ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6775/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6775/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Prahova sub nr. 9569 din 15 august 2002 reclamantele S.T. și S.D.C.

au chemat în judecată pe pârâții municipiul Sinaia și Primăria municipiului

Sinaia, prin primar, precum și pe A.A.C., C.O. și P.D., pentru ca prin sentința

ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului situat în Sinaia, județul Prahova, proprietatea reclamanților și

comparând titlul lor de proprietate cu cel al pârâților, să se dispună

obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentele pe care le dețin în imobilul situat în Sinaia, județul Prahova,

împreună cu cota aferentă de teren și dependințele necesare, să se constate

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria

municipiului Sinaia prin SC C. SA cu pârâții A.A.C., C.O. și P.D.

Au arătat reclamatele în motivarea

cererii că imobilul revendicat a fost dobândit prin moștenire legală de la

soțul, respectiv tatăl lor, care la rândul său l-a dobândit prin moștenire

legală de la mama sa. Imobilul nu a trecut în mod valabil în proprietatea

statului, fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele lui A.S., deși

proprietarul imobilului nu îndeplinea cerințele prevăzute expres de acest act

normativ.

Reclamantele au susținut că în ceea

ce privește actele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții persoane fizice

și Primăria municipiului Sinaia, acestea sunt lovite de nulitate absolută,

deoarece, potrivit Legii nr. 112/1995 modificată prin H.G. nr. 11/1991 și art.

6 din Legea nr. 213/1998, locuințele care au fost preluate de stat cu

nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, sunt

considerate ca fiind trecute fără nici un titlu în posesia acestuia.

Prin sentința civilă nr. 598 din 7

februarie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepția tardivității acțiunii,

invocată de pârâta A.A.C. și, admițând excepția inadmisibilității acțiunii,

invocată de P.D., a respins acțiunea reclamantelor, cu motivarea că acestea au

făcut dovada existenței unei decizii a deținătorului imobilului, prevăzută de

art. 24 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, situație în care puteau să o atace în

justiție în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamantele, susținând că s-a consemnat eronat în practicaua

sentinței că s-a procedat la soluționarea în fond a cauzei, când, în realitate,

au fost puse în discuție doar excepțiile invocate de pârâți, consemnându-se

greșit și faptul că s-ar fi trecut la administrarea probei cu acte.

Apelantele au susținut, de asemenea,

că instanța a calificat greșit acțiunea drept contestație întemeiată pe

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, schimbând astfel natura pricinii cu

care a fost investită, în condițiile în care cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Au mai arătat apelantele că instanța

nu s-a pronunțat pe capătul distinct de cerere privind nulitatea contractelor

de vânzare-cumpărare, întemeiate pe prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 75 din 3

aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a anulat sentința

tribunalului și a fixat termen pentru evocarea fondului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că în mod greșit tribunalul a încadrat cererea reclamantelor

ca fiind o contestație la Legea nr. 10/2001, schimbând astfel natura pricinii

dedusă judecății, care este o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile

art. 480-481 C. civ., acțiune care este posibilă în raport de dispozițiile

legilor speciale, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995.

A conchis instanța că tribunalul în

mod greșit a respins acțiunea pe o excepție, aceea a inadmisibilității acțiunii,

deoarece corect era ca acțiunea să fie soluționată pe fondul cererilor

reclamantelor.

Împotriva acestei decizii au

formulat recurs reclamantele și pârâții, iar prin decizia nr. 4691 din 12

noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins

recursurile declarate ca inadmisibile, cu motivarea că rațiunea modificării

prevederilor art. 297 C. proc. civ. a fost aceea de a evita trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de fond, pentru a putea fi asigurată judecarea

cauzelor cu celeritate, datorită caracterului devolutiv al apelului. Înalta

Curte de Casație și Justiție a arătat că evocarea fondului și judecarea

procesului se realizează în înțelesul devolutiv al apelului și, atât timp cât

judecata nu a fost finalizată prin hotărâre definitivă, nu poate fi exercitată

calea de atac a recursului.

Prin decizia nr. 4691 din 12

noiembrie 2003 Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în atare

situație, decizia prin care a fost anulată hotărârea apelată și a fost reținută

cauza de către instanța de apel pentru judecarea în fond a cauzei, are

caracterul unei hotărâri intermediare și nu este deci susceptibilă de a fi

atacată cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finalizează judecata

în apel, numai această din urmă hotărâre având caracter definitiv.

După înregistrarea cauzei, Curtea de

Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 845 din 23 martie 2004 a admis excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de pârâtul P.D. și a

respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamante.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că acțiunea în revendicare a fost introdusă după apariția Legii nr.

10/2001, fără ca reclamantele să facă dovada parcurgerii procedurii

administrative prealabile obligatorii prevăzute de acest act normativ.

Drept urmare, instanța a apreciat că

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formularea unei acțiuni în

revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar o acțiune

fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii

administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.

Totodată, s-a subliniat că acțiune

în revendicare este inadmisibilă și pentru faptul că a fost introdusă direct la

instanța de judecată.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10

C. proc. civ., susținând în esență următoarele:

- instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra capetelor de cerere privind nevalabilitatea actului de preluare a

imobilului de către stat și constatării nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Sinaia și pârâții persoane fizice;

- deși prin decizia nr. 75 din 3

aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat împotriva

sentinței pronunțate de Tribunalul Prahova, stabilind că în mod greșit s-a

respins acțiunea pe excepția inadmisibilității acțiunii și că aceasta trebuia

soluționată pe fondul cererilor, aceeași instanță, evocând fondul, prin decizia

civilă atacată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, pronunțând o

hotărâre identică cu cea de fond, pe care o anulase pentru nelegalitate.

Astfel, instanța de apel a pronunțat în aceeași cauză două hotărâri, cu

motivări absolut contrare;

- instanța nu s-a pronunțat asupra

apărărilor și probelor administrarea privind preluarea fără titlu valabil a

imobilului de către stat, constatarea acestor situații constituind premisa

pentru aplicarea prezumției legale a nulității actelor de înstrăinare.

Prin memoriul privind dezvoltarea

acestui motiv de recurs, reclamantele au arătat că, deși în ședința publică din

data de 23 martie 2004, dată la care au avut loc dezbaterile, au invocat

excepția autorității lucrului judecat în ceea ce privește reiterarea excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție invocată din nou în fața

instanței de apel de pârâtul P.D. și asupra căreia instanța se pronunțase prin

decizia civilă nr. 75 din 3 aprilie 2003, Curtea nu s-a pronunțat asupra

excepției;

- hotărârea este pronunțată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a unor dispoziții legale, după cum urmează: cu încălcarea

dispozițiilor art. 4 C. civ. și art. 21 alin. (4) din Constituția României; cu

aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și cu încălcarea dispozițiilor art.

480-481 C. civ.

După analizarea actelor și

lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat la data

de 7 iulie 2005 decizia civilă nr. 6059 prin care a admis recursul

reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 6059 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție București în dosarul nr. 8054/2004 a fost

admis recursul declarat de reclamanții S.T. și S.D.C., reținând că imobilul în

litigiu fiind preluat abuziv, a fost înstrăinat și este deținut de terții cumpărători

cu titlu particular (cum este cazul în speță) terții dobânditori cu titlu

particular pot fi acționați direct în justiție, în cadrul unei acțiuni în

revendicare, deoarece prin lege nu este prevăzută notificarea acestora, sub

sancțiunea pierderii dreptului de a solicita restituirea în natură.

Consideră Înalta Curte de Casație și

Justiție că greșit instanța de apel a extins aplicarea dispozițiilor înscrise

în art. 21 și urm. din Legea 10/2001 și la raporturile persoanei îndreptățite

la restituire cu terții dobânditori ai imobilului preluat abuziv, care deține

bunul în baza unui contract de vânzare-cumpărare cum este cazul în speță.

Consideră aceeași instanță că, reținând că o persoană fizică nu poate chema în

judecată alte persoane fizice ce dețin un titlu asupra bunului, decât în

condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală

susceptibilă de casare, motiv pentru care, admițând recursul, a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe (Curtea de Apel Ploiești), ocazie cu care

instanța de apel va analiza capătul de cerere privind revendicarea imobilului

și celelalte aspecte.

La Curtea de Apel Ploiești a fost

invocată necompetența materială a acestei instanțe de către pârâtul P.D., prin

apărător, motivat de faptul că valoarea imobilului este cea prevăzută în actul

de vânzare-cumpărare și nu depășește suma de 5 miliarde lei, solicitând

trimiterea cauzei la Judecătoria Sinaia.

Curtea, constată că excepția este

neîntemeiată, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2

alin. (b) C. proc. civ. și prin Decretul nr. 7 din 10 ianuarie 2007 admite

excepția de necompetență materială invocată de instanță din oficiu și declină

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia.

Împotriva acestei decizii considerată

nelegală și netemeinică au declarat recurs reclamantele S.T. și S.D.C., care au

susținut în esență următoarele:

- prin decizia atacată, Curtea de

Apel Ploiești a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat

competența judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia, apreciind că

valoarea obiectului cauzei este dată de prețul de vânzare conform Legii nr.

112/1995, iar nu de valoarea de circulație a bunului precizată de reclamante,

astfel că apreciază că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 112

alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „obiectul cererii și valoarea lui sunt

stabilite de reclamant;

- mai susțin că potrivit Legii nr.

146/1997, atunci când valoarea obiectului pricinii este vădit derizorie, în

cauză, prețuirea se va realiza pe bază de expertiză și că în speță valoarea

obiectului pricinii este mai mare de 5 miliarde lei, iar acțiunea formulată

este o acțiune în revendicare și nu doar o acțiune în constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin acțiunea introdusă la data de

15 august 2002, S.T. și S.D.C. au chemat în judecată Municipiul Sinaia,

Primăria municipiului Sinaia prin primar, A.A.C., C.O. și P.D., solicitând să

se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în

Sinaia, județul Prahova și comparând titlul de proprietate cu al pârâților, să

fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștite posesia

apartamentelor pe care le deține în Sinaia, la adresa sus menționată, și să se

constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de

Primăria Sinaia prin SC C. cu pârâții.

La data de 10 octombrie 2002 se

consemnează în încheierea de ședință că reclamantele solicită potrivit art. 172

C. proc. civ. obligarea pârâtei Primăria Sinaia să depună toate contractele de

vânzare-cumpărare ale pârâților, persoane fizice care la rândul lor urmează a

depune copiile certificatelor de căsătorie.

Prin sentința nr. 598 din 7

noiembrie 2002 Tribunalul Prahova, secția civilă, respinge acțiunea

reclamantelor fără a se consemna însă în cuprinsul acesteia și nici în

încheierea din 10 octombrie 2002 faptul că vreuna din părți a adus în discuție

valoarea imobilului din litigiu.

La această instanță, odată cu

investirea ei, nu se putea da o altă valoare imobilului, decât cea din

contractele de vânzare-cumpărare.

Este de reținut că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 alin. (b) C. proc. civ. și la

stabilirea competenței materiale după valoare în cadrul procesual al acțiunilor

în nulitatea unui act juridic, trebuie avută în vedere prețul consemnat în

contractul de vânzare-cumpărare, deoarece cât timp nu este contestat, prețul

constituie singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanță

pentru stabilirea competenței după valoare, estimarea imobilului făcută de un

organ fiscal și valoarea stabilită ulterior în cadrul unui proces pe cale de

expertiză, deoarece în aceste din urmă situații, stabilirea competenței

materiale ar depinde în totalitate de un factor subiectiv și în orice caz

exterior actului juridic ce se cere a fi anulat.

Prin Legea nr. 219/2005 au fost

modificate dispozițiile art. (2)-(4) C. proc. civ. în sensul, printre altele,

că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă

al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, rămânând în competența

generală a judecătorilor să judece în primă instanță și pricinile în care

obiectul cererii are o valoare mai mică de 5 miliarde lei.

Cererea introductivă s-a întemeiat

pe dispozițiile dreptului comun și nu pe prevederile Legii nr. 10/2001, care

prevăd prin dispozițiile art. 24 alin. (8), o competență de excepție a

tribunalului în soluționarea în fond a litigiilor privind restituirea

imobilelor preluate abuziv de stat sau acordarea de măsuri reparatorii.

Se constată din lucrările dosarului

că valoarea obiectului dedus judecății este inferioară pragului de 5 miliarde

lei, care ar atrage competența materială de fond a tribunalului potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. b C. proc. civ.

Legea nr. 219/2005, intrată în

vigoare în timp ce recursul se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a modificat dispozițiile C. proc. civ. referitoare la competența

materială a instanțelor judecătorești, reinstituind principiul ierarhiei

acestora în soluționarea căilor de atac, în sensul că judecarea apelului și a

recursului aparține instanței imediat superioare celei care a pronunțat

hotărârea supusă controlului.

Potrivit art. II alin. (1) din Legea

nr. 219/2005 „procesele în curs de judecată în primă instanță la data

schimbării competenței instanțelor legal investite, precum și căile de atac se

judecă de instanțele competente, potrivit legii”, iar aceste dispoziții

modificatoare sunt de imediată aplicare.

Ca măsură tranzitorie, Legea nr.

219/2005 a dispus în mod expres, prin alin. (3) și (4) ale art. II că

„recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data

intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de

competența curților de apel se trimit la curțile de apel”, iar „trimiterea

dosarelor se va face, pe calea administrativă, instanțelor devenite competente

să judece”.

Având în vedere considerentele

expuse, se constată că excepția invocată drept motiv de recurs privind

necompetența materială a curții de apel este întemeiată și, pe cale de

consecință, urmează ca recursul să fie privit ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.T.

și S.D.C. împotriva deciziei nr. 7 din 10 ianuarie 2007 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie ca nefondat.

Obligă pe reclamantele S.T. și

S.D.C. în solidar să plătească cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 500

lei, pârâtei A.A.C. și în sumă de 952 lei pârâtului P.D.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 octombrie 2007.