ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2467/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova, reclamanta M.L.V. a chemat în judecată pârâta Primăria Sinaia, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr. 242 din 3 septembrie 2003 emisă de primar, prin care s-a respins cererea ei de restituire în natură a imobilului situat în Sinaia; reclamanta a cerut obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului sau plata echivalentului bănesc la prețul pieței. În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a aparținut părinților ei M.A. și M.P., care l-au dat ca dotă fiicei lor M.S., apoi imobilul a fost preluat abuziv de stat, iar după decesul surorii ei imobilul revine reclamantei, în calitate de moștenitoare.

Prin sentința civilă nr. 1186 din 28 noiembrie 2003, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestația reclamantei formulată împotriva dispoziției nr. 242 din 3 septembrie 2003 emisă de Primarul orașului Sinaia. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut că imobilul solicitat a fost proprietatea lui S.M., sora reclamantei, apoi imobilul a fost preluat de stat, dar reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită a cere imobilul, întrucât nu este moștenitoarea proprietarei inițiale, în urma decesului acesteia a rămas ca succesor M.I.I., soțul supraviețuitor a lui S.M., căruia îi revine întreaga masă succesorală, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 29 din 30 iunie 2003. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, imputând instanței neexercitarea rolului activ, în sensul că nu i-a comunicat întâmpinarea și actele anexate, printre care și certificatul de moștenitor nr. 29/2003 și nu a putut să își pregătească apărarea.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 389 din 17 februarie 2004, a respins ca nefondat apelul reclamantei. Răspunzând criticii apelantei, instanța a învederat că tribunalul a exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., a dispus amânarea judecării cauzei la primul termen de judecată pentru a se depune la dosar documentația care a stat la baza emiterii dispoziției nr. 29/2003, dar apelanta reclamantă nu s-a prezentat la nici unul din termenele acordate de instanță deși procedura de citare cu aceasta a fost îndeplinită. Cu privire la fondul cauzei, instanța de apel a reținut că apelanta nu are calitatea de moștenitoare a proprietarei imobilului și prin urmare nici calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel. Recurenta susține că la instanța de fond a fost citată pentru primul termen din 17 noiembrie 2003, când nu s-a prezentat, deoarece a cerut judecarea în lipsă, iar cauza a fost soluționată la 28 noiembrie 2003, termen la care nu a fost citată. În practicaua sentinței s-a consemnat că pârâta, prin consilierul juridic, a arătat că s-a depus întâmpinare și că la primărie s-au mai depus două notificări pe numele M.Z., M.A. și B.C., precum și certificate de moștenitori. Recurenta mai arată că a atacat cu apel, sentința și în motivarea cererii de apel a relevat faptul că nu i s-a comunicat întâmpinarea, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la apărare și lipsă de rol activ a instanței.

Cu privire la decizia instanței de apel, recurenta susține că în raport de pct. 22.1 lit. b) și 22.1 lit. h) din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se poate dovedi calitatea de persoană îndreptățită și cu acte de stare civilă care atestă rudenia cu proprietarul inițial, completate cu declarația notarială dată de persoana îndreptățită pe proprie răspundere, iar formularea notificării în condițiile și în termenul legal are semnificația juridică a acceptării succesiunii titularului inițial al dreptului de proprietate. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, schimbarea sentinței și admiterea contestației, anularea dispoziției nr. 242/2003 și restituirea în natură a imobilului sau acordarea echivalentului bănesc al acestuia la prețul pieței.

Recursul reclamantei este neîntemeiat. În motivarea recursului sunt formulate critici privind sentința civilă nr. 1180/2003 a Tribunalului Prahova. Ele se impuneau a fi invocate în motivarea apelului, cum de altfel au și fost relevate parțial, și instanța de apel, judecând apelul, a dat răspuns criticilor enunțate. Susținerea recurentei privind necitarea ei la termenul din 28 noiembrie 2003, când cauza a fost soluționată în primă instanță, este o afirmație eronată, contrazisă de procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare existent la fila 10 în dosarul primei instanțe, citarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, ca și întocmirea dovezii de îndeplinire a procedurii de citare.

Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 115-120 C. proc. civ., instanța nu are obligația comunicării întâmpinării cu reclamanta. Notificările la care a făcut referire reprezentanta pârâtei, consemnate în partea introductivă a sentinței, nu au fost depuse în instanță, ci la primărie, într-un alt dosar privind același imobil, iar numele de M. menționat ca autor al notificării trebuia să atragă atenția recurentei, fiind numele soțului surorii decedate a recurentei, proprietara inițială a imobilului din litigiu. Instanța de apel a dat răspuns criticii referitoare la neexercitarea rolului activ de către curtea de apel. În ce privește actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, ele pot fi, potrivit pct. 2.1 lit. b) din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003: certificatul de moștenitor, testamentul, actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate. Potrivit Legii nr. 35/1995, dovada calității de moștenitoare se face cu certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor. Coroborând reglementările legii menționate cu cea înscrisă la pct. 2.1 lit. b) din norme, rezultă preeminența puterii doveditoare a certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor față de celelalte mijloace de probe: testament, acte de stare civilă, sau acea declarație notarială evocată de reclamantă, dar care nu se regăsește în materie succesorală în Legea nr. 10/2001. De aici, concluzia că în prezența unui certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor nu pot fi acceptate celelalte mijloace de probă pentru a ajunge la o constatare contrară certificatului, în sensul anulării sau modificării lui.

În situația dată, actele de stare civilă nu sunt probe să ateste vocația utilă, concretă a recurentei la moștenirea surorii sale, ci doar dovezi ale unei vocații succesorale generale, potențiale la moștenirea ei.. În sprijinul celor enunțate este dispoziția cuprinsă în art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995. Textul de lege prevede că până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor, implicit și certificatul de calitate de moștenitor, face dovada deplină în privința calității de moștenitor. Textul de lege evocat adaugă precizarea că cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.

Recurenta, aflând despre existența unui certificat de moștenitor din partea introductivă a sentinței tribunalului, putea obține informații de la primărie și să facă uz de prevederile art. 88 din Legea nr. 36/1995, solicitând instanței, pe cale separată, anularea parțială a certificatului și recunoașterea calității ei de moștenitoare, timp în care judecarea prezentei cauze se putea suspenda. În ce privește valoarea juridică a formulării notificării sub aspectul acceptării succesiunii titularului inițial al dreptului de proprietate, art. 4 din Legea nr. 10/2001 o recunoaște în alin. (3), legiuitorul înțelegând să scutească persoana îndreptățită de respectarea termenului și a formalităților de acceptare a moștenirii.

Nu a înțeles însă să o scutească de respectarea celorlalte dispoziții legale privind recunoașterea calității de moștenitor, înscriind la pct. 4.4 din normele de aplicare prevederea „în toate cazurile stabilirea calității de moștenitori (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române”, iar art. 88 din Legea nr. 36/1995 consacră regula dovezii depline a certificatului de moștenitor în privința calității de moștenitor, dovadă care poate fi înlăturată numai prin anularea (totală sau parțială) a certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor printr-o hotărâre judecătorească, până la pronunțarea căreia, în prezenta cauză, numai soțul surorii recurentei are calitatea de moștenitor privind succesiunea proprietarei inițiale S.M.

Pentru aceste considerente recursul reclamantei urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.L.V. împotriva deciziei nr. 389 din 17 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2005.