ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1227/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 1 august 2022, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare, în condițiile prevăzute în promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x din 2 septembrie 2021 de către B.I.N. D., asupra imobilelor terenuri:

- teren situat în intravilanul orașului Sinaia, str. x, tarla x, parcela xa, lot x, județul Prahova, în suprafață măsurată de 2.724 m.p., - suprafață identificată din acte de 2606 m.p., identificat cu număr cadastral x și înscris în cartea funciară nr. x a localității Sinaia;

- teren situat în intravilanul orașului Sinaia, str. x, tarla x, parcela x, județul Prahova, în suprafață de 522 m.p, - rezultată din acte și respectiv 532 m.p. din măsurători, identificat cu număr cadastral x și înscris în cartea funciară nr. x a localității Sinaia, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 784 din 5 aprilie 2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; a suplinit consimțământul pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; a stabilit că hotărârea ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și pârâtă cu privire la imobilele terenuri individualizate în cuprinsul hotărârii; a obligat pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 111.106,84 RON din care 96.106,84 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și 15.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1679A din 8 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu E. împotriva sentinței civile nr. 784 din 5 aprilie 2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații A. și B..

E. Calea de atac împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâta C. S.R.L., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Este invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. interpretat prin coroborare cu motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat că este permis să completeze considerentele instanței de fond, prin combaterea unor apărări ale recurentei-pârâte expuse în întâmpinarea formulată în faza procesuală a fondului, în condițiile în care intimații-reclamanți nu au exercitat calea de atac a apelului.

Acest procedeu este echivalent cu o vădită nemotivare a unei astfel de soluții. Prin completarea considerentelor sentinței fondului se încalcă dispozițiile art. 481 C. proc. civ., iar apelantului i se creează o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce reprezintă o veritabilă încălcare a principiului non reformatio in peius.

Sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., motive de casare care urmează a fi tratate împreună, deoarece se întrepătrund în întreaga motivare expusă prin decizia recurată.

În apelul exercitat, pârâta a invocat ca argument principal al neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 1669 C. civ. faptul că, în prezent, între părți nu mai există un raport juridic obligațional, promisiunea de vânzare încheiată încetând să producă efecte, ca urmare a exercitării de către pârâtă a dreptului de denunțare conferit de dispozițiile art. VII primul paragraf din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 2 septembrie 2021 de către B.I.N. D..

Instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1266 și urm. C. civ., reținând că în promisiunea încheiată între părți nu ar fi reglementată o clauză de dezicere, interpretând într-o manieră nepermisă, atât convenția părților, cât și dispozițiile art. 1276 alin. (1) C. civ. și făcând referire la aspecte străine de natura cauzei.

Deși a făcut referire la dispozițiile art. 1266 - 1269 C. civ., prin motivare, instanța s-a limitat exclusiv la a prezenta anumite concluzii pentru care nu poate fi identificat raționamentul logico-juridic care le-a fundamentat.

Nu se poate susține că locul pe care îl ocupă în promisiune această clauză sugerează care a fost voința părților la momentul încheierii convenției, neexistând nici un principiu sau regulă de drept care să permită interpretarea sensului unei clauze în funcție de locul unde este situată.

Relevante sunt conținutul și sensul clauzei, nicidecum locul amplasării în contract, iar termenul "răzgândire" este lipsit de orice echivoc și nu este de natură să genereze sensuri multiple, instanța de fond neprezentând niciun raționament logico-juridic care să fi condus la concluzia că acest termen nu ar descrie în mod clar și neîndoielnic dreptul părților de a refuza încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Susținerile instanței de apel sunt contradictorii, pe de o parte, apreciază că se impune a se clarifica sensul clauzei aflată în disputa între părți cu privire la existența/inexistența dreptului de dezicere/denunțare, apelând la mijloace care nu au nici suport juridic și nici logic și nici semantic, pentru ca, ulterior, să statueze că nu este necesar a fi apelat la regulile/principiile subsidiare de interpretare a clauzelor contractului, aceste clauze fiind extrem de clare.

Instanța de apel a apreciat că pentru a putea exista și a se susține că există o clauză de dezicere/denunțare într-un contract, este obligatoriu ca acest drept de dezicere să fie "stipulat expres", conform dispozițiilor art. 1545 C. civ.. Aceeași instanță a omis din acest raționament faptul că dispozițiile art. 1276 C. civ. nu impun în mod expres, exigența stipulării exprese a dreptului de denunțare.

Ne aflăm în situația unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1276 C. civ., o interpretare a existenței dreptului de denunțare convenit de părți, prin prisma dispozițiilor art. 1545 C. civ. și referirea la dispozițiile art. 1276 C. civ. exclusiv din perspectiva termenului în care poate fi exercitat dreptul de denunțare, fiind rezultatul unui raționament complicat, al cărui scop a fost, nu acela de a stabili și a da efecte voinței reale a părților, ci acela de a o schimba, aplica și interpreta fundamental diferit, cu consecința imediată a lipsirii de efecte a acesteia.

Părțile au convenit prin dispozițiile art. VIII alin. (1) din promisiune dreptul promitentei de a se răzgândi cu privire la semnarea contractului de vânzare, C. și-a exercitat dreptul de "a se răzgândi" până la momentul sesizării instanței cu o cerere prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare, astfel că între părțile litigante nu mai exista un raport juridic obligațional, promisiunea încetând să producă efecte ca urmare a exercitării dreptului de denunțare conferit de dispozițiile clauzei în discuție, ceea ce conduce la neîndeplinirea uneia dintre cerințele impuse de art. 1669 C. civ.

În ședința publică de la 18 septembrie 2025, recurenta-pârâtă a invocat ca și motiv de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat, în temeiul art. 432 C. proc. civ., arătând că prin decizia nr. 617A din 6 martie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a statuat că respectiva clauză este o clauză de dezicere și nu de arvună confirmatorie, astfel cum a reținut instanța de apel.

Se solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

F. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt neîntemeiate, iar recursul urmează a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. în mod unitar și critică decizia din perspectiva faptului că instanța de apel a completat considerentele deja expuse de prima instanță și prin aceasta a creat în propria cale de atac a pârâtei o situație mai defavorabilă, încălcând dispozițiile art. 481 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, hotărârea recurată cuprinde în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și sunt arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, fiind respectate cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii se înfățișează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii, iar motivele invocate nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În mod evident, într-o ordine logică, motivarea hotărârii - arătarea considerentelor de fapt și de drept - este realizată mai întâi de instanța care s-a pronunțat în primă instanță și apoi de instanța de apel, care este în drept să își însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerentele de drept.

Hotărârea recurată respectă întrutotul cerințele legii în ceea ce privește motivarea și arată complexul de fapte și împrejurări care au condus instanța la soluția pronunțată.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, completarea considerentelor expuse de prima instanță nu reprezintă o nemotivare a hotărârii recurate, astfel cum se susține prin memoriul de recurs. De altfel, aceste completări privesc argumente pentru înlăturarea apărărilor pârâtei-recurente antamate în întâmpinarea depusă la prima instanță.

Prin completarea motivării primei instanțe cu unele considerente nu s-a creat o situație mai grea apelantei în propria cale de atac, întrucât soluția a fost aceea de respingere a apelului, ceea ce nu echivalează cu o încălcare a principiului non reformatio in peius, cu atât mai mult cu cât prin această completare s-a răspuns tocmai argumentelor invocate de pârâtă.

Este legală hotărârea prin care instanța de apel se oprește la aceeași soluție ca și prima instanță și respinge apelul ca nefondat, situație care echivalează cu menținerea hotărârii atacate.

Așa fiind, în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 481 C. proc. civ. care consacră principiul non reformatio in peius, potrivit căruia apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac, o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Înalta Curte reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că o decizie pronunțată în apel este suficient motivată dacă instanța de apel, respingând apelul, se limitează la a confirma motivele hotărârii atacate și este conformă cerințelor art. 6 parag. 1 din Convenție motivarea prin incorporarea motivelor primei instanțe, cu dubla condiție a examinării efective a chestiunilor esențiale și a cerinței ca instanța de control judiciar să nu adopte pur și simplu cele statuate de instanțele inferioare.

Față de aceste considerente, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Recurenta a invocat ca motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. arătând că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale referitoare la regulile de interpretare a dispozițiilor contractuale, precum și normele care reglementează posibilitatea părților de a insera într-un contract o clauză de dezicere.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanțial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită.

Recurenta susține că ne aflăm în situația unei greșite interpretări și aplicări a dipozițiilor art. 1276 C. civ., o interpretare a existenței dreptului de denunțare convenit de părți, prin prisma dispozițiilor art. 1545 C. civ. și referirea la dispozițiile art. 1276 C. civ. exclusiv din perspectiva termenului în care poate fi exercitat dreptul de denunțare, fiind rezultatul unui raționament extrem de complicat, al cărui scop a fost, nu acela de a stabili și a da efecte voinței reale a părților, ci acela de a o schimba, aplica și interpreta fundamental diferit, cu consecința imediată a lipsirii de efecte a acesteia.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 1276 C. civ. și respectiv ale art. 1545 C. civ., stabilind în mod legal faptul că dreptul de dezicere nu a fost prevăzut expres de părți în contractul încheiat.

Deși este aplicabil principiul forței obligatorii a contractelor și principiul irevocabilității unilaterale a contractului, părțile pot introduce în antecontractele de vânzare-cumpărare o clauză de dezicere care conferă părților dreptul de a denunța unilateral contractul, în schimbul unei sume de bani.

Conform art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.

Potrivit art. 1276 C. civ. privind denunțarea unilaterală, dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.

Clauza de dezicere este acea prevedere contractuală care conferă uneia dintre părțile contractante sau ambelor dreptul de a denunța unilateral contractul pe care l-au încheiat, în schimbul unei sume de bani, achitată cocontractantului său, într-un anumit termen.

Dreptul de a desființa unilateral un contract pe baza clauzei de dezicere reprezintă un drept potestativ ce are la bază acordul de voințe al cocontractanților, astfel încât o parte nu mai este legată de voința celeilalte părți contractante, care nu se poate opune la desființarea contractului.

Clauza de dezicere este considerată ca o înțelegere a părților convenită în temeiul unor dispoziții legale permisive, fiind o clauză valabilă, în C. civ. fiind stipulate expres efectele clauzei de dezicere.

Denunțarea unilaterală a unui contract poate opera, de regulă în temeiul unei clauze de dezicere unilaterală sau bilaterală, cu respectarea dispozițiilor art. 1276 și art. 1277 C. civ., care stabilesc reguli, cum ar fi: dreptul de a denunța contractul trebuie să aibă consacrare legală sau contractuală; la contractele cu executare dintr-o dată, denunțarea poate fi exercitată atâta timp cât executarea nu a început.

În jurisprudență, s-a reținut că esența clauzei de dezicere constă în faptul că beneficiarul acesteia are la dispoziție un timp de reflecție pentru analizarea consecințelor contractului încheiat, în final având dreptul de a-și retrage unilateral consimțământul dat, desființând astfel contractul și nu constituie o excepție de la principiul irevocabilității unilaterale a contractelor sinalagmatice, având originea chiar în voința părților, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost stipulată în mod neechivoc de către părți în contract. Clauza de dezicere nu se prezumă, ci trebuie stipulată în mod expres, neechivoc.

De asemenea, s-a reținut în jurisprudență că dreptul de denunțare unilaterală presupune o exercitare limitată în timp, dreptul de dezicere fiind temporar. Conform art. 1276 alin. (1) C. civ., dreptul de dezicere trebuie exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început, cu rezerva situației în care părțile derogă de la această limitare.

O clauză de dezicere este o prevedere contractuală expresă, care are semnificația posibilității de revocare unilaterală a contractului și poate fi stipulată doar dacă nu constituie o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă și să nu fie exercitată prin abuz de drept.

Invocarea clauzei de dezicere în apărare, cu valoarea unei clauze rezolutorii, rezultă din însuși dreptul prevăzut prin convenție de către părți în acest sens, iar nu din neexecutarea de către autorul lor a obligațiilor contractuale asumate. Clauza de dezicere reprezintă un drept potestativ stabilit în favoarea uneia sau fiecăreia dintre părțile contractante, în virtutea căruia titularul lui poate denunța unilateral contractul pe care l-a încheiat, indiferent de voința celeilalte părți, care nu va putea împiedica desființarea contractului, iar facultatea de dezicere este discreționară și poate fi executată fără a fi necesară justificarea ei, fiind independentă de orice idee de culpă a părții contractante și produce efecte numai dacă este prevăzută expres, clar și neechivoc.

Noțiunile clauză de dezicere și clauză de arvună cu funcție de dezicere nu trebuie confundate. Astfel, arvuna este plătită încă de la încheierea contractului care o conține - indiferent dacă joacă rol confirmator sau de dezicere, în timp ce dezicerea - prețul denunțării unilaterale a contractului nu este datorată decât dacă și în momentul când beneficiarul clauzei se prevalează de aceasta.

Există mai multe criterii propuse în doctrină pentru a stabili dacă o clauză este de dezicere sau este o clauză penală sau de arvună, cum ar fi: criteriul terminologiei folosite, criteriul părții în favoarea căreia este stipulată clauza, criteriul stabilirii unui termen, caz în care este vorba de o clauză de dezicere, criteriul finalității clauzei.

Spre deosebire de clauza de arvună, care are rol de a acoperi prejudiciile rezultate din neexecutare și de a garanta, astfel, executarea obligațiilor contractuale, clauza de dezicere presupune stabilirea unui preț al dezicerii sau al denunțării unilaterale, care nu este parte a prețului din contract.

Contrar criticilor recurentei, Înalta Curte reține că instanța de apel nu s-a limitat la a prezenta anumite concluzii pentru care nu poate fi identificat raționamentul logico-juridic care le-a fundamentat. Instanța de apel nu a interpretat clauza în litigiu numai prin prisma locului pe care îl ocupă în promisiunea de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, în considerentele deciziei recurate se arată că dreptul de dezicere trebuia să fie expres prevăzut în contract, această necesitate de stipulare expresă a dreptului părții de dezicere având izvorul în caracterul de excepție al acestor dispoziții care permit denunțarea unilaterală a unei convenții bilaterale.

S-a reținut în mod corect de către instanța de apel faptul că dacă în contract s-au prevăzut consecințele ipotezei în care părțile "se răzgândesc" aceasta nu înseamnă că o astfel de dezicere este una cu "drept" din moment ce dreptul de dezicere nu a fost prevăzut expres de părți.

O astfel de concluzie rezultă și din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale întrucât părțile nu pot să își rezerve dreptul de denunțare unilaterală și, în același timp, să garanteze îndeplinirea tuturor obligațiilor stabilite în scopul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a transferului dreptului de proprietate.

Interpretarea dată clauzei contractuale în sensul că în speță, termenul "se răzgândește", care semnifică retragerea consimțământului, este echivalent cu "nu își îndeplinește obligația" - este corectă.

În raport de dispozițiile art. 1266 - 1269 C. civ., clauza contractuală analizată a stabilit sancțiunea în cazul "răzgândirii" și nu un drept de dezicere, de denunțare unilaterală.

Atât timp cât nu este prevăzut în mod expres un drept de denunțare unilaterală, părțile, în caz de neexecutare, pot să ceară executarea în natură a obligațiilor contractuale.

Nu există un drept de dezicere, astfel încât promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost desființată.

Caracterul de excepție al normelor ce reglementează dreptul de denunțare unilaterală nu permite interpretarea în sensul că orice dispoziție care stabilește sancțiunea în cazul refuzului de îndeplinire a obligațiilor contractuale conține implicit stabilirea în favoarea părții a unui astfel de drept de denunțare, așa cum susține recurenta.

Analiza instanței de apel nu face referire în niciun caz la aspecte străine de natura cauzei și considerentele hotărârii recurate nu conțin susțineri contradictorii.

În ceea ce privește argumentul de interpretare al recurentei in dubio pro reo, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, acesta este un argument subsidiar care, în conformitate cu dispozițiile art. 1269 alin. (1) C. civ. devine incident "dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar", ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu".

Prevederile art. 1545 C. civ. incidente în cauză sunt clare în ceea ce privește stipularea expresă a dreptului de denunțare unilaterală.

Instanța de apel nu a făcut referire la dispozițiile art. 1276 C. civ. exclusiv din perspectiva termenului în care poate fi exercitat dreptul de denunțare, astfel cum susține recurenta.

Contrar susținerilor recurentei, prin contractul de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 2 septembrie 2021 de către B.I.N. D., părțile nu au convenit o clauză de dezicere.

Față de aceste considerente, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., astfel cum sunt invocate în memoriul de recurs.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., respectiv excepția autorității de lucru judecat, în temeiul art. 432 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Noțiunea de proces echitabil presupune și faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul probelemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

Legiuitorul a impus ca înseși instanțele de judecată să se conformeze principiului autorității de lucru judecat pentru a se putea pretinde și justițiabililor respectarea acestuia. Or, motivul prevăzut de pct. 7 creează tocmai premisele casării hotărârilor pronunțate cu nesocotirea acestui principiu și ale corijării atitudinilor neconforme.

Așadar, hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Prin derogare de la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate fi invocată pentru prima dată înaintea instanței de recurs, atât de părți, cât și de instanță din oficiu, potrivit art. 432 teza I C. proc. civ.. Din dispozițiile art. 432 teza a II-a C. proc. civ. reiese că, în concursul dintre principiul non reformatio in pejus și autoritatea de lucru judecat, legiuitorul dă prioritate acesteia din urmă, părții putându-i-se crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Motivul de casare este unul de ordine publică și poate fi invocat în cauză pentru prima dată în recurs, astfel cum a fost invocat și în prezentul litigiu.

Înalta Curte reține însă că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefiind încălcată autoritatea de lucru judecat.

Aceasta deoarece prin decizia civilă nr. 617A din 6 martie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă au fost respinse apelurile formulate de apelanta-contestatoare C. S.R.L. și de către apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 5274 din 14 iunie 2022 pronunțată de Judecătoria Sector 1 ca nefondate.

Prin sentința civilă nr. 5274 din 14 iunie 2022 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost respinsă contestația la executare formulată de contestatoarea C. S.R.L. ca neîntemeiată.

Cu toate că, prin decizia Tribunalului București s-a consemnat existența unei clauze de dezicere, în considerentele acestei hotărâri s-a reținut că:

"în ceea ce privește efectele produse de activarea clauzei de dezicere, tribunalul reține că sunt nefondate susținerile apelantei contestatoare, întrucât intimații nu au solicitat creanța ca efect al activării clauzei de dezicere, ci ca efect al clauzei III lit. a) din contract. De altfel, nu reiese nici din procesul-verbal încheiat de notarul public, menționat de contestatoare în cerere că ar fi existat un refuz al acesteia din urmă la încheierea contractului de vânzare, în contextul în care, oricum, aceasta a invocat, în corespondența privată purtată cu intimații, chestiuni de ordin organizatoric, care au împiedicat-o să se prezinte la notar în vederea perfectării contractului de înstrăinare. Deci, nu se poate considera că ar fi avut loc încetarea contractului încheiat între părți.

De altfel, prin invocarea impreviziunii, apelanta contestatoare își exprimă intenția de a menține derularea contractului, prin reechilibrarea prestațiilor, iar nu de încetare a acestuia. În contextul în care apelanta contestatoare nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, această atitudine a apelantei este una contrară principiului bunei credințe cu care trebuie să acționeze părțile atât la încheierea contractului, cât și pe timpul executării acestuia".

Înalta Curte reține că atât în cadrul dosarului privind contestația la executare, cât și în prezentul dosar, recurenta-pârâtă s-a prevalat de aceleași apărări, respectiv imposibilitatea prezentării la notar pentru că nu a primit notificarea din timp, existența unei clauze de dezicere, impreviziunea.

În aceste condiții și reținând considerentele anterior menționate din decizia nr. 617A/2023 pronunțată de Tribunalul București, nu se poate reține că există autoritate de lucru judecat câtă vreme s-a reținut existența unei clauze de dezicere, dar lipsită de eficiență.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. prin administrator provizoriu E.. împotriva deciziei civile nr. 1679A din 8 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 9.996 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 18 septembrie 2025.