ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 332/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 332/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București sub nr. 2675/299/2011 - disjunsă din Dosarul nr. 45333/299/2009

(înregistrat la data de 19 ianuarie 2011), reclamanții I. (N.) M. și N.M.A. au

chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

SC H.N. SA și Primăria Municipiului București, prin Primar General, solicitând

obligarea acestora la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul

apartamentului nr. 2, împreună cu cota indiviză din teren, situat în str.

Londra, București, sector 1, precum și la plata îmbunătățirilor aduse

imobilului.

În subsidiar,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului de piață

actualizat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 1337, 1339, 1341-1346 C. civ., art. 17, art. 18 din

Legea nr. 1/2009.

La termenul de

judecată din data de 26 mai 2010, instanța a luat act că reclamanții înțeleg să

se judece în contradictoriu și cu Ministerul Finanțelor Publice.

La termenul de judecată

din data de 16 noiembrie 2011, reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că

solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de

piață reținut prin expertiză, respectiv suma de 250.000 euro și că nu mai

solicită sporul de valoare/îmbunătățirile aduse imobilului, iar, în subsidiar,

obligarea pârâtei P.M.B. la plata prețului de piață de 250.000 euro, pentru

evicțiune.

Prin sentința civilă nr.

20344 din 16 noiembrie 2011, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența

de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului București, în

considerarea valorii obiectului cererii.

Prin sentința nr.

1820 din 23 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București,

SC H.N. SA și Statul Român, pentru lipsa calității procesuale pasive, admițând,

în prealabil, excepția cu acest obiect; totodată, a admis în parte cererea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a dispus

obligarea acestui pârât, către reclamanți, la plata sumei de 46.523,73 lei,

reprezentând prețul actualizat.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, în cauză, are calitate procesuală pasivă numai

Ministerul Finanțelor Publice, conform dispozițiilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a constatat că dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 reglementează în mod diferit modalitatea de despăgubire a

celor care au pierdut proprietatea imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

În cauză, reclamanții

nu au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună - credință, aspect ce

rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele deciziei nr. 1045 din 12

iunie 2008 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în

care se reține că actul de vânzare cumpărare a fost încălcat cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cele ale art. 9.

Prin urmare, pe

temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au dreptul la

despăgubiri ce reprezintă prețul actualizat, adică suma de 20.401.209 lei,

actualizată de la data de 19 decembrie 1996 și până în prezent.

Prin decizia nr. 198

din 3 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondate, apelurile formulate de către reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a decide

astfel, s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice a fost în mod corect respinsă, deoarece această

calitate procesuală în cauza dedusă judecății este conferită de lege, respectiv

de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Mai mult, în cadrul

acestor dispoziții legale, se face trimitere și la modalitatea prin care

pârâtul-apelant va proceda la despăgubirea „chiriașilor” și anume, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Instanța a înlăturat

considerațiile expuse de ambii apelanți cu privire la aplicabilitatea în cauză

a dispozițiilor art. 1337 și 1344 C. civ., întrucât, așa cum în mod corect, a

reținut și instanța de fond, legiuitorul a înțeles să dea o reglementare

specială raporturilor juridice rezultate în urma desființării sau anulării

contractelor de vânzare - cumpărare încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995

prin edictarea normelor cuprinse în Legea nr. 10/2001, așa cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, astfel încât în cauză se aplică legea

specială, și nu dreptul comun, reprezentat de dispozițiile codului civil în

materie de evicțiune.

Această soluție se

impune și în raport de principiul disponibilității în procesul civil,

reclamanții invocând drept temei juridic al cererii deduse judecății atât

dispozițiile art. 1337, 1339, 1341 - 1346 C. civ., cât și dispozițiile art. 17,

18 din Legea nr. 1/2009. Or, având în vedere natura temeiurilor juridice

invocate, Curtea a reținut că, în mod corect, prima instanță a constatat

aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, și nu a

dispozițiilor dreptului comun în materie, constatând în mod legal că

reclamanții au dreptul la despăgubiri ce reprezintă prețul actualizat pentru

apartamentul în litigiu.

Instanța de apel a

constatat că sentința nr. 1004 din 19 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 1045 din 12 iunie

2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin care s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 19

decembrie 1996, are putere de lucru judecat în ceea ce privește încălcarea

Legii nr. 112/1995, respectiv a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din lege,

neavând relevanță reaua sau buna credință a reclamanților, care a fost

analizată în respectiva hotărâre judecătorească numai ca urmare a apărării

formulate de reclamanți referitoare la buna-credință, fără a fi reținută, însă

reaua credință a acestora drept cauză de nulitate absolută a contractului.

A fost înlăturată ca

nefondată și critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

la plata comisionului de 1% din preț, întrucât dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 nu fac nicio distincție în ceea ce privește obligația de

plată a prețului actualizat ce incumbă acestei părți.

S-a apreciat că este

legală obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274

C. proc. civ., dat fiind că această parte este cea care a căzut în pretenții,

iar în cauză nu a fost răsturnată prezumția legală de culpă procesuală.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții I. (N.) M., N.M.A.

și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

motivelor de recurs formulate, reclamanții I. (N.) M., N.M.A. au arătat, în

esență, următoarele:

Instanța de apel a reținut

în mod greșit incidența puterii lucrului judecat prin prisma considerentelor reținute

în decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de către Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin care au fost anulate contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin acea decizie, instanța

de recurs, a instaurat o procedură nouă de anulare a unui act juridic, adăugând

la lege și instituind în sarcina cumpărătorilor obligații pe care nici legea,

nici diligența ori prudența, nu le-au trasat, și folosind o argumentație

discriminatorie și vădit părtinitoare, care nu poate contura noțiunea de act de

justiție corect și echitabil, în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului. Ca atare, aceste argumente nu pot fi considerate drept temei al

reținerii puterii de lucru judecat, fiind evidentă aplicarea greșită a textelor

de lege incidente.

Autoritatea de lucru

judecat, care are drept scop realizarea unei administrări uniforme a justiției,

este pe deplin aplicabilă exclusiv în situația în care o hotărâre respectă

principiul legalității și al unui proces corect și echitabil, iar nu în

situația în care instanța își sprijină dispozitivul pe o serie de alegații

ambigue și lipsite de temei de drept, provocând în acest sens doar un precedent

periculos pentru ordinea de drept.

Partea de hotărâre

care intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul, care face corp comun

cu considerentele, doar în măsura în care acestea se regăsesc ca atare. Or, din

cuprinsul deciziei nr. 1054/2008 a Curții de Apel București nu rezultă în ce au

constat încălcările dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995

săvârșite de către recurenți, cu ocazia parcurgerii procedurilor administrative

în vederea încheierii contractului de vânzare - cumpărare.

Singura parte căreia

i se conturează forma de culpă este SC H.N. SA potrivit considerentelor avute în

vedere de către instanța de recurs, însă vinovăția vânzătorului, sub orice

formă, nu se poate răsfrânge asupra recurenților, în ceea ce privește incidența

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, dată fiind

corectitudinea pe care aceștia au afișat-o în fața Legii nr. 112/1995, cu

ocazia parcurgerii procedurilor administrative desfășurate de instituțiile

abilitate ale statului.

În acest context, nu

poate fi reținută puterea de lucru judecat a deciziei ale cărei considerente

sunt vagi și contradictorii, astfel încât instanța învestită cu procedura

prevăzută de Legea nr. 1/2009 urma a proceda la o rejudecare efectivă a speței,

analizând pretențiile deduse judecății sub toate aspectele, inclusiv prin

raportare la condițiile care au condus la desființarea titlului a cărui

contravaloare a fost solicitată.

Recurenții au mai

arătat că au cunoștință despre practica cvasi-constantă a Înaltei Curți în

privința aplicabilității dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

doar contractelor de vânzare cumpărare care au fost desființate pe calea unor

acțiuni în revendicare fundamentate pe compararea de titluri, care au presupus existența

valabilă a celor două titluri deduse judecății, dintre care unul emanat de

efectele Legii nr. 112/1995 și, totodată, a inaplicabilității art. 50

1

în situația în care contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995 au fost anulate irevocabil.

Cu toate acestea, nu

se poate ignora că, în marea lor majoritate, acțiunile în revendicare

exercitate de către foștii proprietari s-au întemeiat tocmai pe ineficiența

titlului statului asupra imobilelor vândute și pe nerespectarea condițiilor

Legii nr. 112/1995, în lipsa efectivă a unui titlu valabil în patrimoniul

sub-dobânditorilor, întocmai ca în cazul anulării contractelor de vânzare -

cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Soluțiile adoptate de

către Înalta Curte apar drept discriminatorii față de chiriașii proprietari ale

căror contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost anulate în temeiul

unei practici judecătorești total inconsecvente, câtă vreme acțiunile în

anularea contractelor și acțiunile în revendicare produc același efect,

respectiv desființarea titlului de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Modalitatea de

acțiune (causa petendi) a foștilor proprietari nu poate afecta dreptul chiriașilor-proprietari

de a beneficia de o justă și echitabilă despăgubire în contextul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, câtă vreme, potrivit unei succinte analize a situației

de fapt deduse judecății, nu se poate constata o culpă efectivă a acestora la

momentul contractării, fiind vorba despre o interpretare pro parte a unor

dispoziții legale, în detrimentul foștilor chiriași, cum este cazul în speță.

În acest context, nu

poate fi aplicată în mod automat linia jurisprudențială conturată în jurul

inaplicabilității dispozițiilor art. 50

1

, indiferent de conduita

chiriașilor cumpărători, analizată din perspectiva unei instanțe învestite cu o

procedură specială (Legea nr. 1/2009).

Judecătorul este

suveran asupra aprecierilor proprii, putând pronunța soluții dictate exclusiv

de etică și echitate, în perfectă concordanță cu dispozițiile legale incidente

și fără a fi ținut de puterea precedentului, cu atât mai mult atunci când

există riscul de a se produce o încălcare a prevederilor C.E.D.O. și a

protocoalelor sale, a căror prioritate față de legislația națională este

consacrată prin art. 11 din Constituție.

Or, recurenții au

deținut un bun actual în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., iar

în momentul desființării titlului lor, în condițiile mai mult decât discutabile

indicate anterior, au devenit titularii unei creanțe actuale, certe, lichide și

exigibile împotriva vânzătorului, care este ținut de obligația de garanție

pentru evicțiune totală, atât din fapta proprie, cât și din fapta unui terț.

Astfel, în momentul

pierderii imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, recurenții au devenit

titularii unui drept de proprietate latent asupra contravalorii respectivului

apartament, în condițiile conturării prejudiciului potrivit dreptului comun,

anume prin raportarea la pierderea efectiv suferită.

Recurenții au conchis

în sensul că este necesar ca o instanță corectă și imparțială să determine, pe

de o parte, ponderea de vină care li se poate reține în conduita contractuală

purtată cu vânzătorul Statul Român (care nu depășește limita încrederii în

Legea nr. 112/1995 și în instituțiile statului), iar pe de altă parte, posibilitatea

concretă de înlocuire a bunului pierdut cu unul care să aibă o valoare cel

puțin asemănătoare, pentru a putea vorbi, într-adevăr, despre o acoperire

efectivă a prejudiciului suferit.

Recurenții au solicitat

admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare, în vederea efectuării unei analize corecte și eficiente a

pretențiilor, fără limitarea judecății la constatarea lapidară a incidenței

puterii lucrului judecat.

motivelor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut

următoarele:

- În mod greșit,

instanța de apel a menținut, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice,

obligația de plată a prețului actualizat al imobilului în discuție, având în

vedere că nu această instituție are calitate procesuală pasivă în cauză, ci

Primăria Municipiului București.

Astfel, obligația de

restituire a prețului actualizat, ca urmare a anulării contractului de

vânzare-cumpărare, se întemeiază pe principiile efectelor nulității actelor

juridice, anume al retroactivității, astfel încât operează principiul

relativității efectelor contractului.

În condițiile în care

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de

vânzare cumpărare, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de

acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță,

Municipiul București, prin mandatar SC A. SA), nicidecum Ministerul Finanțelor

Publice.

Pe de altă parte, raportul

juridic dedus judecății este unul de drept privat, având la bază un contract;

or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili,

sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

S-a mai susținut că prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual,

prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei și

Finanțelor. În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest

sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual,

însă printr-o formulare explicită a textelor și doar cu referire la efecte ale

faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), și nu ale unui act

juridic, precum în speță, întrucât nu se poate interveni peste voința

contractanților, inclusiv atunci când este vorba despre repunerea părților în

situația anterioară constatării nulității contractului.

Prin modificarea alin.

(3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002), s-a

urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor

care sunt solicitate de reclamanții din cauză, fără, însă, ca prin aceasta să

se creeze un raport obligațional direct între persoana îndreptățită la

restituirea prețului actualizat și Ministerul Finanțelor Publice, care doar administrează

fondul cu această destinație.

Dacă s-ar accepta opinia

contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că,

prin lege, s-ar realiza o novație de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or,

în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului

(art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus

donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.).

Legiuitorul a procedat, în alte situații când a urmărit, în interes general,

schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului

comun, prevăzând expres novațiunea, în actul normativ cu caracter special.

Recurentul a invocat

și dispozițiile art. 1337 C. civ., ce instituie răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, care nu pot fi înlăturate

prin nicio dispoziție specială contrară.

- În mod greșit, au

fost respinse apărările Ministerului Finanțelor Publice cu privire la obligarea

sa la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț.

Din prevederile art. 41

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, reiese clar că acest

comision de 1% a fost reținut de către mandatarul Primăriei Municipiului

București, în speță, SC H.N. SA, situație în care debitorii obligației de

restituire a comisionului sunt Municipiul București, prin Primarul General și SC

H.N. SA, și nu Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost parte la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Obligarea

recurentului la restituirea unei sume care nu a intrat niciodată în patrimoniul

său este nelegală și îl prejudiciază pe recurent.

- În mod greșit, Ministerul

Finanțelor Publice a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum

de 2100 lei, cât timp nu are calitate procesuală în cauză, în plus, nu a dat

dovadă de rea credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea

litigiului, astfel încât nu poate fi reținută culpa sa procesuală.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

privește recursul reclamanților I. (N.) M., N.M.A., se constată următoarele:

Prin motivele de

recurs, a fost criticată soluția de menținere, în sarcina pârâtului, a

obligației de restituire către reclamanți doar a prețului din contract, în

cuantum actualizat, în primul rând, în contextul reținerii puterii de lucru

judecat a deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțate de către Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare

încheiat între reclamanții din prezenta cauză și unitatea administrativ -

teritorială, în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenții au

susținut că inaplicabilitatea efectelor puterii lucrului judecat rezidă în

ambiguitatea, incoerența și nelegalitatea considerentelor deciziei nr. 1045 din

12 iunie 2008, situație în care puterea lucrului judecat trebuie recunoscută

doar dispozitivului, urmând ca, în prezenta cauză, să se evalueze condițiile

care au condus la desființarea titlului, inclusiv atitudinea subiectivă a

cumpărătorilor la data încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Susținerile

recurenților nu pot fi primite, întrucât examinarea considerentelor unei

hotărâri judecătorești, într-un proces ulterior în care se pune în discuție efectul

pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei hotărâri, este limitată

la identificarea aspectelor de fapt și de drept ce au făcut obiectul

verificării jurisdicționale și au fost tranșate irevocabil, fără a se cenzura calitatea

ori consistența raționamentului juridic expus în motivarea hotărârii intrate în

puterea lucrului judecat și nici modul - corect sau greșit - de aplicare a

legii reflectat de considerentele acelei hotărâri.

Evaluările de această

ultimă natură sunt circumscrise exclusiv controlului judiciar susceptibil de a

fi exercitat asupra hotărârii, în cazurile și condițiile prevăzute de lege,

fiind incompatibile cu demersul procedural al stabilirii efectelor produse de

hotărârea judecătorească irevocabilă prin care au fost dezlegate aspecte de

fapt și de drept ce interesează un proces ulterior.

În prezenta cauză, confirmându-se

hotărârea primei instanțe prin care a fost stabilită incidența art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 (și nu cea a prevederilor art. 50

1

, invocate

de către reclamanți), prin decizia recurată au fost determinate în mod corect considerentele

decisive ce fundamentează soluția de anulare a contractului de vânzare -

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, adoptată prin decizia nr. 1045

din 12 iunie 2008 a Curții de Apel București, ca fiind cele referitoare la încălcarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii

de cumpărare, respectiv de întocmire a formalităților de vânzare.

Astfel, din cuprinsul

deciziei nr. 1045 din 12 iunie 2008, rezultă cu certitudine că încălcarea

prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 a fost stabilită în contextul în

care fostul proprietar formulase cerere de restituire în natură a imobilului,

în baza Legii nr. 112/1995, iar vânzarea nu putea fi perfectată decât după

clarificarea situației juridice a apartamentului. A fost înlăturată apărarea

cumpărătorilor care au invocat, în favoarea lor, beneficiul bunei-credințe,

pentru motivul că o conduită diligentă și de bună-credință ar fi impus, în

situația dată, cel puțin abținerea de la cumpărarea apartamentului, până la

soluționarea pretențiilor cuprinse în cererea de restituire înregistrată în

baza Legii nr. 112/1995.

Nerespectarea art. 9

nu a fost constatată, astfel cum, în mod corect, s-a reținut în decizia

recurată în cauză, în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorilor

la momentul încheierii contractului, corelația cu reaua-credință a părților

contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja

conturată, în opinia acelei instanțe, din alte împrejurări relevante.

Aceste considerente

determinante ce au justificat soluția adoptată prin decizia nr. 1045 din 12

iunie 2008 nu pot fi nesocotite sau contrazise în prezenta cauză, sens în care,

în mod legal, ambele instanțe de fond au conchis, cu consecința

inaplicabilității art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, față de încheierea

contractului de vânzare - cumpărare cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 112/1995, constatată de instanță în procesul anterior.

Din cele expuse

anterior, rezultă netemeinicia și a celui de-al doilea motiv de recurs, vizând

interpretarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în

sensul aplicării sale și în situația în care, deși contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat irevocabil pe cale

judecătorească, cumpărătorii au fost de bună - credință la încheierea

contractului.

S-a arătat deja că,

prin decizia nr. 1045 din 12 iunie 2008, a fost înlăturat beneficiul bunei-credințe

invocat, în apărare, de către cumpărători, iar dezlegarea acestui aspect se

impune cu putere de lucru judecat în cauză.

Pe de altă parte,

delimitarea sferei de aplicare a prevederilor art. 50

1

de cea a

dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se realizează în funcție

de respectarea ori de nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului, și nu de modul de „desființare” a contractului

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin constatarea

nulității absolute sau prin constatarea ineficacității sale în cadrul unei

acțiuni în revendicare. Dispozițiile cu acest obiect adoptate de către instanță

nu sunt suficiente prin ele însele pentru stabilirea alternativă a incidenței

normelor arătate, fiind relevante considerentele ce le-au fundamentat, din care

rezultă tranșarea chestiunii încheierii valabile sau nevalabile a contractului,

din perspectiva respectării Legii nr. 112/1995.

De asemenea, nici

buna-credință ori reaua-credință a cumpărătorului sau a ambelor părți

contractante nu reprezintă criterii legale de apreciere a modalității de

dezdăunare a cumpărătorului în contextul reglementării Legii nr. 10/2001, astfel

cum pretind recurenții, întrucât, față de inserarea explicită a criteriului

relevant, în ambele norme (art. 50

1

și art. 50 alin. (2)), anume

respectarea ori încălcarea Legii nr. 112/1995, raportarea la alte criterii reprezintă

o adăugare nepermisă la lege.

Înalta Curte constată

că este nefondat și motivul de recurs vizând existența unui „bun”, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în patrimoniul recurenților.

În condițiile în

care, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

iar în virtutea retroactivității efectelor nulității actului juridic, se

consideră că reclamanții nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra

apartamentului în litigiu, nu se poate reține în patrimoniul acestora un „bun

actual”, din perspectiva privării de dreptul de proprietate asupra imobilului, care

ar justifica dezdăunarea reclamanților la prețul de piață a imobilului, astfel

cum aceștia pretind.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului conturată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O. nu infirmă constatarea anterioară și, de altfel,

recurenții nu au înfățișat argumente desprinse din practica instanței europene,

din care să rezulte îndreptățirea la prețul de piață al imobilului în situația

anulării unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu încălcarea legii.

În cauza

Raicu contra României (Hotărârea din 19 octombrie 2006,

publicată în M. Of. nr. 597/2007), Curtea a statuat, într-adevăr, în sensul

existenței unui „bun” în patrimoniul unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995,

al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost anulat pe cale judecătorească,

dar în acel caz s-a aplicat un raționament asemănător celui din

cauza

Brumărescu împotriva României (Hotărârea din data de 28 octombrie 1999, publicată

în M. Of. nr. 414/2000), iar existența unui „bun” a fost recunoscută în

contextul anulării, printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție pronunțate

asupra unui recurs în anulare, a hotărârii judecătorești definitive prin care

dreptul de proprietate fusese recunoscut cumpărătorului în

mod irevocabil.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este

nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, se constată

următoarele:

Criticile referitoare

la respingerea excepției având ca obiect lipsa calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice sunt nefondate.

Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 pe acest aspect, în

considerarea caracterului de act normativ special, derogator de la dreptul

comun atât sub aspectul modalității de dezdăunare (prevăzută de art. 50

1

și 50 alin. (2)), dar și al titularului obligației de despăgubire.

Ca atare, chiar dacă art.

50 alin. (2) din lege, incident în cauză, evocă principiile ce guvernează

efectele nulității unui act juridic (de la care derogă în sensul celor arătate

anterior), dispozițiile art. 50 alin. (3) sunt pe deplin aplicabile și în

această situație, prin voința legiuitorului, care a instituit obligația

Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului (ca, de altfel,

și pentru ipoteza reglementată de art. 50

1

), cu toate că nu a

participat la încheierea contractului. Atare obligație este justificată de

faptul că această instituție este cea care dispune, în condițiile legii, de

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

în care au fost virate

sumele

obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași, din categoria

cărora fac parte și reclamanții din cauză

.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 reprezintă temeiul calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice în acțiunile în justiție decurgând din cazurile descrise în art.

50

1

și 50 alin. (2), chiar dacă norma are caracter substanțial: raportul

juridic obligațional conturat prin voința legiuitorului se reflectă în plan

procesual, prin asigurarea participării în proces a acestei instituții, în

calitate de pârâtă.

Norma în discuție consacră,

într-adevăr, o novație prin schimbare de debitor, atât timp cât, potrivit

dreptului comun, obligația de restituire a prețului din contract ar fi revenit

vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, în aplicarea

principiului repunerii părților în situația anterioară încheierii actului

anulat. Faptul că, potrivit Codului civil, novația este condiționată de

îndeplinirea unor formalități, nu reprezintă, însă, un argument pentru înlăturarea

acestei interpretări a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și

constatarea inexistenței unui raport juridic obligațional în care este implicat

Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum preconizează recurentul, cât timp

reglementarea specială trebuie aplicată prioritar față de dreptul comun, iar

aceasta îl indică pe Ministerul Finanțelor Publice drept debitor al acestei

obligații, în situațiile prevăzute de art. 50

1

și 50 alin. (2), fără

inserarea vreunei condiții de aplicare a normei.

În consecință, Înalta

Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.

În ceea ce privește

întinderea obligației stabilite în cauză în sarcina Ministerul Finanțelor

Publice, se constată că, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea

primei instanțe prin care s-a dispus obligarea pârâtului la restituirea

integrală a prețului (din contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995), incluzând comisionul de 1% din prețul de vânzare stabilit

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acest comision a fost

încasat de unitatea specializată în evaluarea și vânzarea apartamentelor în

baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de aplicare a

acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 republicată, și nu a intrat în

fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după

cum rezultă din art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995.

Cu toate acestea, art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația Ministerului Finanțelor

Publice de restituire a întregii sume de bani achitate de către cumpărător la

momentul contractării, precum și sursa din care se va efectua plata, respectiv

fondul extrabugetar menționat, indiferent de elementele componente ale acestuia

și, deci, indiferent dacă vreuna dintre componentele prețului a fost sau nu

virat în acest fond.

De altfel, art. 50 alin.

(3) prevede plata către cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, din același

fond, și a altor sume de bani ce nu au alimentat fondul extrabugetar, precum

sumele reprezentând actualizarea prețului de vânzare ori chiar prețul de piață,

în diferitele ipoteze legale. Ca atare, simplul fapt că Ministerul Finanțelor

Publice este obligat la plata acestor sume de bani justifică includerea comisionului

în discuție în despăgubirile datorate pe temeiul art. 50 alin. (3).

Drept urmare, vor fi

respinse și criticile pe acest aspect, după cum se va proceda și în privința

susținerilor referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de

judecată, cât timp dispoziția cu acest obiect a instanței de apel este adoptată

cu respectarea art. 274 C. proc. civ.

Pentru aplicarea

acestei norme, este suficientă culpa procesuală, rezultată din simplul fapt al

admiterii pretențiilor părții adverse care a dovedit efectuarea acestor

cheltuieli, astfel încât lipsa culpei pentru desființarea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, invocată de către

recurent, este lipsită de relevanță în stabilirea calității sale de debitor al obligației

de restituire a cheltuielilor de judecată.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge și recursul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții I. (N.) M., N.M.A. și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 198/ A din 03 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 31 ianuarie 2014.