ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 601/2013

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sinaia la nr. 858/310/2007, reclamanții F.S.I., D.S.A.M., B.H.Y.G.,

B.N.A., B.G.M.M. și I.J.M.L.L.E. le-au chemat în judecată pe pârâtele SC E. SA

Ploiești, SC E. SA prin Administrator Judiciar - D.U. și Asociații S.P.R.L. și

SC V. SRL Sinaia, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să

fie obligate să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în orașul Sinaia, Str. Avram Iancu, județul Prahova format din teren în

suprafață de 3.383 mp. și construcțiile situate pe acesta, să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20

ianuarie 2006 la B.N.P. - P.I. care are ca obiect respectivul imobil, să se

dispună radierea din Cartea Funciară nr. 609/ N a orașului Sinaia a dreptului

de proprietate al pârâtelor asupra imobilului, precum și obligarea acestora la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 1306 din 13 ianuarie 2008, Judecătoria Sinaia a admis

excepția de necompetență materială invocată de către pârâta SC V. SRL Sinaia și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova,

reținând incidența în cauză, în raport de valoarea terenului în litigiu de 2.349.988.20

lei, a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pe rolul

Tribunalului Prahova, cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2008

sub nr. 8117/105/2008.

La data de 30

iunie 2011 Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 1488 prin care a

respins ca neîntemeiată acțiunea.

împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții, fără însă a depune motivele de

apel.

La

termenul de judecată din data de 20 februarie 2012 intimații - pârâți SC E. SA

Ploiești și SC V. SRL Sinaia, prin apărătorii aleși au invocat excepția

netimbrării apelului declarat de reclamanți.

Prin decizia

civilă nr. 13 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a

admis excepția netimbrării apelului invocată de intimații SC E. SA Ploiești și

SC V. SRL Sinaia și a anulat, ca netimbrat, apelul.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de excepția invocată și în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța de apel a reținut

următoarele:

Potrivit

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu

modificările și completările ulterioare, taxele judiciare de timbru se plătesc

anticipat, iar în conformitate cu art. 20 alin. 2 din același act normativ,

dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal în momentul

înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să

achite suma datorată până la primul termen de judecată.

Prin art. 20 alin.

(3) din același act normativ, se statuează în sensul că neîndeplinirea

obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancționează

cu anularea acțiunii sau a cererii, în același sens stipulându-se și prin

dispozițiile art. 35 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru.

Pe de altă

parte, art. 9 din O.G. nr. 32/2005 privind timbru judiciar, sancționează

nedepunerea timbrului judiciar cu anularea cererii.

In speță,

instanța a reținut că apelanții au fost citați, conform dovezilor aflate la

filele 13-18 dosar, cu mențiunea de a timbra calea de atac exercitată cu 11.180,5

lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar, taxa de timbru fiind

determinată de instanță în raport de

dispozițiile art. 11 și

ale art. 2 din Legea nr. 146/1997 republicată și de valoarea imobilului în

litigiu de 1.825.000 lei, stabilită prin actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare

nr. X/2006, aflat la fila 29 dosar fond, vol. I.

S-a

precizat că, în speță, nu s-a discutat despre incidența art. 15 lit. r) din

Legea nr. 146/1997, întrucât cererea de chemare în judecată nefiind îndreptată

împotriva statului român sau a unei persoane juridice care ar fi dobândit

proprietatea imobilului în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

ci împotriva a două persoane juridice înființate în anul 1992, care au devenit

proprietare ale imobilului în litigiu în anii 2000, respectiv 2006.

împotriva

menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F.S.I.,

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

acestora, s-a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, având în

vedere că cererea de față se încadrează în situația de excepție reglementată de

dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de

timbru, care prevede că „sunt scutite de plata taxei de timbru acțiunile și

cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, cererile introduse

de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor

preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente”.

În acest sens,

textul de lege invocat nu distinge între temeiul juridic al acțiunii în

revendicare sau între diverse categorii de pârâți, persoane de drept public sau

de drept privat, fizice sau juridice, ci are în vedere doar calitatea

reclamantului de proprietar sau de moștenitor al proprietarului, precum și

împrejurarea că imobilul în litigiu să fi fost preluat de stat sau de alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, situație ce se

verifică pe deplin în speță.

Prin

decizia civilă nr. 1060 pronunțată în data de 18 martie 2003, Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat că, în cazul art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

textul legii se referă expres la titularii dreptului la acțiune, specificând că

scutirea operează în ceea ce privește „cererile introduse de proprietari sau de

succesorii acestora”.

în ceea

ce privește natura acțiunii pendinte, însăși instanța fondului a constatat că

ne aflăm în cadrul unei acțiuni în revendicare, imobilul revendicat fiind

preluat de stat după apariția Decretului nr. 92/1950. De asemenea, însăși

instanța de fond recunoaște calitatea recurentei de succesoare a S.B.

Imobilul în

litigiu a fost preluat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950, trecut

apoi în proprietatea unităților economice de stat (deținute integral de statul

român) și, ulterior, prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților

economice de stat, trecând în proprietatea pârâtei SC E. SA Ploiești, însă

aceasta nu avea niciun titlu valabil de proprietate, inițial tot statul fiind

proprietar, același stat care nu avea niciun titlu valabil de proprietate,

imobilul fiind preluat abuziv.

Or, în acest

context, este evident că instanța de apel ar fi putut observa că în speță ne

aflăm în situația de îndeplinire cumulativă a celor două condiții de aplicare a

dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Instanța de

apel a interpretat greșit dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

dând valoare superioară datei de înființare a celor două persoane juridice

care, oricum, au intrat ilegal în posesia imobilului în litigiu.

Se solicită a

se avea în vedere că, în prima instanță, recurenta și toți reclamanții nu au

fost obligați la plata vreunei taxe de timbru, tribunalul constatând că sunt

scutiți de la plata taxei de timbru, în baza textului mai sus menționat.

În faza

procesuală a recursului

a

fost depusă întâmpinare de către intimata SC V. SRL prin care a arătat că

recursul nu putea fi formulat, recurenta având la dispoziție calea cererii de

reexaminare prevăzută art. 18 alin. (2) al Legii nr. 146/1997.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, cât și de apărarea

privind inadmisibilitatea recursului, înalta Curte constată următoarele:

Deși

argumentele aduse în susținerea recursului privesc exclusiv aspecte legate de

modul de stabilire a taxei de timbru și condițiile aplicării sancțiunii

anulării cererii de apel ca netimbrată, recursul nu poate fi respins ca

inadmisibil, întrucât apărările intimatei privind

imposibilitatea

formulării recursului, motivată de obligativitatea parcurgerii unei căi de atac

distincte, aceea a reexaminării, în temeiul art. 18 alin. (2) al Legii nr. 146/1997,

constituie numai o apărare procesuală, care nu îmbracă forma unei excepții de

fond.

Apărările

invocate de intimata SC V. SRL vor fi avute în vedere cu prilejul analizării

recursului, ca un argument cu privire la imposibilitatea legală a recurentului

de a invoca greșita modalitate de stabilire a taxei de timbru pe calea

recursului, ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recursul

declarat împotriva unei decizii prin care apelul a fost anulat ca netimbrat

poate fi formulat nu numai pe aspecte care privesc modul de stabilire a taxei

de timbru, ci și în scopul de a se dovedi imposibilitatea achitării taxei de

timbru sau eventuale aspecte de nelegalitate privind procedura de citare. De

aceea nu se poate susține că, de plano, exercitarea căii de atac a recursului

în această ipoteză este inadmisibilă pe motiv că nu s-ar fi declanșat procedura

de reexaminare reglementată de art. 18 alin. (2) al Legii nr. 146/1997.

In acest

context, excepția inadmisibilității recursului va fi calificată drept o apărare

de procedură a intimatei, care tinde la respingerea recursului, în considerarea

principiului legalității și unicității căii de atac, urmând a se stabili, în

funcție de critici, dacă acestea vizează sau nu exclusiv aspectele care puteau

fi soluționate în cadrul cererii de reexaminare.

Verificând

recursul de față, înalta Curte constată că recurenta este nemulțumită de modul

de interpretare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în

temeiul căruia consideră că acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru,

motiv pentru care consideră că a fost obligată la plata unei asemenea taxe și i

s-a aplicat sancțiunea anulării cererii de apel ca netimbrată, în mod nelegal.

Aceste

critici se referă exclusiv la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru,

întrucât recurenta apreciază că stabilirea unei taxe de timbru pentru o acțiune

care este scutită în temeiul art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 de la

această obligație, constituie o greșeală de judecată.

Or,

îndreptarea acestei greșeli, care se referă strict la modul de stabilire a

taxei judiciare de timbru, se poate realiza numai pe calea cererii de

reexaminare, în temeiul art. 18 alin. (2) și (3) al Legea nr. 146/1997 potrivit

căruia „împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate

face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data

la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate. Cererea se

soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților,

prin încheiere irevocabilă

”.

Prin urmare,

legea obligă ca aspectele legate de timbraj să fie soluționate în mod

irevocabil pe calea cererii de reexaminare, în fața instanței unde s-a ridicat

problema modalității în care trebuie stabilită taxa de timbru, iar nu în căile

de atac.

Astfel fiind,

din moment ce recurenta nu a înțeles să uziteze de calea de atac a

reexaminării, special reglementată pentru verificarea modului de stabilire a

taxei judiciare de timbru, ea nu mai are deschisă o altă cale de atac prin care

să aducă în discuție aspectele legate de problema timbraj ului.

Această

concluzie este justificată de dorința legiuitorului ca aspectele legate de

timbraj să fie tranșate în mod irevocabil, încă din faza procesuală în care au

fost invocate, printr-o cale de atac specifică, soluționată la nivelul

aceleiași instanțe, astfel încât să nu poată fi prelungită durata procesului

printr-o eventuală rejudecare, ca urmare a admiterii unei căi de atac și

trimiterii sau reținerii cauzei spre rejudecare, în cazul constatării greșitei

impuneri a taxei judiciare de timbru.

Pentru

aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.S.I. împotriva deciziei nr. 13

din 20 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.