ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1939/2016

Decizia nr. 1939/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 14 mai 2008, sub nr. x/105/2008, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F. și G., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul, teren și construcții, situat în Sinaia, jud. Prahova, prin comparare de titluri, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea autoarei sale, H., iar în baza Decretului nr. 92/1950, a fost naționalizat și trecut în proprietatea statului, figurând la poziția x a anexei la decret.

A precizat reclamanta că ulterior preluării, imobilul a intrat în administrarea Ministerului Sănătății, clădirea fiind ocupată de Secția de Pediatrie a Spitalului Orășenesc Sinaia și după desființarea secției, clădirea a fost transformată în locuințe de serviciu, care, în perioada 2006 - 2007, au fost vândute pârâților, astfel că în prezent pârâții ocupă fiecare, câte un apartament, iar numita H., în calitate de chiriaș, ocupă suprafața de 31,5 mp de la parter.

A mai susținut reclamanta că a efectuat demersuri în temeiul Legii nr. 10/2001, dar notificarea a fost respinsă prin Dispoziția nr. 805 din 16 decembrie 2005.

S-a învederat de către reclamantă că autoarea I. a fost căsătorită cu J., fratele lui K., pe care reclamanta îl moștenește în linie directă, iar pe de altă parte, a avut două fiice, L., care a decedat înaintea mamei sale și M., decedată la Paris, în decursul anilor ‘70, fără moștenitori.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., coroborate cu cele ale Legii nr. 10/2001.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, deoarece din actele depuse nu rezultă filiația față de I..

Totodată, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, motivat de faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întemeiată pe dreptul comun, a devenit inadmisibilă.

La data de 19 septembrie 2008, reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a Orașului Sinaia, prin Primar, cerere întemeiată pe împrejurarea că cei șase actuali proprietari au cumpărat apartamentele și terenul de sub clădirea unde sunt situate acestea, astfel că proprietarul terenului de lângă clădire este orașul Sinaia, imobilul fiind trecut în patrimoniul privat al orașului prin H.G. nr. 866/2002.

În atare situație, s-a solicitat admiterea acțiunii în revendicare în contradictoriu și cu acest pârât, pentru ca, în urma comparării titlului reclamantei cu cel al pârâtului, să se dispună a i se lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 5000 mp, situat în Sinaia, precum și eventualele apartamentele nevândute din construcția existentă pe teren, întrucât titlul său este mai bine caracterizat.

În ședința din 17 octombrie 2008, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a Orașului Sinaia, prin primar.

Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, prin Sentința civilă nr. 271 din 30 ianuarie 2009, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâți și a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâți, respingând acțiunea formulată de reclamantă ca inadmisibilă.

Prin aceeași sentință, a fost obligată reclamanta să plătească pârâților D., B., F. și G., suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că cererea de chemare în judecată este scutită de plata taxei de timbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, iar prin actele de stare civilă depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada legăturii de rudenie cu proprietarul inițial al imobilului revendicat, astfel că cele două excepții vizând netimbrarea acțiunii și lipsa calității procesuale active au fost apreciate ca neîntemeiate, fiind respinse.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată de pârâți, prima instanță a conchis că aceasta este întemeiată și a procedat, pe cale de consecință, la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, pe motiv că în speță, imobilul în litigiu a fost cumpărat de către chiriași cu bună-credință, deoarece nu s-a stabilit nelegalitatea contractelor lor de vânzare-cumpărare, iar reclamantei i-a fost respinsă notificarea formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a concluzionat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 suprimă posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, prevăzându-se, cu titlu de excepție, că numai persoanele exceptate de la această procedură, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să uzeze de această cale în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriași, instanța a concluzionat că reclamanta nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, întrucât a utilizat procedura prevăzută de această lege specială.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta, criticând sentința ca nelegală și netemeinică.

A arătat apelanta că instanța a procedat eronat atunci când a soluționat acțiunea în baza excepției inadmisibilității, deoarece nu s-a analizat decât situația apartamentelor din imobil care au fost vândute către foștii chiriași, fără a se reține că prin precizarea formulată la 19 septembrie 2008, a solicitat introducerea în cauză a Orașului Sinaia - prin primar, în calitate de proprietar al părții din imobil care nu a fost vândută chiriașilor (respectiv teren în suprafață de 5000 mp și eventualele apartamente nevândute), față de care a solicitat a se constata că titlul său este preferabil.

A învederat reclamanta că dacă instanța ar fi tratat problema inadmisibilității ca pe o chestiune ce ține de fond, nu ar fi pronunțat o soluție care să aibă în vedere doar cele șase apartamente din clădire, lăsând nesoluționată situația părții din imobil care în prezent se află în proprietatea Orașului Sinaia și pentru care acțiunea în revendicare, prin compararea de titluri, apare ca fiind admisibilă.

Apreciind că instanța a procedat greșit prin admiterea excepției inadmisibilității, fără a cerceta fondul cauzei, iar o atare situație a dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice, care nu face nicio referire la capătul de cerere în revendicare, prin comparare de titluri, a terenului în suprafață de 5000 mp și a eventualelor apartamente nevândute din clădire, cerere cu soluționarea căreia instanța a fost legal învestită, apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe .

Prin Decizia civilă nr. 149 din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a învestit inițial instanța cu o cerere prin care solicita obligarea pârâților persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Sinaia, compus din construcție cu destinația de locuință și suprafața aferentă de 5000 mp.

Ulterior, în raport de apărările formulate de pârâți prin întâmpinare (referitor la terenul în litigiu), reclamanta a solicitat, la data de 19 septembrie 2008, introducerea în cauză a Orașului Sinaia - prin primar, urmând ca în baza art. 480 C. civ., instanța, în raport și cu acest pârât, în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al Statului Român, să dispună a i se lăsa în deplină proprietate și posesie terenul de 5000 mp și eventualele apartamente nevândute din construcția aflată pe teren.

S-a arătat că procesul civil este caracterizat de disponibilitate, care, în sens material, circumscrie dreptul părții de a determina limitele cererii de chemare în judecată și de a dispune pe cale incidentală de obiectul procesului.

Corelativ, instanța este ținută să se pronunțe asupra tuturor cererilor care formează obiectul pricinii, iar în virtutea rolului activ reglementat de art. 129 C. proc. civ., are obligația de a judeca pricina în cadrul legal corespunzător pretențiilor formulate, ținând cont de natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție.

Dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unora concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Albina contra României, a statuat că art. 6 implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar în cauza Rotaru contra României a subliniat că omisiunea instanței de a examina o cerere cu care a fost învestită aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.

În speță, a reținut instanța de control judiciar, instanța de fond a respins excepția netimbrării acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantei invocate de pârâți și urmare a admiterii excepției inadmisibilității, a respins acțiunea în revendicare. Lecturând conținutul hotărârii, s-a observat că dacă în ceea ce privește capătul de cerere vizând revendicarea formulat în contradictoriu cu persoanele fizice, proprietari sau chiriași, ale apartamentelor situate în imobilul în litigiu, instanța motivează cu lux de amănunte motivele pentru care în opinia sa acțiunea apare ca inadmisibilă, în ceea ce privește cererea reclamantei prin care, în contradictoriu cu Orașul Sinaia - prin primar, revendică suprafața de 5000 mp aferentă construcției și apartamentele nevândute, nu se face absolut nicio precizare referitor la argumentele pentru care o atare solicitare nu ar putea fi primită, ceea ce echivalează cu o soluționare a cauzei fără a se cerceta pretențiile părții în raport cu pârâtul Orașul Sinaia - prin primar.

Constatând că în pricina dedusă judecății, Tribunalul Prahova a respins acțiunea ca inadmisibilă, prin raportare doar la cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, fără a analiza în nicio modalitate capătul de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu Orașul Sinaia, Curtea a considerat că o atare neregularitate procedurală poate fi inclusă în conținutul art. 297 C. proc. civ., astfel că a apreciat apelul ca fondat și l-a admis, desființând sentința primei instanțe și trimițând cauza spre rejudecare, pentru a se asigura o examinare concretă a tuturor pretențiilor formulate de reclamantă, raportat la modul în care aceasta a înțeles să-și conceapă susținerile, la temeiul juridic invocat și la cadrul procesual pe care l-a fixat în privința participanților la proces, pentru a se realiza o judecată unitară, cu respectarea dublului grad de jurisdicție pentru toate cererile.

S-a reținut că prin modul în care instanța de fond a înțeles să soluționeze pricina (fără a se pronunța în niciun fel asupra solicitării de revendicare formulată împotriva Orașului Sinaia - prin primar) a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, astfel cum a fost expus anterior, iar în vederea respectării sale, se justifică o atare soluție.

În ceea ce privește cele două excepții invocate în apel de intimații-pârâți N., B., O. și G., vizând netimbrarea acțiunii și lipsa calității active a reclamantei, deși analiza acestora era prioritară conform art. 137 C. proc. civ., instanța nu a mai procedat la examinarea lor.

Astfel, s-a arătat că prin sentința apelată, tribunalul a respins cele două excepții menționate anterior, considerând că reclamanta, prin actele de stare civilă, a făcut dovada calității sale procesuale active, iar demersul său judiciar este scutit de plata taxei de timbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Deși pârâții aveau posibilitatea să-și valorifice nemulțumirea cu privire la modul de soluționare a acestor excepții prin declararea căii de atac a apelului, nu au făcut acest lucru, ci au procedat la invocarea lor din nou în fața instanței de control judiciar.

Art. 296 teza a II-a C. proc. civ. consacră principiul "non reformatio in pejus", care presupune că părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată. Prin urmare, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat apelul.

Câtă vreme aceste excepții nu vizează încălcarea unor norme de organizare judiciară, de competență sau nerespectarea unor elemente ale hotărârii judecătorești prevăzute sub pedeapsă de nulitate, ci presupun ca instanța de apel să se pronunțe asupra drepturilor deduse judecății, Curtea, raportat la principiul enunțat anterior, al "neagravării situației în propria cale de atac", la împrejurarea că a fost învestită doar cu apelul reclamantei, care apare ca fondat, iar pârâții nu și-au valorificat nemulțumirea prin formularea căii de atac împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, referitor la modul de soluționare a acestor excepții, a arătat că nu a mai procedat la analiza lor.

Împotriva Deciziei civile nr. 149 din 12 octombrie 2009 a declarat recurs intervenientul Orașul Sinaia, prin primar, criticând decizia ca nelegală și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 2439 din 22 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins recursul ca nefondat, reținând că instanța de fond nu a procedat la examinarea și analizarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu Orașul Sinaia, astfel că instanța de apel a dat eficiență disp. art. 297 C. proc. civ., făcând o legală interpretare a legii.

Primindu-se dosarul spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105/2008.

La termenul de judecată din 29 martie 2011, tribunalul a respins atât excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâții B., C., O., E., N. și G., având în vedere că din actele de la dosar rezultă calitatea procesuală activă a acesteia, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a Orașului Sinaia, față de cererea precizatoare formulată la data de 19 septembrie 2008 (dosar din primul ciclu procesual) din care rezultă calitatea sa procesuală, astfel încât a constatat calitatea de pârât a Orașului Sinaia.

Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri și expertiză în specialitatea tehnică construcții civile și industriale, lucrare ce a fost întocmită de expert P., respectiv expertiză în specialitatea tehnică topografie, cadastru și geodezie, lucrare întocmită de expert R., în vederea identificării terenului în suprafață de 5000 mp.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 25 aprilie 2013, tribunalul a constatat nulitatea celor două rapoarte de expertiză față de lipsa dovezilor de convocare a părților la întocmirea rapoartelor, fiind desemnați experții S. pentru efectuarea raportului de expertiză în specialitatea tehnică construcții civile și industriale și T. pentru efectuarea raportului de expertiză în specialitatea tehnică topografie, cadastru și geodezie.

La termenul de judecată din 18 februarie 2014, instanța a luat act de precizarea făcută de către reclamantă, prin care aceasta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu numai cu Orașul Sinaia, prin primar, în calitate de pârât, astfel că aceasta nu mai dorește evaluarea fiecărui apartament locativ, ci numai imobilele aflate în administrarea Orașului Sinaia. Față de aceste precizări, s-a revenit la expert pentru a reface raportul de expertiză conform obiectivelor precizate.

La termenul de judecată din data de 6 iunie 2014, având în vedere cererea reclamantei, tribunalul a dispus citarea numiților U., V. și SC X. SRL, în calitate de intervenienți.

La data de 10 iulie 2014, intervenienta SC X. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat, față de cererea de intervenție, în principal, excepția inadmisibilității și în subsidiar, excepția tardivității, iar față de acțiunea în revendicare, excepțiile netimbrării, inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a intervenientei, lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.

În cauză au depus întâmpinare și intervenienții U. și V., prin care au solicitat să se constate că în raport de dispozițiile C. proc. civ., solicitarea de introducere în cauză a acestora, în calitate de pârâți, nu poate fi subscrisă niciuneia dintre modalitățile de introducere în cauză a altor persoane, dintre cele reglementate expres și limitativ de art. 49 - 59 C. proc. civ. din 1865, astfel încât cererea de introducere în cauză constituie în fapt, o modificare a cererii de chemare în judecată, situație în care au solicitat să se constate că este tardiv formulată, în condițiile în care, în cauză, a fost cu mult depășit termenul procesual limită până la care reclamanta avea posibilitatea de a modifica cererea introductivă, respectiv, prima zi de înfățișare. S-a invocat, în principal, cu titlu de excepție, inadmisibilitatea și tardivitatea cererii de introducere în cauză a numiților U. și V., la acest moment procesual, respectiv în cel de-al doilea ciclu procesual, după administrarea probatoriului, ceea ce este de natură a afecta în mod grav dreptul la un proces echitabil.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 5 septembrie 2014, tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii de intervenție formulată în contradictoriu cu intervenienții U., V. și a SC X. SRL, reținând că raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificat și precizat și la motivele invocate în cererea de introducere în cauză a altor persoane, întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., se urmărește introducerea în cauză a altor pârâți, cu care reclamanta înțelege să se judece pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea unui imobil, prin comparare de titluri.

Având în vedere faptul că normele de procedură civilă conferă reclamantului dreptul de a chema în judecată alți pârâți numai prin modificarea cererii introductive de instanță, în termenul și condițiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., dar și faptul că înainte de declanșarea procesului, reclamanta avea obligația de a identifica în mod corect persoana pârâtului, de a se asigura și, în consecință, de a dovedi că drepturile reclamate pot fi disputate în contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât prin cererea introductivă de instanță, precum și faptul că greșita alegere de către reclamantă a persoanei pârâtului nu poate fi reparată prin chemarea în judecată a altor persoane, conform art. 57 - 58 C. proc. civ., întrucât nicio persoană nu poate dobândi într-un proces civil o altă calitate decât cea prescrisă de lege și având în vedere faptul că prin respingerea ca inadmisibilă a cererii întemeiate pe disp. art. 57 C. proc. civ. nu se încalcă dreptul de acces la justiție, întrucât reclamanta are posibilitatea declanșării unui proces distinct, în contradictoriu cu aceste persoane, în calitate de pârâți, în acest sens statuând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 733 din 14 februarie 2013, tribunalul a admis excepția inadmisibilității în sensul celor sus-arătate.

Pe baza probelor administrate în cauză, prin Sentința civilă nr. 1809 din 24 iunie 2015, Tribunalul Prahova a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că potrivit Deciziei de casare nr. 149 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prima hotărâre pronunțată în cauză a fost desființată motivat de faptul că prin modul în care instanța fondului a înțeles să soluționeze pricina - fără a se pronunța în niciun fel asupra solicitării de revendicare formulată împotriva Orașului Sinaia, prin primar, fără a se cerceta pretențiile părții în raport cu pârâtul Orașul Sinaia, prin primar, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

S-a mai reținut că după reluarea judecării cauzei, reclamanta și-a precizat acțiunea (dosar) în sensul că renunță la judecată în contradictoriu cu pârâții persoanele fizice B., C., O., E., F. și G., rămânând în cauză ca pârât Orașul Sinaia, prin primar.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a motivat tribunalul, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Orașul Sinaia, prin primar, să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Sinaia, compus din teren în suprafață de 1665 mp și construcție (fostul garaj) existentă pe acest teren.

S-a arătat, totodată, că din motivarea acțiunii și din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanta a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în cauză, însă notificarea formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 i-a fost respinsă prin Dispoziția nr. 805 din 16 decembrie 2005.

Din actele dosarului, instanța a reținut că autorul reclamantei, I., a notificat Orașul Sinaia (dosar), în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului din orașul Sinaia, compus din construcții și teren în suprafață de 5000 mp, imobil ce îi revine de pe urma defunctului J., unchiul său.

Notificarea a fost soluționată prin Dispoziția de respingere nr. 805 din 16 decembrie 2005, dispoziție ce nu a fost contestată de către reclamanta din prezenta cauză sau de autorul acesteia, K..

Din probele administrate în cauză, a motivat tribunalul, rezultă că în posesia pârâtului Orașul Sinaia se mai află numai o parte din teren, respectiv suprafața de 1665 mp, identificată în raportul de expertiză efectuat în cauză de ing. T. (dosar) și o construcție, respectiv fostul garaj, identificată prin raportul de expertiză efectuat de către S..

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent, a reținut prima instanță, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, a precizat prima instanță, dacă persoana pretins îndreptățită a apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulând notificare ce a fost respinsă de entitatea notificată, aceasta nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispozițiile aceleiași legi, cu intenția vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului preluat de stat.

Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Cap. III al Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.

Prevederile Legii nr. 10/2001 suprimă acțiunea în revendicare promovată în condițiile dreptului comun, dar asigură accesul la un proces echitabil, deoarece instituie controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de comisiile de aplicare a acestor legi, precum și asupra refuzului unităților abilitate cu soluționarea notificărilor de a se pronunța cu privire la aceste cereri.

Înalta Curte a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

În cauza de față, tribunalul a apreciat că reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica promovarea acțiunii în revendicare, după ce a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin nota de ședință depusă pentru termenul de judecată din 3 octombrie 2014, reclamanta a susținut că având în vedere precizarea la acțiune formulată, în sensul că solicită doar ceea ce aparține Orașului Sinaia, adică terenul liber de construcții rămas în proprietatea acestuia și apartamentul închiriat în această vilă, renunțând la compararea titlurilor față de persoanele fizice sau chiar juridice cărora le-au fost înstrăinate imobilele terenuri sau construcții, se încadrează în prevederile speciale ale Legii nr. 165/2013.

Art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevede că dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Având în vedere actele dosarului, precum și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013, dat fiind că cererea autorului reclamantei nu a fost depusă în termenul legal.

Astfel, având în vedere actele dosarului și dispozițiile legale sus-menționate, s-a conchis că acțiunea formulată este neîntemeiată, fiind respinsă.

Împotriva Sentinței civile nr. 1809 din 24 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova, a declarat apel reclamanta A., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Se susține că este nelegală și netemeinică soluția instanței de fond, de respingere pe motiv că acțiunea precizată este neîntemeiată, în condițiile în care cererea are ca temei atributele dreptului de proprietate de care trebuie să se bucure în totalitate, cu atât mai mult cu cât preluarea de către stat s-a făcut în mod abuziv.

Un prim motiv, învederează apelanta, este cel prevăzut chiar de către textul de lege al art. 480 din Vechiul C. civ., care a stat la baza acțiunii precizate încă din anul 2008, text de lege prin care dreptul său de proprietate trebuie respectat, mai ales de către stat.

Mai mult, arată apelanta, dreptul său de proprietate nu a fost desființat, iar ceea ce a făcut obiectul acțiunii a fost exclusiv terenul rămas liber și o cameră construită, ambele imobile fiind în deținerea nelegală a orașului Sinaia.

Ca dovadă a nelegalității deținerii de către orașul Sinaia a terenului rămas liber de construcții, precizează apelanta, a acceptat ca și parcelele de teren vândute în timpul desfășurării prezentului litigiu, total nelegal, să nu facă obiectul cererii, dar se pare că indiferent de poziția adoptată de către reclamantă, care și-a retras orice alte cereri îndreptate împotriva celor cărora le-au fost înstrăinate aceste parcele, nu reprezintă decât o încercare de a se opune unor nelegalități ale pârâtului.

Se susține că acțiunea are un temei legal, iar neatacarea dispoziției primarului, de respingere a notificării pe motiv că nu a depus toate actele necesare dovedirii calității reclamantei de moștenitoare, s-a datorat tocmai intimatului orașul Sinaia, care a refuzat permanent să elibereze actele solicitate în acest sens, fiind nevoită să le caute personal la OCPI din cadrul primăriei și să le descopere ulterior expirării termenului promovării unei căi de atac pe Legea nr. 10/2001.

Conchide apelanta că aparține statului culpa de a nu deține toate documentele prin care acesta, în mod abuziv, a preluat proprietățile, iar pe de altă parte, invocarea textelor de lege ale proprietății private pentru realizarea efectivă a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, nu reprezintă o ilegalitate.

Mai mult, intrarea în legalitate în privința terenurilor libere de construcții care se află în continuare în deținerea nelegală a acestora, având în vedere preluarea de către stat în mod abuziv, nu constituie o solicitare netemeinică, astfel cum și-a justificat soluția instanța de fond. De altfel, această cerere nici nu intră în contradictorialitate cu prevederile legale în materie, în condițiile în care reintrarea în deplinătatea drepturilor de proprietate nu eludează posibilitățile legale chiar dacă se face pe calea unei revendicări, alta decât cea a Legii nr. 10/2001, cât timp practica Curții Europene a Drepturilor Omului în această privință condiționează doar a nu se crea o insecuritate a raporturilor juridice dacă imobilele preluate abuziv de către stat au fost înstrăinate, ceea ce nu este cazul de față.

Se arată că existența unor terenuri preluate abuziv de stat, în continuare în posesia statului, nu poate reprezenta un temei legal de a înlătura moștenitorii autorilor de a-și revendica aceste imobile, în condițiile în care statul le deține în mod nelegal, astfel cum s-a dovedit.

Orice motivare care ar evidenția o posibilă apreciere a instanței de fond privind revendicarea terenurilor existente în posesia statului, libere de construcții, doar pe motiv de eventuală obligativitate de solicitare a acestora exclusiv pe calea Legii nr. 10/2001, reprezintă o încălcare nu numai a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, dar chiar a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XXX/2007, care acordă șanse inclusiv revendicării imobiliare pe care a promovat-o în prezenta cauză, în anumite condiții, adică în condițiile existenței unor imobile terenuri libere de construcții nevândute de către stat.

De altfel, menționează apelanta, reîntoarcerea cauzei la fond atât prin admiterea apelului în prima fază procesuală, cât și a respingerii recursurilor părților adverse, a avut ca temei legal tocmai menținerea în posesia statului a unor terenuri libere de construcții, care nu fuseseră înstrăinate și, chiar mai mult, pentru că s-a constatat că în posesia statului se afla închiriată și o mică construcție a unui garaj transformat în locuință. Dacă s-ar fi luat în considerare motivația instanței de fond în prima faza procesuală, care se baza în exclusivitate pe inadmisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun, nu s-ar fi ajuns la reluarea ciclului procesual și s-ar fi apreciat că indiferent de situația terenurilor revendicate de a fi libere de construcții și în posesia statului, s-ar fi menținut soluția din prima faza procesuală.

Mai mult, învederează apelanta, instanța de fond, prin soluția atacată, nu s-a mai pronunțat în sensul inadmisibilității revendicării pe calea dreptului comun, dar în mod cert s-a folosit de aprecierea ca fiind netemeinică cererea tot prin justificări de natură a antama calea Legii nr. 10/2001, ca fiind cea permisă legal pentru revendicări de acest gen ale moștenitorilor foștilor proprietari. Aceeași instanță de fond a apreciat și a respins ca nelegale excepțiile ridicate de părțile adverse în privința dovedirii calității de moștenitoare a reclamantei Y., prin expertiza tehnică efectuată în cauză s-au stabilit și suprafețele de teren libere de construcții și neînstrăinate, precum și a construcției, imobile ce se află în continuare în deținerea statului, iar nelegalitatea deținerii acestor imobile este stabilită prin lege, nefiind nevoie de aprecierile unei instanțe de judecată.

La data de 4 martie 2016, după redactarea sentinței atacate, înăuntrul termenului de declarare a apelului, apelanta-reclamantă a depus la dosar cererea intitulată "apel motivat în completare", în cuprinsul căreia a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, iar pe fond, admiterea acțiunii introductive prin atribuirea în deplină proprietate și liniștită posesie și folosință a imobilului rămas liber de construcții de către pârâtul Orașul Sinaia - prin primar.

Se arată că singurul motiv pentru care instanța a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată a fost acela că reclamanta nu se regăsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica promovarea acțiunii în revendicare, după ce a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond face trimitere la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că "numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisa calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, afară de cazul ...."

Or, această motivare a instanței de fond a fost combătută de reclamantă prin motivarea imposibilității de atacare a Dispoziției Primarului Sinaia, de respingere a Notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu putea da curs motivărilor din dispoziția în cauză, de completare a actelor doveditoare a calității sale de moștenitoare, în termenul legal al atacării dispoziției, imposibilitate cauzată chiar de către pârâtă, prin refuzul anumitor departamente de a transmite răspunsuri scrise sau alte documente care se aflau în arhiva pârâtei.

Mai mult, chiar în timpul derulării litigiului de față, pârâta a procedat la înstrăinarea unor suprafețe de teren, care la momentul declanșării litigiului erau libere și neînstrăinate.

Deși instanța de fond motivează soluția prin aceea că reclamanta nu s-ar încadra în excepțiile arătate de Înalta Curte, ulterior apreciază că totuși, ceea ce a cerut reclamanta, s-ar încadra în prevederile Legii nr. 165/2013, menționând prevederile art. 4 din această lege pentru notificările nesoluționate până la data apariției acestei noi legi. Instanța de fond a constatat că pe Legea nr. 10/2001 notificarea s-a soluționat prin respingerea acesteia, astfel încât nu se explică motivul invocării acestui text de lege, iar pe de altă parte, dacă se avea în vedere că dosarul datează din anul 2008, este evident că ne aflăm în termenul noii Legi nr. 165/2013, care a apărut ulterior anului 2008.

Se mai arătă că atât prin acțiunea introductivă, cât și prin apelul declarat împotriva primei soluții de la fond din prima fază procesuală, cât și ulterior în cea de - a doua fază a litigiului, reclamanta a susținut că pretențiile sale sunt admisibile și ca atare, au fost respinse de două ori excepțiile de inadmisibilitate ridicate în ambele cicluri procesuale de către pârâți și nici chiar Curtea de Apel Ploiești sau Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea cailor de atac în primul ciclu procesual, nu au constatat ca ar fi inadmisibilă o asemenea cerere. De altfel, nici chiar instanța de judecată în cel de-al doilea ciclu procesual, prin sentința atacată, nu a respins cererea ca fiind inadmisibilă, ci pentru că este netemeinică, dar motivat pe aspecte juridice care țin de inadmisibilitate.

Instanța de judecată, susține apelanta, nu a precizat niciun motiv de netemeinicie legat de calitatea de moștenitoare sau de nedovedirea pretențiilor reclamantei, sau de eventuala culpă a pârâtei pentru toate susținerile instanței privitoare la inexistența unor cauze excepționale pentru reclamantă, în sensul continuării procedurilor pe Legea nr. 10/2001, ci exclusiv pe motive de nerespectare a prevederilor Legii nr. 10/2001, care este singura aplicabilă în speța de față, adică cererea ar fi inadmisibilă.

Cel de-al treilea motiv al completărilor, învederează apelanta, se referă la aprecierea instanței de fond precum că apelanta-reclamantă nu s-ar fi înscris în prevederile Legii nr. 165/2013 - art. 4, deoarece nu este în termenul legal.

În opinia apelantei, este destul de neînțeles o asemenea soluție a instanței de judecată care împroprietărește statul prin ceea ce a preluat abuziv în trecut, în condițiile în care nu atacă, cel puțin pentru moment, decât ceea ce mai există la stat nerestituit, astfel cum chiar statul a legiferat prin Legea nr. 165/2013 - principiul restituirii a ceea ce se mai poate.

În finalul acestor completări, apelanta precizează că își menține apelul promovat anterior cu motivele arătate până la luarea la cunoștință despre sentința civilă redactată detaliat.

Prin Decizia nr. 985 din 9 mai 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. și a luat act că intimatul-pârât nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că acțiunea introductivă a fost promovată de reclamantă la 14 mai 2008, aceasta având ca obiect material un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, act normativ ce se impune ca lege specială,pe principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost inițiată (anterior intrării în vigoare a legii speciale) procedura de drept comun și continuată ulterior acestui moment.

S-a considerat că dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, "recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1".

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pe bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu aceasta.

S-a reținut că în contextul dat, apelanta nu s-a prevalat în cauză de un "bun", astfel că nu se încadrează într-o situație care să permită admiterea acțiunii sale în revendicare.

S-a considerat, totodată, că, în egală măsură, apelanta nu avea "o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului său, câtă vreme tot Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recursul în interesul legii tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate fi justificată ca demers în fața instanțelor naționale pentru aceste imobile, asigurându-se în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens.

S-a constatat că prin notificarea din 15 septembrie 2005 adresă Primăriei Orașului Sinaia, J., unchiul reclamantei și reclamanta A. au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat, în principal, restituirea imobilului situat în Sinaia, (fostă Cuza Vodă), vila I. și terenul aferent de 5.000 mp, despre care au arătat că a fost preluat de stat fără titlu valabil. În subsidiar s-a solicitat aplicarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești sau titluri de valoare nominală sau acțiuni.

Notificarea respectivă a fost respinsă ca tardivă prin dispoziția din 6 decembrie 2005 a Primăriei Orașului Sinaia, măsura fiind luată în raport de dispozițiile art. 22, referitor la termenul de depunere a notificărilor, care nu a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a considerat că formularea peste termenul legal a notificării potrivit Legii nr. 10/2001 este imputabilă apelantei, iar în măsura în care aceasta sau autorul său, J. erau nemulțumiți de dispoziția menționată emisă de Primăria Orașului Sinaia, aveau la îndemână tot calea instituită de legea specială, Legea nr. 10/2001, respectiv atacarea respectivei dispoziții în instanță.

S-a constatat că acțiunea precizată a reclamantei nu putea fi primită, fiind corect respinsă la prima instanță, având în vedere că s-a solicitat doar terenul liber de construcții rămas în proprietatea Orașului Sinaia și apartamentul închiriat, renunțându-se la compararea titlurilor în contradictoriu cu persoanele fizice sau juridice cărora le-au fost înstrăinate imobilele terenuri sau construcții.

Totodată, interpretând sistematic dispozițiile Legi nr. 165/2013, instanța de apel a concluzionat că prevederile acestui act normativ nu sunt aplicabile în cauză. De asemenea, s-a reținut că nici Decizia nr. XXX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de reclamantă în motivele de apel nu are legătură cu cauza dedusă judecății, fiind o decizie dată în interesul legii în aplicarea unor dispoziții C. proc. pen.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta A., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând schimbarea în tot a hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii revendicării terenurilor libere de construcții, urmând ca pentru celelalte să i se acorde despăgubiri.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susținut într-o primă critică, întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul invocării prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 referitoare la imposibilitatea revendicării unor terenuri preluate de stat cu sau fără titlu, după apariția Legii nr. 10/2001.

S-a susținut, astfel, că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este admisibilă, astfel cum s-a constatat în primul ciclu procesual, iar Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 invocată și de instanța de apel nu exclude a priori posibilitatea legală pentru proprietarii imobilelor preluate de stat, de a revendica aceste imobile pe calea dreptului comun, dacă prin aplicarea acestuia nu se încalcă prevederile legii speciale.

S-a susținut că necontinuarea valorificării căilor administrative ale legii speciale a fost determinată de culpa pârâtului Orașul Sinaia prin primar, care nu a transmis documentele solicitate de fostul proprietar.

Cea de-a doua critică, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat accentuarea priorității legii speciale în concurs cu dreptul comun, instanțele de judecată greșind flagrant când au considerat că, deși acțiunea este admisibilă, aceasta este netemeinică prin concursul celor două categorii de norme aplicabile.

S-a susținut că o eventuală greșeală din partea proprietarului în privința promovării cererii sale la anumite termene, respectiv depășirea acestora, nu poate constitui în niciun caz o pedeapsă în sensul de a nu se mai putea bucura de un drept de proprietate imprescriptibil.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat constatarea eronată făcută de instanța de apel în cuprinsul hotărârii, în sensul că ar fi necesară o acțiune în anularea titlului statului, întrucât dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite ar fi dispărut prin depășirea unor termene administrative.

În cadrul criticii menționate reclamanta recurentă a susținut că preluarea abuzivă nu mai este necesar a fi dovedită deoarece a fost prevăzut prin lege ce anume este abuziv, iar prin înscrisurile existente la dosar instanța de judecată a putut constata tocmai acest lucru, adică atât calitatea de moștenitori ai fostului proprietar, cât și preluarea abuzivă, necontestată de pârât. Instanța de judecată a pronunțat tocmai acea hotărâre judecătorească prin care constată aceste prerogative și nu mai este nevoie de alte hotărâri judecătorești și nici chiar de anularea unui titlu al statului, care nu există.

Prin ultimul motiv de recurs s-a criticat decizia instanței de apel din perspectiva trimiterilor la prevederile Legii nr. 247/2005 privind repunerea în termen care nu s-ar referi la Legea nr. 10/2001, dar tocmai acest motiv de condus la necesitatea promovării unei acțiunii întemeiate pe dreptul comun, cu posibilitatea revendicării terenurilor rămase libere astfel cum prevede Legea nr. 165/2013.

Intimatul Orașul Sinaia prin primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile invocate de reclamanta recurentă raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica formulată prin primul motiv de recurs nu se circumscrie cazului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acest act fiind impropriu invocat, deoarece prin act juridic dedus judecății, sau denaturarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia nu se poate înțelege pronunțarea asupra admisibilității sau inadmisibilității acțiunii în revendicare.

În realitate, susținând acest motiv de recurs, reclamanta nu face decât să antameze criticile ce constituie obiect al celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la modul în care instanțele de fond și apel au soluționat problema posibilității promovării cu succes a acțiunii în revendicare, câtă vreme și-a valorificat drepturile în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura legii speciale fiind finalizată prin respingerea definitivă a cererii de restituire a imobilului.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Deși s-a invocat de către reclamanta-recurentă lipsa de temei legal, respectiv greșita aplicare a legii, prin motivele de recurs nu s-au precizat normele de drept substanțial pretins încălcate, aceasta folosind formulări generice.

Atât Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 149 din 12 octombrie 2009, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2439 din 22 aprilie 2010 au reținut că se impunea examinarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu Orașul Sinaia, statuări pe care instanțele de fond și apel le-au respectat, reținând totodată, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., incidența Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare în temeiul dreptului comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare ale legii speciale, în situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției, recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Noțiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute petenților, în sensul accepțiunii existenței unei hotărâri judecătorești de anulare a titlului statului, ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, recunoaștere a dreptului, etc.

Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, reclamanta recurentă nu s-a prevalat în cauză de un "bun", astfel că nu se încadrează în situația care să permită admiterea acțiunii sale în revendicare și nu are nici o "speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului său, atâta timp cât nu se regăsește în niciuna dintre împrejurările la care face referire Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, de natură să justifice valorificarea cu succes a drepturilor sale, după intrarea în vigoare a legii noi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui "bun actual", or a unei "speranțe legitime", Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective" (cauza Păduraru c. României).

Prin urmare, Curtea va constata că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât în situația în care se pretinde încălcarea unui drept recunoscut părții anterior intrării în vigoare a legii noi, drept aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care nu se regăsește reclamanta.

În speță, conform situației de fapt reținute de instanța de apel și necontestată de reclamantă, aceasta a utilizat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, finalizată, însă, prin respingerea definitivă a cererii de restituire, ca tardiv formulată, prin Dispoziția Primarului Orașului Sinaia din 16 decembrie 2005.

În mod evident, formularea peste termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este imputabilă reclamantei recurente, care nu își poate invoca propria culpă pentru a obține protecția legii.

Mai mult, în măsura în care apelanta reclamantă sau autorul său, J. invocau motive independente de voința lor care i-ar fi împiedicat să formuleze cererea de restituire în termenul prevăzut de legea specială, aveau la îndemână posibilitatea atacării în instanță a dispoziției Primarului Orașului Sinaia pe calea contestației prevăzută de legea specială.

Pasivitatea manifestată de reclamantă prin necontestarea dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi justificată, contrar susținerii acesteia, pri