ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 129/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.02.2011 pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând obligarea pârâtului C. la restituirea sumei de 680.000 RON (echivalentul în RON al sumei de 160.000 euro), reprezentând suma încasată dar necuvenită, provenită din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. E., sub nr. x/16.04.2008.

În subsidiar, au solicitat, în contradictoriu cu ambii pârâți, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.09.2009 având ca obiect terenul în suprafață de 1.010 m.p., cu nr. top cadastral 1.370, înscris în cartea funciară nr. x a localității Sinaia, situat în Sinaia, jud. Prahova și reintabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului C..

Prin încheierea din 12.09.2011, tribunalul a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D., lipsei calității procesuale active și lipsei de interes a reclamanților.

La data de 13.09.2012, reclamanții au arătat că înțeleg să cheme în judecată, în calitate de pârâtă și pe F., solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.01.2012 de B.N.P. G., încheiat de aceasta cu pârâta D., pentru terenul în suprafață de 1.010 m.p., cu nr. topo cadastral 370, înscris în CF nr. x a orașului Sinaia.

Prin încheierea din 13.09.2012, Tribunalul Prahova, secția I civilă a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, pe F., iar prin sentința civilă nr. 170/24.01.2013, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul C. să plătească reclamanților suma de 680.000 RON, (echivalentul în RON al sumei de 160.000 euro), reprezentând suma încasată în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.04.2008, a respins capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2009 de B.N.P. H., încheiat între pârâtul C. și pârâta D. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.01.2012 de B.N.P. G., încheiat între pârâtele D. și I., ca neîntemeiate; pârâtul C. a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 10.671 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la data de 16.04.2008, între C., în calitate de promitent-vânzător și S.C. J. S.R.L., în calitate de promitentă-cumpărătoare, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat de B.N.P. E. sub nr. x, cu privire la terenul cu număr cadastral nr. 1370, intabulat în cartea funciară nr. x a orașului Sinaia, situat în Sinaia, județul Prahova.

A notat prima instanță că prin antecontractul de vânzare-cumpărare s-a stabilit un preț al vânzării de 550.000 euro, promitentul-vânzător declarând că a primit, cu titlu de avans, suma de 870.802 RON (echivalentul a 237.250 euro, la cursul de referință al B.N.R.), astfel: 100.018 RON (echivalentul a 27.250 euro) la data de 11.04.2008, prin bancă, cu bilete la ordin și 770.784 RON (echivalentul a 210.000 euro), în numerar, la data autentificării antecontractului.

Prin antecontract, părțile au convenit că plata prețului se va face în RON, la cursul de referință al B.N.R. din ziua plății, până la data de 30.05.2008, astfel: echivalentul în RON a 32.750 euro, până la data de 30.04.2008 și echivalentul a 280.000 euro la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv la data de 30.05.2008.

A mai reținut tribunalul că prin antecontract s-a prevăzut că până la data de 30.05.2008, promitentul-vânzător se obligă să nu înstrăineze sau să greveze terenul ce face obiectul convenției, iar în cazul în care vânzarea-cumpărarea nu se va perfecta din culpa acestuia, promitenta-cumpărătoare are dreptul să solicite pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare; pentru situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu se perfecta din culpa promitentei-cumpărătoare, promitentul-vânzător urma să rețină avansul deja încasat, în sumă de 237.250 euro.

Prima instanță a luat act că la data de 19.09.2008, pârâtul C. a notificat S.C. J. S.R.L. cu privire la aplicarea sancțiunilor contractuale pentru nerespectarea obligației de a se prezenta la notar în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

De asemenea, a notat că la data de 29.10.2010 s-a încheiat contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. x de B.N.P. K., prin care S.C. J. S.R.L. a cesionat către A. și B. creanța izvorând din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.04.2008, în sumă de 573.953,30 RON (echivalentul a 160.003,25 euro), reprezentând diferența dintre avansul convenit prin antecontract și suma totală plătită către promitentul-vânzător; la data de 01.11.2010, a notificat pârâtului C. încheierea contractului de cesiune de creanță mai sus-menționat.

În continuare, tribunalul a enumerat înscrisurile depuse la dosar din care rezultă achitarea către pârâtul C. a sumei de 573.953,30 RON (echivalentul a 160.003,25 euro) și a subliniat că acestea fac dovada plății, susținerea pârâtului în sens contrar fiind nejustificată.

În acest context, tribunalul a apreciat că se impune restituirea acestei sume, în temeiul principiului îmbogățirii fără just temei și a obligat pârâtul C. să plătească reclamanților suma de 680.000 RON (echivalent a 160.000 euro), reprezentând suma încasată în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.04.2008.

Capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2009 de B.N.P. H., încheiat între C. și D. și a celui autentificat sub nr. x/13.01.2012 de B.N.P. G., încheiat între D. și I. au fost respinse de tribunal, care a reținut că reclamanții sunt terți în raport cu aceste contracte, dar și că pârâtul C. și-a respectat obligația contractuală de a nu înstrăina sau greva terenul ce face obiectul antecontractului, până la data de 30.05.2008.

În acest sens, prima instanță a evocat dispozițiile art. 948, 1295 și 1303 C. civ. și a subliniat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile aplicării sancțiunii nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare evocate mai sus.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul C. la plata către reclamanți a sumei de 10.671 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, C. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 27/14.01.2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul C. la plata către reclamanți a sumei de 132.790 euro, în echivalent RON la data plății; a menținut restul dispozițiilor sentinței, a obligat intimații A. și B. la plata sumei de 5.637 RON, reprezentând ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru, către stat și a respins ca neîntemeiată cererea apelantului de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că din antecontractul de vânzare-cumpărare, înscris autentic cu putere deplină în ceea ce privește constatările făcute față de toate părțile, rezultă că apelantul a primit cu titlu de avans suma de 870.802 RON (echivalent a 237.250 euro).

În ceea ce privește suma solicitată de reclamanți, curtea de apel a reținut că, față de cele constatate prin referatul întocmit de Inspectoratul Județean de Poliție Prahova, în dosarul nr. x/2012, suma reală pe care aceștia au plătit-o în plus față de avans este de 132.790 euro.

A apreciat curtea de apel că, având în vedere dispozițiile art. 1191 C. civ., potrivit cărora nu se poate face dovada cu martori sau cu interogatoriu pentru sume ce depășesc 250 RON, nu pot fi reținute ca veridice declarațiile martorilor audiați în cauză, cu privire la plata sau neplata sumei de 210.000 euro.

În ceea ce privește cererea apelantului de reducere a onorariului de avocat, instanța de apel a reținut că între acesta și avocatul părții adverse nu există vreun raport juridic, așa încât instanța nu poate interveni în executarea contractului de asistență juridică, nu îl poate controla, modifica sau anula.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1191 și 1198 C. civ.

Prin decizia nr. 3072/15.10.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare curții de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, că instanța de apel a pierdut din vedere că de la aplicarea regulii instituite de art. 1191 alin. (2) C. civ. există și excepții, de care recurentul s-a prevalat.

A apreciat instanța de recurs că neopunerea părții adverse la administrarea probei testimoniale trebuie considerată o achiesare, astfel că nu puteau fi înlăturare probele cu martori ca inadmisibile, mai ales că acest aspect nu s-a pus în discuția părților.

A mai reținut instanța de recurs că, întrucât una dintre părțile antecontractul de vânzare-cumpărare este o societate comercială, în speță devin aplicabile dispozițiile art. 56 și 46 Codul comercial

Or, potrivit art. 46 Codul comercial, obligațiile comerciale și liberațiunile se probează cu martori, ori de câte ori instanța de judecată consideră că trebuie să admită proba testimonială.

Așa fiind, a apreciat că soluția instanței de apel de înlăturare, ca inadmisibilă, a probei testimoniale, deja încuviințate și administrate la fond, apare ca nelegală, materialul probator fiind astfel trunchiat, ceea ce conduce către concluzia că reanalizarea acestuia nu a fost completă, fiind viciat controlul judiciar pe care trebuia să îl efectueze instanța superioară.

Instanța supremă a considerat fondată și critica privind cheltuielile de judecată, subliniind că prin reducerea cuantumului onorariului avocațial nu se intervine în contractul de asistență juridică, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul avocatului părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea aflată în culpă procesuală.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, sub nr. x/2011*.

În rejudecare, prin decizia nr. 1479/22.06.2016, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat apelantul-pârât să plătească intimaților-reclamanți A. și B. suma de 132.790 euro, în echivalent în RON la data plății și a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat intimații-reclamanți la plata sumei de 5.637 RON, reprezentând ajutor public judiciar în faza de apel și la plata către apelant a sumei de 9.375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, potrivit celor stipulate în antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/16.04.2008 de BNP E., apelantul-pârât C. declară că a primit cu titlu de avans suma de 770.784 RON (echivalent a 210.000 euro), în numerar, la data autentificării antecontractului.

Or, întrucât antecontractul de vânzare-cumpărare constituie un înscris autentic, potrivit art. 1173 C. civ., acesta beneficiază de o prezumție de autenticitate și validitate.

Notând că părțile au înțeles să administreze și probe testimoniale cu privire la situația plății sumei de 210.000 euro, menționate în antecontractul de vânzare-cumpărare, curtea de apel a reținut că din analiza declarațiilor martorilor audiați la solicitarea pârâtului rezultă că aceștia nu au participat la discuții sau încheierea vreunor acte între părțile din cauză, astfel că aceste declarații nu sunt concludente și de natură a răsturna mențiunea din actul autentic privind plata sumei de 210.000 euro.

Mai mult, a reținut că declarațiile martorilor propuși de reclamanți prezintă o situație de fapt care se coroborează cu mențiunile din antecontractul de vânzare-cumpărare.

Așa fiind, a apreciat că prin probatoriul administrat în cauză, în ansamblul său, inclusiv declarațiile de martori și interogatorii, nu s-a răsturnat prezumția de autenticitate și valabilitate a susținerilor făcute de părți în actul autentic.

De asemenea, a apreciat că din probatoriul administrat nu a rezultat nici cealaltă ipoteză, a imposibilității preconstituirii vreunui înscris, în condițiile existenței antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică și a lipsei dovezilor certe din care să rezulte că părțile se aflau în raporturi de rudenie sau prietenie.

Pe cale de consecință, curtea de apel a reținut că avansul prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare a fost plătit efectiv de către reclamanți și încasat de către apelantul-pârât, iar restul sumelor achitate de către reclamanți reprezintă parte din restul de preț rămas de achitat după plata avansului și trebuie restituite reclamanților, acestea reprezentând plată nedatorată.

Aceasta, întrucât singura sancțiune ce poate fi aplicată pentru nerespectarea antecontractului de vânzare-cumpărare este aceea a pierderii avansului în sumă de 237.250 euro, restul sumelor plătite fiind susceptibile de restituire.

În ce privește cuantumul sumei ce trebuie restituită de către apelantul-pârât reclamanților, curtea a făcut aplicarea principiului non reformatio in pejus, în condițiile în care numai pârâtul C. a formulat calea de atac a recursului în care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.

Astfel, instanța de apel a reținut că apelantul nu datorează toată suma pretinsă de reclamanți, apelul său fiind fondat, în parte, cu privire la acest aspect.

În acest sens, a reținut că din referatul întocmit de Inspectoratul Județean de Poliție Prahova, în dosarul nr. x/2012, rezultă faptul că, urmare a cercetărilor efectuate de Curtea de Conturi, apelantul a încasat în perioada 05.05.2008 - 19.08.20008 suma de 132.790 euro.

Pe cale de consecință, suma de 160.000 euro, solicitată de reclamanți, nu este suma reală pe care aceștia au plătit-o apelantului în plus față de avansul convenit, suma corectă fiind cea consemnată în referatul întocmit la I.J.P. Prahova în dosarul penal, pentru aceasta existând dovezi certe.

Aceasta, întrucât suma de 160.000 euro cuprinde și suma de 27.250 euro, care face parte din avans, astfel că această din urmă sumă trebuie exclusă de la plată.

Curtea de apel a constatat ca fiind nefondată și critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată de la fond, reținând că admiterea numai în parte a cererii principale, prin respingerea unui capăt de cerere subsidiar, formulat în eventualitatea respingerii capătului principal de cerere, nu constituie un motiv suficient de puternic pentru diminuarea cheltuielilor de judecată.

Așa fiind, a reținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că, raportat la valoarea pretențiilor deduse judecății, se impune acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru aferentă cuantumului acestor pretenții.

La cheltuielile de judecată reprezentând taxa de timbru se adaugă, în mod corect, onorariul avocatului reclamanților.

Astfel, raportat la complexitatea cauzei și la munca depusă de avocat, instanța de apel a apreciat că, în contra celor susținute de apelant, cuantumul onorariului se încadrează în limite rezonabile, nefiind nicidecum împovărător pentru partea care a căzut în pretenții.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în parte, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 și 977 C. civ.; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, sarcina probei revenind părții interesate.

În acest context, a arătat că probatoriul administrat în cauză relevă că intenția reală a părților cu privire la modul de plată a prețului nu coincide cu cele menționate în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Astfel, a susținut că, deși în antecontract s-a menționat că a încasat, în numerar, avansul în sumă de 210.000 euro, la data perfectării acestuia, în realitate, probatoriul administrat în cauză a relevat intenția reală a părților, în sensul achitării avansului ulterior încheierii antecontractului.

În acest sens, a enumerat instrumentele financiare prin care i-a fost plătită doar suma de 573.935,30 RON, susținând că suma de 100.000 RON a fost plătită anterior încheierii antecontractului, iar diferența, ulterior.

În opinia recurentului, având în vedere formularea acestor apărări, instanța de apel era obligată să aplice dispozițiile art. 977 C. civ. și să stabilească intenția reală a părților.

În continuare, a prezentat detaliat probele care în opinia sa justifică aplicarea art. 977 C. civ., respectiv înscrisuri, declarațiile martorilor și răspunsuri la interogatoriu, susținând că instanța de apel nu le-a analizat coroborat pentru a afla adevărul în cauză, cu atât mai mult cu cât susținerile sale rezultă și din prezumțiile judiciare.

A susținut recurentul că în mod greșit a reținut curtea de apel că nu s-a putut face dovada preconstituirii unui înscris, în condițiile în care relațiile dintre părți nu au fost negate de reclamanți, dar și că instanța de apel era obligată să analizeze declarațiile martorilor în considerarea dispozițiilor art. 46 Codul comercial

O altă critică, subsumată de recurent aceluiași motiv de nelegalitate, vizează încălcarea de către instanța de apel a art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal încheiate, au putere de lege între părțile contractante.

În acest sens, a arătat că potrivit antecontractului încheiat de părți, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu se perfecta din culpa promitentei-cumpărătoare, promitentul-vânzător era îndreptățită să rețină avansul plătit.

Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost perfectat din culpa promitentei-cumpărătoare, astfel că instanța de apel, în temeiul art. 969 C. civ., trebuia să constate culpa acesteia, să stabilească valoarea avansului și să confirme faptul că se impunea reținerea sa.

În continuare, recurentul a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului, subliniind că în mod eronat a reținut instanța de apel că a încasat suma de 132.790 euro, în plus față de suma încasată cu titlu de avans, în condițiile în care această sumă reprezenta, în realitate, doar parte din avansul care trebuia să îi fie achitat în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare. Or, avansul nu reprezintă o plată nedatorată, ci contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a neîncheierii contractului în forma autentică.

În acest context, a evocat convenția părților cu privire la modalitatea de plată a avansului în sumă de 237.250 euro și a subliniat că, în realitate, i-a fost achitată suma de 573.935,3 RON, din care 100.000 RON anterior încheierii antecontractului și 473.935 RON, ulterior, prin mai multe viramente bancare.

A susținut recurentul că, în realitate, nu i-a fost achitat tot avansul, dar și că neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare din culpa promitentului-cumpărător atrage incidența clauzei penale inserate în antecontract, cu consecința pierderii de către acesta a avansului. Cu toate acestea, instanța de apel, aplicând eronat dispozițiile art. 969 C. civ., l-a obligat la plata sumei de 132.790 euro, deși această sumă face parte din avansul încasat.

În final, a arătat că a formulat o plângere penală împotriva intimatului A. și a numitei L., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția Penală, dar care a fost respinsă ca tardivă.

În acest context, a arătat că, în cursul urmăririi penale, susținerile persoanelor sus-menționate cu privire la plata avansului au fost contradictorii, împrejurare care, în opinia sa, relevă faptul că sunt nereale.

Mai mult, a arătat că intimatul-reclamant A. nu se află la prima faptă de acest gen, fiind cercetat/condamnat în mai multe dosare penale pentru înșelăciune și alte infracțiuni.

A conchis recurentul că, în speță, plata nu este nedatorată, sumele care i-au fost plătite făcând parte din avansul care urma să fie reținut în temeiul clauzei penale inserate în antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile legale arătate anterior și a pronunțat o hotărâre nelegală.

La 25.01.2017, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., asupra căreia, în baza art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., indicând doar formal motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În realitate, toate criticile formulate vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, respectiv de apreciere ori de stabilire a situației de fapt în cauză și de interpretare a probelor, recurentul susținând, în esență, că probatoriul administrat în cauză relevă că intenția reală a părților a fost aceea de a achita avansul ulterior încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare și că suma de 132.790 euro, la a cărei restituire a fost obligat, reprezintă, în realitate, doar parte din avansul care trebuia să îi fie achitat în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare și care urma a fi reținut în temeiul clauzei penale.

Astfel, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurentul își exprimă în fapt nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor, în raport cu situația de fapt, susținând că, deși în antecontractul de vânzare-cumpărare s-a menționat că a încasat în numerar avansul în sumă de 210.000 euro, la data încheierii acestuia, probatoriul administrat în cauză a relevat intenția reală a părților, în sensul achitării avansului ulterior, dar și că, în realitate, nu i-a fost achitat tot avansul în sumă de 237.250 euro, ci doar suma de 573.935,30 RON, din care 100.000 RON anterior încheierii antecontractului și diferența, ulterior, prin mai multe viramente bancare, sume care urmau a fi reținute în temeiul clauzei penale convenite de părți.

Aceste aspecte nu se încadrează însă în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor.

Cât privește textele legale indicate în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte reține că acestea au fost evocate doar formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate hotărârii atacate, recurentul făcând trimitere, în susținere, doar la probe și împrejurări de fapt.

Or, pentru a determina casarea ori modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând nemulțumirea părții față de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a apelului în raport cu situația de fapt nu răspund exigențelor cerute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cu privire la critica formulată astăzi, în ședință publică, vizând o pretinsă nerespectare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., se cuvine subliniat că, deși se invocă formal încălcarea unei dispoziții legale imperative, în realitate, recurentul urmărește să obțină repunerea în discuție a probelor, de vreme ce instanța de apel, conformându-se indicațiilor date prin decizia de casare, a analizat declarațiile martorilor și a apreciat că acestea nu sunt concludente și de natură a răsturna mențiunea din actul autentic privind plata sumei de 210.000 euro.

Nici susținerile recurentului cu privire la faptul că intimatul-reclamant A. este cercetat/condamnat în mai multe dosare penale pentru înșelăciune și alte infracțiuni nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa indicării exprese a unui text de lege încălcat sau greșit aplicat de către instanța de apel.

Așa fiind, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului constă nu numai în indicarea motivelor de nelegalitate la care se referă art. 304 C. proc. civ., ci și în dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 C. proc. civ.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurentul, deși a indicat, drept motiv de recurs, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu a adus critici efective de nelegalitate hotărârii în sensul legii.

În alți termeni, față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Stabilind astfel culpa procesuală a recurentului, instanța supremă îl va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata către intimații-reclamanți B. și A. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 1479/22.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimații-reclamanți B. și A. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.