ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4404/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4404/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1303 din 13 septembrie

2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primar General; a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea

formulată de reclamanta C.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice la plata, către reclamantă, a sumei de 240.500 euro în echivalent lei

la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri; a respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București; a obligat pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând

onorariu expert.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în soluționarea

excepției lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului București, că, potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (2)

1

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

Publice.

În raport de aceste

prevederi legale, s-a constatat că pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care acțiunea a fost

respinsă împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, a

reținut că, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1996,

reclamanta a cumpărat imobilul litigios conform Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr.

1592 din 04 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri, și a obligat pe reclamanta

din prezenta cauză să lase moștenitoarei fostului proprietar, în deplină

proprietate, imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat.

Urmare a admiterii

acțiunii în revendicare, titlul reclamantei a fost desființat.

În această situație, Tribunalul

a apreciat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

coroborat

cu alin. (3) din Legea nr. 1/2009, motiv pentru care a admis acțiunea și a

obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata, către reclamantă, a

sumei de 240.500 euro în echivalent lei la data efectuării plății, valoare

astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Ca urmare a admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin

Primar General, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție

formulată de acest pârât.

Potrivit art. 274 C.

proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata

cheltuielilor de judecată (onorariu expert), în cuantum de 1.000 lei.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

62 din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârât.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a constat că instanța de fond a pronunțat sentința

atacată cu respectarea normelor de drept incidente în cauză, respectiv art. 50 alin.

(2), alin. (2)

1

, alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, norme

speciale care se referă la dreptul de despăgubire al cumpărătorilor în temeiul

Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate.

Din interpretarea

sistematică a acestor dispoziții legale, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009,

publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie făcută distincția dintre

prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor

interesate, și această distincție funcționează în raport de modalitatea în care

cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a

admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare,

prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența

unor titluri valabile de proprietate.

Constatând că, deși

legislația evocată nu excelează prin rigoare, pentru că nu se înțelege care ar

fi ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare, deși au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pot fi totuși desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, menținându-se alin. (2) al art.

50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde

ipotezele de la alin. (2) și alin. (2)

1

, și introducându-se art. 50

1

,

este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători

au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de

piață, a valorii reale a imobilelor ce au format obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această

valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

chiriașii au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, în

urma comparării titlurilor.

În consecință, în mod

corect prima instanță a reținut că reclamanta din prezenta cauză se încadrează

în ipoteza avută în vedere de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel

cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009.

În ceea ce privește

prima critică a apelului, prin care se reiterează, de către Ministerul

Finanțelor Publice, excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul

juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, aceasta

este nefondată, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001,

reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres

că plata sumelor reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, cât și a sumelor

reprezentând prețul de piață al imobilelor privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor aceleiași legi,

contracte ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare. Astfel, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice rezultă ope legis (în virtutea legii) și norma specială sus-menționată

derogă de la normele generale ale Codului civil privind efectele nulității și

restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat

prețul.

Referitor la cea de-a

doua critică a sentinței apelate, privind calitatea procesuală pasivă a

vânzătorului în cazul răspunderii pentru evicțiune, și aceasta este nefondată,

întrucât obligația instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este

imperativă, nefiind lăsată la latitudinea părților și nici a instanței, având

în vedere că, atât în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cât și a celor încheiate cu

respectarea prevederilor acestei legi, cel ce urmează să restituie prețul este

recurentul.

În ceea ce privește

condiția instituită de legiuitor, acesta este, astfel cum rezultă din text, de

desființare, fără nici o mențiune referitoare la buna-credință ori la

modalitatea de desființare.

Dispoziția art. 50

din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situația în care chiriașii

cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 pierd dreptul de proprietate, ca urmare

a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiată de fostul proprietar al

imobilului, situație incidentă, de altfel, în speța dedusă judecății.

Practica judecătorească

a considerat că și acestor cazuri din urmă le sunt aplicabile dispozițiile

sus-menționate, întrucât, pe de o parte, prețul achitat de chiriașii

cumpărători a ajuns într-un fond special constituit la nivelul Ministerului

Finanțelor Publice conform Legii nr. 112/1995, vânzătorul semnatar al actului

de vânzare-cumpărare, Primăria municipiului București, neîncasând efectiv nicio

sumă de bani.

Un alt argument în

sprijinul acestei opinii este și acela că, prin modalitatea desființării

contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acțiunii în revendicare,

chiriașii pierd bunul, fiind evinși total.

Din acest punct de

vedere, ceea ce s-a dorit a fost repunerea părților în situația anterioară

într-una dintre modalitățile prevăzute de art. 50 alin. (2) și alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

dispozițiile legii sunt contradictorii, întrucât în ipoteza prevăzută de art. 50

alin. (2) și în cea prevăzută de alin. (2)

1

, contractele sunt

desființate, deși unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu,

deși în primul caz, dacă nu a existat o fraudă la lege, nu există temei legal

pentru a se dispune desființarea lor.

Față de această

incoerență legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit căruia o

normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și

dispozițiile art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora

judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu

prevede sau nu este clară.

De asemenea, Curtea a

avut în vedere și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor părților un proces

echitabil.

În acest context,

sunt irelevante apărările apelantului în sensul că, la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 15 februarie 1996, de către reclamantă nu

au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, aceasta fiind de

rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

menționat, formulând cerere de cumpărare a apartamentului înainte de expirarea

termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, reaua-credință

nefiind reținută și prin decizia civilă nr. 1592 din 04 decembrie 1997 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Astfel, prin decizia

sus-enunțată, s-a admis acțiunea în revendicare și s-a apreciat valabilitatea

titlului de proprietate al vechilor proprietari, comparativ cu cel al

reclamantei din prezenta cauză, pârâtă în dosarul în care s-a admis acțiunea în

revendicare precizată. S-a statuat, prin decizia civilă sus-menționată, că „valabilitatea

titlului pârâtei (reclamantă în prezenta cauză) nu mai poate fi contestată,

deoarece dreptul de a cere aplicarea sancțiunii nulității s-a prescris, ca

urmare a neexercitării lui în termenul special de un an”.

În opinia Curții,

aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se

bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție, în

prezentul apel, urmând a constata că, în cauză, reclamanta a pierdut dreptul de

proprietate ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare inițiată de fostul

proprietar al imobilului, nefiind pusă în discuție buna-credință a reclamantei

la achiziționarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995.

Referitor la critica

de apel, prin care se invocă faptul că instanța de fond nu a luat în

considerare obiecțiunile la raportul de expertiză tehnică judiciară formulate

la termenul din data de 13 septembrie 2010, însușindu-și suma cuprinsă în acest

raport de expertiză întocmit de expert C.G., aceste obiecțiuni au fost respinse

motivat de către prima instanță, întrucât lucrarea s-a referit la valoarea de

piață a imobilului pentru care se solicită restituirea prețului, iar apelantul

nu a invocat argumente care să combată concluziile expertizei administrată cu

respectarea garanțiilor procesuale ale ambelor părți.

De altfel, în

condițiile în care apelantul aprecia că este necesară o nouă expertiză, care,

prin metoda de evaluare avută în vedere de expert, să determine și coeficienții

negativi de individualizare a imobilului pentru care se solicită restituirea

prețului – respectiv 10% pentru imobil în litigiu; 25% pentru raportul

disproporționat dintre cerere și ofertă, coeficienți apreciați de acesta a nu

fi fost avuți în vedere la efectuarea expertizei în fața primei instanțe, avea

posibilitatea în calea de atac să solicite efectuarea unei noi expertize.

Prin motivele de apel

nu s-a formulat o astfel de cerere, deși, potrivit art. 294 - 298 C. proc. civ.,

instanța de apel ar fi putut încuviința refacerea sau completarea probelor

administrate în primă instanță, în speță, eventual efectuarea unei noi

expertize, corecția prețului de piață solicitat de apelant neputându-se realiza

decât prin efectuarea unei noi expertize, nesolicitate în cauză de partea

interesată, sens în care nu poate fi pusă în discuție îmbogățirea fără just

temei a reclamantei față de despăgubirile acordate în conformitate cu

dispozițiile normative sus enunțate, reprezentând contravaloarea prețului de

piață al imobilului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995.

Cu privire la ultima

critică din apel, prin care se invocă faptul că apelantul pârât Ministerul

Finanțelor Publice nu ar trebui să plătească întregul preț actualizat, fără a

ține seama de comisionul de 1% încasat de SC H. SA, și aceasta este

neîntemeiată, câtă vreme art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 reglementează

restituirea prețului, după caz, prețul de piață al imobilelor sau prețul

actualizat plătit de chiriași, în integralitatea sa, fără a se reține

comisionul de 1% încasat de unitatea ce administra bunul.

Prima instanță a

realizat și o corectă aplicare și interpretare a art. 274 C. proc. civ.,

apelantul fiind în culpă procesuală, astfel încât, în mod corect a fost obligat

la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fața primei

instanțe, neputându-se reține exonerarea sa prin aplicabilitatea art. 1337 C.

civ. privind răspunderea pentru evicțiune a Primăriei Municipiului București,

răspundere ce nu operează pentru aspectele deja înfățișate.

Împotriva acestei

decizii a declarat

recurs pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, criticând-o pentru

următoarele motive:

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

nelegală sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Finanțelor Publice.

Obligația de

restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile

efectelor nulității actelor juridice, având în vedere în acest sens și dispozițiile

art. 970 C. civ.

Pe plan procesual,

calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât

unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Primăria municipiului București

și, prin mandatar, SC F. SA), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât

pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus

judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în

baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași

premisă juridică:

- în speță, este

vorba despre un raport juridic de drept privat, având la baza un contract; or,

statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub

aspect juridic, o alta persoană (instituție) răspunzătoare;

- prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care

să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Prin modificarea alin.

(3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a

urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor

solicitate în prezenta cauză, fără ca, prin aceasta, să se creeze un raport

obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea

prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință

judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care administrează numai fondul

cu această destinație;

- pentru a reține

opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna

că, prin lege, s-ar realiza o novație de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C.

civ., Or, novația nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132

C. civ.) și, în plus, nu se prezumă (art. 1130 C. civ.).

Prin urmare, Primăria

municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății,

aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare cu reclamanta.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337 C. civ., trebuie instituită răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea,

în prezenta cauză, a Ministerului Finanțelor Publice și să-i acorde calitate

procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru

evicțiune are un conținut mult mai larg.

Deposedarea

cumpărătorului apartamentului în litigiu întrunește condițiile unei tulburări

de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului,

respectiv Primăria municipiului București, și nu a Ministerului Finanțelor

Publice, având în vedere că nu există culpa acestei instituții.

De asemenea,

Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului, conform art.

1344 C. civ., întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligă doar la

restituirea prețului actualizat plătit, în condițiile în care chiriașii ale

căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate prin eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

Or, din înscrisurile

depuse la dosar nu rezultă că acest contract de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamanți a fost desființat prin hotărâre irevocabilă.

de apel este nelegală și în ceea ce privește menținerea obligației Ministerului

Finanțelor Publice de plată a despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului,

fără a lua în considerare faptul că, din actele dosarului, reiese că reclamanta

a încheiat contractul cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind

încălcate dispozițiile art. 50

1

și art. 50 alin. (2)

din

Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

În speța de față, nu

există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să fi

fost desființat contractul de vânzare cumpărare.

În ceea ce privește

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a făcut dovada unei

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care să se rețină buna-credință

la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Reaua credință a

reclamantei rezidă în faptul că nu a depus minime diligențe la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare pentru a afla titlul în baza căruia statul a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l

achiziționeze.

În condițiile date,

reclamanta trebuia să cunoască faptul că niciunul dintre criteriile incidente

nu o îndreptățea să procedeze la cumpărarea imobilului, din moment ce Legea nr.

112/1995 nu era aplicabilă apartamentului în litigiu, întrucât bunul nu intrase

în patrimoniul statului cu titlu valabil.

privește valoarea apartamentului stabilită prin raportul de expertiză, instanța,

în mod greșit, a omologat raportul de expertiză, stabilind o valoare mult peste

prețul de piața real al imobilului, în raport de declinul evident cu care se

confruntă piața imobiliară în prezent.

Conform „Ghidului

privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare din municipiul

București” al Notarilor Publici pe anul 2011, un apartament de trei camere

situat la parter, cum este și imobilul din speță, în lista apartamentelor

confort 1 sporit are o valoarea de 64.300 euro față de o valoare de 250.000

euro.

Analizând decizia civilă

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Curtea de Apel a considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală pasivă, înlăturând,

în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin

motivele de apel.

În raport de obiectul

și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precum și de data la care

a fost înregistrată aceasta, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009

pentru modificarea Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice justifică

legitimare procesual pasivă în procesul de față.

Conform art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, restituirea prețului

prevăzut la alin. (2)

1

din același text de lege (prețul de piață al

imobilelor

privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor, în prezent, Ministerul Finanțelor Publice, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Obligația

de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale

sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu

acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu

are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic

perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a

înțeles să o stabilească în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, în

condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la

încheierea actului juridic în discuție.

Nici principiul

relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei al admiterii

recursului pentru motivul determinat de lipsa calității procesuale pasive, din

moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a

prețului de piață.

De

asemenea, nu se poate reține că adoptarea dispoziției legale sus-enunțate ar

echivala cu o intervenție a statului în actul juridic încheiat între părți, sub

forma novației prin schimbarea debitorului, încălcându-se astfel textele de

lege care reglementează această instituție.

Referitor

la calitatea procesuală pasivă a vânzătorului în cadrul unei acțiuni în

nulitate, cât privește repunerea părților în situația anterioară, susținerile

recurentului nu pot fi primite față de temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată, constând în dispozițiile legii speciale, precum și în raport de

faptul că, în speță, nu se pune problema desființării contractului de

vânzare-cumpărare încheiat pentru imobilul în litigiu, prin intermediul unei

asemenea acțiuni.

Cât

privește persoana care răspunde pentru evicțiune în temeiul dreptului comun (art.

1337, art. 1341, art. 1344 C. civ.), respectiv vânzătorul, nici acest aspect nu

prezintă relevanță față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și

de data când a fost introdusă.

Astfel,

după cum rezultă din acțiune, aceasta a fost fundamentată, din punct de vedere

juridic, pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus

prin Legea nr. 1/2009, iar nu pe dreptul comun.

Pe de

altă parte, dispoziția sus-enunțată reprezintă o dispoziție specială,

aplicabilă în materia imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care s-au

încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu

respectarea prevederilor acestui act normativ, contracte desființate ulterior

prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În

consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând

dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus

derogant”-„legea specială derogă de la cea generală”.

Cum

reclamanta a introdus acțiunea ulterior intrării în vigoare a dispoziției

legale în discuție (la 23 iulie 2009, data poștei), această lege este

aplicabilă conform principiului enunțat mai sus.

Ca atare,

toate susținerile recurentului în legătură cu calitatea procesuală pasivă pe

care ar justifica-o vânzătorul imobilului în temeiul garanției pentru evicțiune

nu au legătură cu prezenta acțiune și nu vor fi avute în vedere de instanță la

soluționarea recursului.

Referitor

la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

aceasta stabilește în mod clar calitatea procesuală pasivă a Ministerul

Finanțelor Publice în cererile de restituire a prețului de piață al imobilului,

aceasta are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea

sursei din care se va face plata, contrar opiniei recurentului.

În plus,

nu se poate considera că, prin adoptarea acestei norme, s-ar fi intervenit în

raporturile de drept privat dintre părțile contractului de vânzare cumpărare

privind imobilul în litigiu, deoarece aceste raporturi au rămas intacte din

punct de vedere juridic.

În ceea

ce privește inexistența unei hotărâri irevocabile de desființare a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta prezintă relevanță în

soluționarea, pe fond, a cauzei, iar nu în ceea ce privește legitimarea

procesuală pasivă. În concluzie, va fi analizată în cadrul motivului de recurs

referitor la fondul litigiului.

În raport

de aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, Curtea de Apel înlăturând

în mod corect susținerile părții în legătură cu excepția în discuție.

criticile de fond nu sunt întemeiate.

Contrar

susținerilor recurentului, ambele condiții prevăzute de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului către

cumpărătorul chiriaș sunt îndeplinite.

Reclamanta

din prezentul dosar a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, prin

compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câștig de

cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (decizia

civilă nr. 1592 din 4 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, rămasă irevocabilă prin nerecurare).

În plus, nefiind

atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în termenul

special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală,

acesta s-a consolidat retroactiv, nemaiputând fi cenzurate în prezentul litigiu

aspecte referitoare la buna sau reaua credință a părților contractante la

momentul încheierii actului juridic sau la încălcarea altor dispoziții legale

sub imperiul cărora actul a fost perfectat.

În

concluzie, susținerile recurentului în sensul că reclamanta din prezentul dosar

nu ar fi dovedit buna credință la încheierea contractului și actul juridic nu

ar fi fost perfectat în condițiile Legii nr. 112/1995 nu pot fi avute în vedere

de prezenta instanță.

Cea de-a

două condiție pentru obținerea prețului de piață, de către cumpărătorul ce a

pierdut imobilul, este, de asemenea, îndeplinită.

Contrar

susținerilor recurentului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamantă a fost desființat în sensul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

noțiunea de „desființare” având un domeniu mai larg decât cel de drept comun,

nelimitându-se la „desființarea” actului juridic ca efect al exercitării unei

acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate, acțiunea

în rezoluțiune ș.a.).

„Desființarea”

actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul

contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni

în revendicare.

Această

interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr.

10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei

acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate

a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale

și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”.

De

altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare” a contractului de

vânzare-cumpărare în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și

situația acțiunilor în revendicare, este explicabilă în raport de efectele

concrete produse în patrimoniul cumpărătorului în ceea ce privește pierderea

bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea are loc ca urmare a

admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele

celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind practic aceleași este

firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună credință, ce

a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul

prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație

și în cazul cumpărătorului care a încheiat actul cu eludarea aceleiași legi,

pierzând bunul în cadrul acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul

dintre cele două cazuri nu pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la

una dintre cele două forme de reparație (preț de piață al imobilului, preț

reactualizat), după cum se încadrează în una dintre cele două ipoteze enunțate

mai sus, întrucât dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional interzic orice

formă de discriminare.

În

concluzie, ambele condiții prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

pentru obținerea prețului de piață al imobilului sunt îndeplinite în speță,

Curtea procedând la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie,

analizate mai sus.

Referitor

la imposibilitatea obligării pârâtului la plata prețului reactualizat al

imobilului, deoarece nu s-ar fi dovedit existența unei hotărâri de admitere a

nulității contractului, critica nu are legătură nici cu obiectul cererii de

chemare în judecată și, în mod evident, nici cu soluția pronunțată în cauză, astfel

încât nu va fi analizată de această instanță.

referitoare la valoarea sumei de bani acordate de prima instanță cu titlu de

preț de piață al imobilului în litigiu pun în discuție interpretarea probelor,

respectiv a raportului de expertiză, sau constituie simple afirmații privind

declinul prețurilor actuale în materie imobiliară, nesusceptibile de încadrare

în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cât

privește modul de interpretare a probelor, aceste chestiuni vizează reevaluarea

situației de fapt în raport de probele administrate, analiză care nu mai este

permisă față de actuala structură a recursului, în urma abrogării motivului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Având în

vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât

este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va

respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva

deciziei civile nr. 62 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 iunie 2012.