ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 332/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 2675/299/2011 - disjunsă din Dosarul nr. 45333/299/2009 (înregistrat la data de 19 ianuarie 2011), reclamanții I. (N.) M. și N.M.A. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. SA și Primăria Municipiului București, prin Primar General, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul apartamentului nr. 2, împreună cu cota indiviză din teren, situat în str. Londra, București, sector 1, precum și la plata îmbunătățirilor aduse imobilului. În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului de piață actualizat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1337, 1339, 1341-1346 C. civ., art. 17, art. 18 din Legea nr. 1/2009. La termenul de judecată din data de 26 mai 2010, instanța a luat act că reclamanții înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Ministerul Finanțelor Publice. La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2011, reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață reținut prin expertiză, respectiv suma de 250.000 euro și că nu mai solicită sporul de valoare/îmbunătățirile aduse imobilului, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei P.M.B. la plata prețului de piață de 250.000 euro, pentru evicțiune. Prin sentința civilă nr. 20344 din 16 noiembrie 2011, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului București, în considerarea valorii obiectului cererii.

Prin sentința nr. 1820 din 23 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, SC H.N. SA și Statul Român, pentru lipsa calității procesuale pasive, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect; totodată, a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a dispus obligarea acestui pârât, către reclamanți, la plata sumei de 46.523,73 lei, reprezentând prețul actualizat. În motivarea sentinței, s-a reținut că, în cauză, are calitate procesuală pasivă numai Ministerul Finanțelor Publice, conform dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 reglementează în mod diferit modalitatea de despăgubire a celor care au pierdut proprietatea imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995. În cauză, reclamanții nu au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună - credință, aspect ce rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în care se reține că actul de vânzare cumpărare a fost încălcat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cele ale art. 9. Prin urmare, pe temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au dreptul la despăgubiri ce reprezintă prețul actualizat, adică suma de 20.401.209 lei, actualizată de la data de 19 decembrie 1996 și până în prezent.

Prin decizia nr. 198 din 3 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de către reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost în mod corect respinsă, deoarece această calitate procesuală în cauza dedusă judecății este conferită de lege, respectiv de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Mai mult, în cadrul acestor dispoziții legale, se face trimitere și la modalitatea prin care pârâtul-apelant va proceda la despăgubirea „chiriașilor” și anume, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Instanța a înlăturat considerațiile expuse de ambii apelanți cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1337 și 1344 C. civ., întrucât, așa cum în mod corect, a reținut și instanța de fond, legiuitorul a înțeles să dea o reglementare specială raporturilor juridice rezultate în urma desființării sau anulării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995 prin edictarea normelor cuprinse în Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, astfel încât în cauză se aplică legea specială, și nu dreptul comun, reprezentat de dispozițiile codului civil în materie de evicțiune. Această soluție se impune și în raport de principiul disponibilității în procesul civil, reclamanții invocând drept temei juridic al cererii deduse judecății atât dispozițiile art. 1337, 1339, 1341 - 1346 C. civ., cât și dispozițiile art. 17, 18 din Legea nr. 1/2009.

Or, având în vedere natura temeiurilor juridice invocate, Curtea a reținut că, în mod corect, prima instanță a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, și nu a dispozițiilor dreptului comun în materie, constatând în mod legal că reclamanții au dreptul la despăgubiri ce reprezintă prețul actualizat pentru apartamentul în litigiu.

Instanța de apel a constatat că sentința nr. 1004 din 19 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 19 decembrie 1996, are putere de lucru judecat în ceea ce privește încălcarea Legii nr. 112/1995, respectiv a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din lege, neavând relevanță reaua sau buna credință a reclamanților, care a fost analizată în respectiva hotărâre judecătorească numai ca urmare a apărării formulate de reclamanți referitoare la buna-credință, fără a fi reținută, însă reaua credință a acestora drept cauză de nulitate absolută a contractului.

A fost înlăturată ca nefondată și critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata comisionului de 1% din preț, întrucât dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac nicio distincție în ceea ce privește obligația de plată a prețului actualizat ce incumbă acestei părți. S-a apreciat că este legală obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., dat fiind că această parte este cea care a căzut în pretenții, iar în cauză nu a fost răsturnată prezumția legală de culpă procesuală. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții I. (N.) M., N.M.A. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: 1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanții I. (N.) M., N.M.A. au arătat, în esență, următoarele: Instanța de apel a reținut în mod greșit incidența puterii lucrului judecat prin prisma considerentelor reținute în decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Prin acea decizie, instanța de recurs, a instaurat o procedură nouă de anulare a unui act juridic, adăugând la lege și instituind în sarcina cumpărătorilor obligații pe care nici legea, nici diligența ori prudența, nu le-au trasat, și folosind o argumentație discriminatorie și vădit părtinitoare, care nu poate contura noțiunea de act de justiție corect și echitabil, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, aceste argumente nu pot fi considerate drept temei al reținerii puterii de lucru judecat, fiind evidentă aplicarea greșită a textelor de lege incidente. Autoritatea de lucru judecat, care are drept scop realizarea unei administrări uniforme a justiției, este pe deplin aplicabilă exclusiv în situația în care o hotărâre respectă principiul legalității și al unui proces corect și echitabil, iar nu în situația în care instanța își sprijină dispozitivul pe o serie de alegații ambigue și lipsite de temei de drept, provocând în acest sens doar un precedent periculos pentru ordinea de drept. Partea de hotărâre care intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul, care face corp comun cu considerentele, doar în măsura în care acestea se regăsesc ca atare.

Or, din cuprinsul deciziei nr. 1054/2008 a Curții de Apel București nu rezultă în ce au constat încălcările dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 săvârșite de către recurenți, cu ocazia parcurgerii procedurilor administrative în vederea încheierii contractului de vânzare - cumpărare. Singura parte căreia i se conturează forma de culpă este SC H.N. SA potrivit considerentelor avute în vedere de către instanța de recurs, însă vinovăția vânzătorului, sub orice formă, nu se poate răsfrânge asupra recurenților, în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dată fiind corectitudinea pe care aceștia au afișat-o în fața Legii nr. 112/1995, cu ocazia parcurgerii procedurilor administrative desfășurate de instituțiile abilitate ale statului.

În acest context, nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a deciziei ale cărei considerente sunt vagi și contradictorii, astfel încât instanța învestită cu procedura prevăzută de Legea nr. 1/2009 urma a proceda la o rejudecare efectivă a speței, analizând pretențiile deduse judecății sub toate aspectele, inclusiv prin raportare la condițiile care au condus la desființarea titlului a cărui contravaloare a fost solicitată.

Recurenții au mai arătat că au cunoștință despre practica cvasi-constantă a Înaltei Curți în privința aplicabilității dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 doar contractelor de vânzare cumpărare care au fost desființate pe calea unor acțiuni în revendicare fundamentate pe compararea de titluri, care au presupus existența valabilă a celor două titluri deduse judecății, dintre care unul emanat de efectele Legii nr. 112/1995 și, totodată, a inaplicabilității art. 50 1 în situația în care contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost anulate irevocabil.

Cu toate acestea, nu se poate ignora că, în marea lor majoritate, acțiunile în revendicare exercitate de către foștii proprietari s-au întemeiat tocmai pe ineficiența titlului statului asupra imobilelor vândute și pe nerespectarea condițiilor Legii nr. 112/1995, în lipsa efectivă a unui titlu valabil în patrimoniul sub-dobânditorilor, întocmai ca în cazul anulării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Soluțiile adoptate de către Înalta Curte apar drept discriminatorii față de chiriașii proprietari ale căror contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost anulate în temeiul unei practici judecătorești total inconsecvente, câtă vreme acțiunile în anularea contractelor și acțiunile în revendicare produc același efect, respectiv desființarea titlului de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Modalitatea de acțiune (causa petendi) a foștilor proprietari nu poate afecta dreptul chiriașilor-proprietari de a beneficia de o justă și echitabilă despăgubire în contextul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme, potrivit unei succinte analize a situației de fapt deduse judecății, nu se poate constata o culpă efectivă a acestora la momentul contractării, fiind vorba despre o interpretare pro parte a unor dispoziții legale, în detrimentul foștilor chiriași, cum este cazul în speță. În acest context, nu poate fi aplicată în mod automat linia jurisprudențială conturată în jurul inaplicabilității dispozițiilor art. 50 1 , indiferent de conduita chiriașilor cumpărători, analizată din perspectiva unei instanțe învestite cu o procedură specială (Legea nr. 1/2009).

Judecătorul este suveran asupra aprecierilor proprii, putând pronunța soluții dictate exclusiv de etică și echitate, în perfectă concordanță cu dispozițiile legale incidente și fără a fi ținut de puterea precedentului, cu atât mai mult atunci când există riscul de a se produce o încălcare a prevederilor C.E.D.O. și a protocoalelor sale, a căror prioritate față de legislația națională este consacrată prin art. 11 din Constituție. Or, recurenții au deținut un bun actual în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., iar în momentul desființării titlului lor, în condițiile mai mult decât discutabile indicate anterior, au devenit titularii unei creanțe actuale, certe, lichide și exigibile împotriva vânzătorului, care este ținut de obligația de garanție pentru evicțiune totală, atât din fapta proprie, cât și din fapta unui terț.

Astfel, în momentul pierderii imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, recurenții au devenit titularii unui drept de proprietate latent asupra contravalorii respectivului apartament, în condițiile conturării prejudiciului potrivit dreptului comun, anume prin raportarea la pierderea efectiv suferită. Recurenții au conchis în sensul că este necesar ca o instanță corectă și imparțială să determine, pe de o parte, ponderea de vină care li se poate reține în conduita contractuală purtată cu vânzătorul Statul Român (care nu depășește limita încrederii în Legea nr. 112/1995 și în instituțiile statului), iar pe de altă parte, posibilitatea concretă de înlocuire a bunului pierdut cu unul care să aibă o valoare cel puțin asemănătoare, pentru a putea vorbi, într-adevăr, despre o acoperire efectivă a prejudiciului suferit.

Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea efectuării unei analize corecte și eficiente a pretențiilor, fără limitarea judecății la constatarea lapidară a incidenței puterii lucrului judecat. 2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut următoarele: - În mod greșit, instanța de apel a menținut, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, obligația de plată a prețului actualizat al imobilului în discuție, având în vedere că nu această instituție are calitate procesuală pasivă în cauză, ci Primăria Municipiului București. Astfel, obligația de restituire a prețului actualizat, ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare, se întemeiază pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât operează principiul relativității efectelor contractului.

În condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Municipiul București, prin mandatar SC A. SA), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice. Pe de altă parte, raportul juridic dedus judecății este unul de drept privat, având la bază un contract; or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare. S-a mai susținut că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor.

În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, însă printr-o formulare explicită a textelor și doar cu referire la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), și nu ale unui act juridic, precum în speță, întrucât nu se poate interveni peste voința contractanților, inclusiv atunci când este vorba despre repunerea părților în situația anterioară constatării nulității contractului. Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002), s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din cauză, fără, însă, ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoana îndreptățită la restituirea prețului actualizat și Ministerul Finanțelor Publice, care doar administrează fondul cu această destinație.

Dacă s-ar accepta opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că, prin lege, s-ar realiza o novație de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situații când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres novațiunea, în actul normativ cu caracter special.

Recurentul a invocat și dispozițiile art. 1337 C. civ., ce instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, care nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară. - În mod greșit, au fost respinse apărările Ministerului Finanțelor Publice cu privire la obligarea sa la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț. Din prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, reiese clar că acest comision de 1% a fost reținut de către mandatarul Primăriei Municipiului București, în speță, SC H.N. SA, situație în care debitorii obligației de restituire a comisionului sunt Municipiul București, prin Primarul General și SC H.N.

SA, și nu Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Obligarea recurentului la restituirea unei sume care nu a intrat niciodată în patrimoniul său este nelegală și îl prejudiciază pe recurent. - În mod greșit, Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2100 lei, cât timp nu are calitate procesuală în cauză, în plus, nu a dat dovadă de rea credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel încât nu poate fi reținută culpa sa procesuală.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește recursul reclamanților I. (N.) M., N.M.A., se constată următoarele: Prin motivele de recurs, a fost criticată soluția de menținere, în sarcina pârâtului, a obligației de restituire către reclamanți doar a prețului din contract, în cuantum actualizat, în primul rând, în contextul reținerii puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanții din prezenta cauză și unitatea administrativ - teritorială, în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenții au susținut că inaplicabilitatea efectelor puterii lucrului judecat rezidă în ambiguitatea, incoerența și nelegalitatea considerentelor deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008, situație în care puterea lucrului judecat trebuie recunoscută doar dispozitivului, urmând ca, în prezenta cauză, să se evalueze condițiile care au condus la desființarea titlului, inclusiv atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la data încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Susținerile recurenților nu pot fi primite, întrucât examinarea considerentelor unei hotărâri judecătorești, într-un proces ulterior în care se pune în discuție efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei hotărâri, este limitată la identificarea aspectelor de fapt și de drept ce au făcut obiectul verificării jurisdicționale și au fost tranșate irevocabil, fără a se cenzura calitatea ori consistența raționamentului juridic expus în motivarea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat și nici modul - corect sau greșit - de aplicare a legii reflectat de considerentele acelei hotărâri.

Evaluările de această ultimă natură sunt circumscrise exclusiv controlului judiciar susceptibil de a fi exercitat asupra hotărârii, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, fiind incompatibile cu demersul procedural al stabilirii efectelor produse de hotărârea judecătorească irevocabilă prin care au fost dezlegate aspecte de fapt și de drept ce interesează un proces ulterior.

În prezenta cauză, confirmându-se hotărârea primei instanțe prin care a fost stabilită incidența art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (și nu cea a prevederilor art. 50 1 , invocate de către reclamanți), prin decizia recurată au fost determinate în mod corect considerentele decisive ce fundamentează soluția de anulare a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, adoptată prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 a Curții de Apel București, ca fiind cele referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii de cumpărare, respectiv de întocmire a formalităților de vânzare.

Astfel, din cuprinsul deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008, rezultă cu certitudine că încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 a fost stabilită în contextul în care fostul proprietar formulase cerere de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, iar vânzarea nu putea fi perfectată decât după clarificarea situației juridice a apartamentului. A fost înlăturată apărarea cumpărătorilor care au invocat, în favoarea lor, beneficiul bunei-credințe, pentru motivul că o conduită diligentă și de bună-credință ar fi impus, în situația dată, cel puțin abținerea de la cumpărarea apartamentului, până la soluționarea pretențiilor cuprinse în cererea de restituire înregistrată în baza Legii nr. 112/1995.

Nerespectarea art. 9 nu a fost constatată, astfel cum, în mod corect, s-a reținut în decizia recurată în cauză, în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului, corelația cu reaua-credință a părților contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja conturată, în opinia acelei instanțe, din alte împrejurări relevante. Aceste considerente determinante ce au justificat soluția adoptată prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 nu pot fi nesocotite sau contrazise în prezenta cauză, sens în care, în mod legal, ambele instanțe de fond au conchis, cu consecința inaplicabilității art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, față de încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatată de instanță în procesul anterior.

Din cele expuse anterior, rezultă netemeinicia și a celui de-al doilea motiv de recurs, vizând interpretarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul aplicării sale și în situația în care, deși contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat irevocabil pe cale judecătorească, cumpărătorii au fost de bună - credință la încheierea contractului. S-a arătat deja că, prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008, a fost înlăturat beneficiul bunei-credințe invocat, în apărare, de către cumpărători, iar dezlegarea acestui aspect se impune cu putere de lucru judecat în cauză.

Pe de altă parte, delimitarea sferei de aplicare a prevederilor art. 50 1 de cea a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se realizează în funcție de respectarea ori de nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului, și nu de modul de „desființare” a contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin constatarea nulității absolute sau prin constatarea ineficacității sale în cadrul unei acțiuni în revendicare. Dispozițiile cu acest obiect adoptate de către instanță nu sunt suficiente prin ele însele pentru stabilirea alternativă a incidenței normelor arătate, fiind relevante considerentele ce le-au fundamentat, din care rezultă tranșarea chestiunii încheierii valabile sau nevalabile a contractului, din perspectiva respectării Legii nr. 112/1995.

De asemenea, nici buna-credință ori reaua-credință a cumpărătorului sau a ambelor părți contractante nu reprezintă criterii legale de apreciere a modalității de dezdăunare a cumpărătorului în contextul reglementării Legii nr. 10/2001, astfel cum pretind recurenții, întrucât, față de inserarea explicită a criteriului relevant, în ambele norme (art. 50 1 și art. 50 alin. (2)), anume respectarea ori încălcarea Legii nr. 112/1995, raportarea la alte criterii reprezintă o adăugare nepermisă la lege. Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de recurs vizând existența unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în patrimoniul recurenților.

În condițiile în care, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar în virtutea retroactivității efectelor nulității actului juridic, se consideră că reclamanții nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului în litigiu, nu se poate reține în patrimoniul acestora un „bun actual”, din perspectiva privării de dreptul de proprietate asupra imobilului, care ar justifica dezdăunarea reclamanților la prețul de piață a imobilului, astfel cum aceștia pretind. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

nu infirmă constatarea anterioară și, de altfel, recurenții nu au înfățișat argumente desprinse din practica instanței europene, din care să rezulte îndreptățirea la prețul de piață al imobilului în situația anulării unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu încălcarea legii. În cauza Raicu contra României (Hotărârea din 19 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 597/2007), Curtea a statuat, într-adevăr, în sensul existenței unui „bun” în patrimoniul unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost anulat pe cale judecătorească, dar în acel caz s-a aplicat un raționament asemănător celui din cauza Brumărescu împotriva României (Hotărârea din data de 28 octombrie 1999, publicată în M. Of.

nr. 414/2000), iar existența unui „bun” a fost recunoscută în contextul anulării, printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție pronunțate asupra unui recurs în anulare, a hotărârii judecătorești definitive prin care dreptul de proprietate fusese recunoscut cumpărătorului în mod irevocabil. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 2. În ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, se constată următoarele: Criticile referitoare la respingerea excepției având ca obiect lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice sunt nefondate.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 pe acest aspect, în considerarea caracterului de act normativ special, derogator de la dreptul comun atât sub aspectul modalității de dezdăunare (prevăzută de art. 50 1 și 50 alin. (2)), dar și al titularului obligației de despăgubire. Ca atare, chiar dacă art. 50 alin. (2) din lege, incident în cauză, evocă principiile ce guvernează efectele nulității unui act juridic (de la care derogă în sensul celor arătate anterior), dispozițiile art. 50 alin. (3) sunt pe deplin aplicabile și în această situație, prin voința legiuitorului, care a instituit obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului (ca, de altfel, și pentru ipoteza reglementată de art. 50 1 ), cu toate că nu a participat la încheierea contractului.

Atare obligație este justificată de faptul că această instituție este cea care dispune, în condițiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași, din categoria cărora fac parte și reclamanții din cauză . Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reprezintă temeiul calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în acțiunile în justiție decurgând din cazurile descrise în art. 50 1 și 50 alin. (2), chiar dacă norma are caracter substanțial: raportul juridic obligațional conturat prin voința legiuitorului se reflectă în plan procesual, prin asigurarea participării în proces a acestei instituții, în calitate de pârâtă.

Norma în discuție consacră, într-adevăr, o novație prin schimbare de debitor, atât timp cât, potrivit dreptului comun, obligația de restituire a prețului din contract ar fi revenit vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, în aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară încheierii actului anulat.

Faptul că, potrivit Codului civil, novația este condiționată de îndeplinirea unor formalități, nu reprezintă, însă, un argument pentru înlăturarea acestei interpretări a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și constatarea inexistenței unui raport juridic obligațional în care este implicat Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum preconizează recurentul, cât timp reglementarea specială trebuie aplicată prioritar față de dreptul comun, iar aceasta îl indică pe Ministerul Finanțelor Publice drept debitor al acestei obligații, în situațiile prevăzute de art. 50 1 și 50 alin. (2), fără inserarea vreunei condiții de aplicare a normei. În consecință, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.

În ceea ce privește întinderea obligației stabilite în cauză în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, se constată că, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe prin care s-a dispus obligarea pârâtului la restituirea integrală a prețului (din contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), incluzând comisionul de 1% din prețul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995. Acest comision a fost încasat de unitatea specializată în evaluarea și vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 republicată, și nu a intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după cum rezultă din art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995.

Cu toate acestea, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația Ministerului Finanțelor Publice de restituire a întregii sume de bani achitate de către cumpărător la momentul contractării, precum și sursa din care se va efectua plata, respectiv fondul extrabugetar menționat, indiferent de elementele componente ale acestuia și, deci, indiferent dacă vreuna dintre componentele prețului a fost sau nu virat în acest fond. De altfel, art. 50 alin. (3) prevede plata către cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, din același fond, și a altor sume de bani ce nu au alimentat fondul extrabugetar, precum sumele reprezentând actualizarea prețului de vânzare ori chiar prețul de piață, în diferitele ipoteze legale.

Ca atare, simplul fapt că Ministerul Finanțelor Publice este obligat la plata acestor sume de bani justifică includerea comisionului în discuție în despăgubirile datorate pe temeiul art. 50 alin. (3). Drept urmare, vor fi respinse și criticile pe acest aspect, după cum se va proceda și în privința susținerilor referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, cât timp dispoziția cu acest obiect a instanței de apel este adoptată cu respectarea art. 274 C. proc. civ. Pentru aplicarea acestei norme, este suficientă culpa procesuală, rezultată din simplul fapt al admiterii pretențiilor părții adverse care a dovedit efectuarea acestor cheltuieli, astfel încât lipsa culpei pentru desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, invocată de către recurent, este lipsită de relevanță în stabilirea calității sale de debitor al obligației de restituire a cheltuielilor de judecată.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge și recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții I. (N.) M., N.M.A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 198/ A din 03 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2014.