de acțiunea promovată de părțile adverse, fără a mai fi posibil a se analiza culpa procesuală din perspectiva unor reglementări ce ar readuce în discuție dreptul substanțial ce a format obiectul judecății. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.M., S.M.A. și pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, recurenții invocând motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanții au făcut istoricul litigiului și au dezvoltat, în esență, următoarele critici: Au reclamat faptul că ei, în calitate de chiriași, au cumpărat imobilul situat la adresa din str. N., sector 2, București, în baza Legii nr. 112/1995 și nu imobilul aflat la nr. poștal 52. Prin Sentința civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosar nr. 5697/1994, a fost admisă acțiunea reclamantei N.A.M.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului București, care a fost obligat să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, str. N., sector 2. Instanțele au constatat eronat că produce efecte, în cauză autoritatea de lucru judecat a acestei hotărârii, care privea un imobil de la altă adresă poștală, chestiune care nu a fost pe deplin lămurită prin îndreptarea sentinței tribunalului.

În baza Sentinței civile nr. 6675 din 28 iunie 1994, prin care lui N.A.M.V. i s-a atribuit imobilul din str. N., s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai 2001, prin care s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare ce viza apartamentul de la parterul imobilului din str. N. Instanța de judecată nu a dat dovadă de o minimă diligență în a compara adresa imobilului ce fusese retrocedat (str. N.), cu cea a imobilului în care se afla apartamentul pentru care aceasta solicitase sa se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare (str. N.).

Îndreptarea de eroare materială a fost făcută după ce se produseseră consecințe juridice întrucât prin Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai 2001 se constatase nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, susțin recurenții, au făcut demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului din str. N., cu privire la care nu erau cereri de revendicare sau litigii pe rol, astfel încât nu puteau fi acuzați de rea-credință, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Totodată, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta a fost transcris la Judecătoria Sector 2 București, Serviciul de transcrieri, în registrul de transcripțiuni, sub nr. 17205 din 26 noiembrie 1996, neexistând înregistrată vreo sarcina asupra imobilului, ceea ce ar fi condus la refuzul transcrierii sale.

Instanța de apel nu trebuia să se cantoneze în mod arid, simplist, la a face referire doar la efectele autorității de lucru judecat, ci trebuia să se facă o apreciere de ansamblu asupra situației reale de fapt. Și constatând buna lor credință să le acorde valoarea de circulație a imobilului de care au fost evinși. Atât timp cât după ce s-a anulat irevocabil contractul de vânzare-cumpărare s-a stabilit, prin îndreptarea unei erori materiale, ca N.A.M.V. indicase imobilul din str. N., iar în scripte figura imobilul din str. N., reiese indubitabil că au fost de bună-credință, iar instanțele de fond trebuiau să aprecieze acest fapt în lumina tuturor probelor administrate, cu o serioasă analiză a lor, ceea ce nu au făcut.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea petitului referitor la obligarea pârâților la plata valorii de circulație a apartamentului situat la parterul imobilului din București, str. N., sector 2, respectiv suma de 335.961 euro, constituită din suma de 192.303 euro valoarea de circulație a construcțiilor și suma de 143.658 euro valoarea terenului de sub construcție, în suprafață de 186,69 mp, așa cum rezulta din raportul de expertiză tehnică judiciară de evaluare a apartamentului, întocmită în cauză de expert P.V.A., și cheltuieli de judecată. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele: Instanța de apel în mod eronat a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a menținut obligarea acestuia, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei reprezentând contravaloarea prețului reactualizat.

Instanțele au săvârșit o gravă confuzie între Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice, obligând la plata în nume propriu a Statului Român pentru obligațiile personale ale reprezentantului acestuia în justiție. În prezenta cauză, Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului reclamanților la a obține despăgubiri, și cel care a stat în judecată în calitate de pârât, și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A arătat că nu are calitate procesuală pasivă și pentru faptul că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare constatat nul, fiind terț.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție speciala contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Susține că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea prețului actualizat, întrucât este evident că instituția Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate. Cel care poate fi obligat eventual la restituirea prețului actualizat numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 este Ministerul Finanțelor Publice și nicidecum Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul pârât susține că instanța a încălcat aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această teză, iar instanța, prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege. Prin urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București), nicidecum Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și având în vedere dispozițiile imperative prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, instanța de fond, obligând Statul Român la plata prețului la valoarea de circulație, încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care se fac plăți pentru obligațiile statului român nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. O alta critică adusă hotărârii instanței de apel o reprezintă faptul că în mod greșit a respins cererea de chemare în garanție a SC A. SA. SC A. SA a încasat un comision de 1% din prețul achitat de reclamanți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, iar instanța de apel trebuia să admită cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva paratei SC A. SA, precum și obligarea acesteia la plata comisionului încasat, în condițiile în care a menținut obligația de plată a Statului Român la valoarea prețului reactualizat.

În conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de modificare a Legii nr. 112/1995, unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată. Prin urmare, consideră că instanța trebuia să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului și nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și să oblige partea care a încasat comisionul, să îi restituie din prețul actualizat. Ultima critică vizează menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice.

Susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata prețului actualizat, deoarece culpa procesuală aparține Primăriei municipiului București prin SC A. Cotroceni SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996. Mai mult, dacă se va trece peste acest argument, consideră că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria municipiului București, prin mandatarul sau SC A. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Analiza instanței de recurs: Recursul formulat de reclamanți este nefondat pentru următoarele considerente: În condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumția absolută de adevăr a celor judecate, principiu exprimat prin adagiul res iudicata pro veritate habetur, astfel încât aspectele soluționate prin aceasta nu mai pot fi repuse în discuție într-un proces ulterior. Astfel, ca efect pozitiv al lucrului judecat, aceasta poartă asupra modalității în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, ce se impune într-un al doilea proces, în legătură cu chestiunea litigioasă, anterior tranșată, fără posibilitatea de a o mai contrazice.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă de art. 1201 C. civ. și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută, de art. 166 C. proc. civ. De principiu, instanța trebuie să dea eficiență prezumției de lucru judecat, care, fără a fi o excepție de natură a paraliza noul litigiu, o obligă ca, în soluționarea lui, să țină seama de hotărârile anterioare, în măsura în care privesc chestiuni litigioase care se repun în discuție. Recurenții-reclamanți pretind că Sentința civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a admis acțiunea în revendicare a fostei proprietare nu ar fi putut produce efecte juridice în ceea ce privește titlul lor, întrucât viza imobilul situat la un alt număr poștal, respectiv nr. 52 și nu imobilul de la nr. 59, acesta din urmă făcând obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 0827/1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Din acest punct de vedere recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ilegală, deoarece a reținut că a fost dezlegată irevocabil chestiunea relei lor credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, deși Judecătoria sectorului 2 București constatând nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare, prin Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai 2011, nu a cercetat situația de fapt și probele cauzei. Această critică nu poate fi însă primită atât timp cât prin Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai 2011, anterior menționată, s-a reținut că reclamanții nu au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 0827 din 7 noiembrie 1996 pentru nerespectarea condițiilor Legii nr. 112/1995, iar această hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă, nefiind schimbată soluția în căile de atac.

Pe de altă parte, definitivă și irevocabilă a rămas și încheierea din 19 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 2 București prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în Sentința civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 în sensul că numărul poștal al imobilului revendicat de N.A.M.V. este nr. 59 și nu 52, cum din eroare se trecuse în dispozitiv, deși în considerentele sentinței se face vorbire de nr. 59. Contrar, însă, susținerilor recurenților-reclamanți, în litigiul anterior dintre părți s-a cercetat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și s-a stabilit cu putere de lucru judecat că ei, dobânditorii din contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, care privește imobilul în litigiu, au fost de rea-credință.

Față de Sentința civilă nr. 5828 din 21 mai 2011 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat atât reaua-credință a cumpărătorilor, cât și eludarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la contractare, situația reclamanților se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, menținută și de modificările aduse acesteia prin Legea nr. 1/2009. În consecință, soluția instanței de apel de a obliga pârâtul la plata prețului actualizat al imobilului în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este corectă, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește criticile prin care reclamanții tind la reconfigurarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond acestea nu mai pot face obiect ala analizei în recurs și, prin urmare, Înalta Curte nu poate reevalua aceste aspecte de fapt, în urma abrogării motivului de casare ce permitea o astfel de examinare, motiv prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. și abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că, în speță, nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că va respinge recursul reclamanților ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Recursul formulat de pârât este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister. Coroborând dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, care dispune în sensul că acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că această critică este formală.

Spiritul legii de reparație consacră obligația Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca urmare a abuzurilor săvârșite de stat, prin instituțiile sale. Obligația proprie a Ministerului Finanțelor Publice de restituire a prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziția acestui minister. Așadar, Ministerul Finanțelor Publice este obligat la restituirea prețului în considerarea calității sale de reprezentant general al Statului Român, iar executarea obligației revine acestei entități, independent de împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de reprezentant.

În același timp, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel. Deși susținerea acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, încheiat între reclamantă și SC A. SA, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului București, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice și obligația sa de plată rezultă, așadar, din poziția sa juridică de reprezentant legal al Statului și din dispozițiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă derogatorie de la dreptul comun, unde obligația de garanție se instituie în persoana vânzătorului.

În condițiile în care, prin voința legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face restituirea prețului în situațiile particulare ce intră în sfera de aplicare a normei juridice speciale anterior menționate, această normă dobândește prevalență față de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în cauză, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat. Legea specială prevede posibilitatea de recuperare a prețului imobilului de către chiriașii-cumpărători, în situația în care foștii proprietari au obținut imobilul printr-o acțiune în revendicare, concretizată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Astfel, art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995. Prima critică formulată de pârât, în ceea ce privește lipsa calității sale procesuale pasive este nefondată având în vedere și că Ministerul Finanțelor Publice este instituția obligată prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași și tot ea va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin hotărârea judecătorească.

Nici cea de a doua critică nu este fondată. Deși contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamanți cu Primăria municipiului București, reprezentată de SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziției asupra imobilului a fost statul, având în vedere că vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat. În lipsa actului normativ menționat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil.

Împrejurarea că prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, atrage calitatea procesual pasivă, în speța de față, a Ministerului Finanțelor Publice - în nume propriu, acesta fiind și plătitorul faptic al despăgubirilor (prețul actualizat sau prețul de piață al imobilului) la care este obligat statul. Este real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății este o răspundere legală, iar nu una contractuală, așa cum se susține. De aceea, nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privind evicțiunea, întrucât temeiul juridic al pretențiilor se regăsește în dispozițiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice, de natură a înlătura norma generală. A respinge acțiunea pe excepția formală invocată de recurentul-pârât și a obliga reclamanții să reia procesul în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, este o sarcină disproporționată pentru aceștia, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai ales în situația în care rezultatul demersului jurisdicțional vizează același rezultat ca și în cauza de față, așa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest aspect.

Pe de altă parte, trebuie menționat că reclamanții, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009, au devenit titularii unui bun, respectiv al unui drept de creanță, care trebuie executat împotriva Statului Român, prin instituțiile abilitate, respectiv Ministerul Finanțelor Publice. Nici critica privitoare la respingerea cererii de chemare în garanție a SC A. SA nu poate fi primită în raport de argumentele instanței de apel care a reținut că nu a fost formulată o astfel de cerere în primă instanță și că în apel nu se pot face cereri noi, condiție impusă de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Pe de altă parte, unitatea specializată era obligată să rețină comisionul de 1% la vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 (în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de modificare a Legii nr. 112/1995), plata comisionului reprezentând contravaloarea muncii prestate de aceasta în calitate de mandatar.

SC A. SA a acționat, deci, în baza unui mandat legal a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare sau de evingerea cumpărătorului, prin admiterea acțiunii în revendicare, contractul său de mandat nefiind desființat. Nici susținerile privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată nu sunt fondate, din moment ce pârâtul este parte căzută în pretenții și trebuie să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.M., S.M.A. și pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 191A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN