ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2025

Ședința publică din data de 13 martie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1 august 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, în condițiile prevăzute în promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x/02.09.2021 de Biroul Individual Notarial C., asupra imobilului compus din teren situat în intravilanul orașului Sinaia, Calea x, FN, jud. Prahova, în suprafață măsurată de 1.999 mp, împreună cu construcția amplasată pe acesta, aflată în curs de execuție.

Prin sentința nr. 621 din 24 mai 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a suplinit consimțământul pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, hotărârea ținând loc de contract de vânzare cumpărare a imobilului situat în intravilanul orașului Sinaia, Calea x, FN, jud. Prahova, în suprafață măsurată de 1.999 mp., categorie curți-construcții, împreună cu construcția amplasată pe aceasta, aflată în curs de execuție, imobilul fiind identificat cu număr cadastral x (vechi) și înscris în cartea funciară nr. x a localității Sinaia, pentru prețul total de 3.220.000 euro, la data pronunțării sentinței fiind achitate avansul și primele patru tranșe și scadente, sumele până la tranșa nr. 20 inclusiv, restul de preț urmând a fi achitat în condițiile prevăzute de art. II și art. III din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/02.09.2021 de Biroul Notarului Public C.. A respins cererea pârâtei privind amendarea reclamatului pentru formularea cu rea-credință a cererii de ajutor public judiciar. A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.000 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru. În baza art. 50

2

din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat reclamantul să restituie ajutorul public de care a beneficiat, în cuantum de 146.323 RON, la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin decizia nr. 626 R din 31 mai 2024, Curtea Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 621/24.05.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel. A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 2.500 RON, constând în cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat achitat în apel.

Împotriva deciziei nr. 626 R din 31 mai 2024, pronunțate de Curtea Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L..

Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept procesual care reglementează principiile disponibilității și contradictorialității.

Recurenta a susținut că, potrivit legii, asupra cererii de acordare a ajutorului public judiciar instanța se pronunță prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu, pe baza înscrisurilor depuse de părți și de autoritățile competente la dosar, părțile nefiind citate la soluționarea cererii, potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, pronunțarea soluției realizându-se în ședință publică, conform art. 402 C. proc. civ.

Totodată, a învederat că, dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 51/2008 stipulează că ajutorul public judiciar poate fi refuzat atunci când este solicitat abuziv, când costul său estimat este disproporționat față de valoarea obiectului cauzei, precum și atunci când acordarea ajutorului public judiciar nu se solicită pentru apărarea unui interes legitim ori se pretinde pentru o acțiune care contravine ordinii publice sau celei constituționale.

Încheierea de respingere a cererii de ajutor public judiciar sau de admitere în parte a acesteia se comunică părților interesate, care au posibilitatea formulării căii de atac a reexaminării. Cererea de reexaminare se soluționează tot în camera de consiliu, însă de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă, prin raportare la art. 8 din Legea nr. 76/2012.

Art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008 prevede ca orice persoană interesată poate sesiza instanța prezentând dovezi cu privire la situația reală a persoanei care a solicitat ajutorul public judiciar, cererea soluționându-se prin încheiere susceptibilă de a fi supusă reexaminării în termen de 5 zile.

La data de 26.04.2023, recurenta, în temeiul dispozițiilor art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008, a solicitat amendarea intimatului pentru formularea cu rea-credința a cererii de acordare a facilităților de la plata taxelor de timbru, prin care s-a dispus reducerea taxei judiciare de timbru datorate pentru soluționarea acțiunii, de la suma de 161.323,4 RON, la suma de 15.000 RON.

Instanța de fond nu s-a pronunțat prin încheiere asupra cererii de aplicare a amenzii judiciare, ci a rămas în pronunțare și cu privire la acest aspect prin sentința apelată, astfel că nu a existat o încheiere care să poată fi atacată pe cale reexaminării.

A arătat recurenta că trebuie făcută distincție între procedura acordării și cea a contestării ajutorului public judiciar.

A învederat că, prin faptul că cererea de aplicare a amenzii judiciare nu a fost soluționată prin încheiere, ci a fost unită cu fondul și judecată la același termen prin sentință, eroarea instanței de fond în această privință a determinat încălcarea principiului contradictorialității și disponibilității, amputând posibilitatea atacării acestei măsuri administrative sau revenirea asupra caracterului derizoriu al cuantumului taxei judiciare de timbru.

Deși nu pot forma obiect de critică, prin intermediul căilor de atac de reformare, aspectele referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de acordare a ajutorului public judiciar, neexistând un drept de opțiune al părții în această privință, pentru recurentă aceste căi de atac speciale nu erau deschise din punct de vedere procedural, astfel că respingerea, ca inadmisibil a motivului de apel vizând soluția dată contestării ajutorului judiciar este contrară dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică modalitatea de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270, art. 1276, art. 1277 și art. 1545 C. civ.

Susține că instanța de apel a constatat, eronat, că în speță se pune problema existenței unui contract cu termen determinat, ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 1277 C. civ. nu sunt aplicabile, fiind necesară o prevedere specială care să instituie dreptul de dezicere.

Astfel, instanța de apel a considerat greșit că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/2021 de Biroul Individual Notarial C., încheiată de părți, nu conține, la art. VIII paragr. Prim, o clauză neechivocă de dezicere, ci că acest drept trebuie expres prevăzut, articolul menționat având doar aptitudinea de a stabili sancțiunea în caz de răzgândire.

A făcut referire la dispozițiile art. 1270 și ale art. 1276 C. civ., apreciind că aceste din urmă dispoziții legale nu erau aplicabile, astfel cum eronat a reținut instanța de apel, întrucât produc efecte doar în lipsă de convenție contrară, având caracter supletiv, părțile contractului putând să configureze un alt regim juridic denunțării unilaterale. În acest sens, consideră că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare conține, la art. VIII paragr. prim, o clauză neechivocă de dezicere, potrivit căreia "În cazul în care promitenta cumpărătoare se răzgândește cu privire la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică aceasta pierde toate sumele achitate până la momentul respectiv."

Recurenta a afirmat că răzgândirea prevăzută de art. 1276 C. civ. concordă cu art. 1545 din același act normativ, referindu-se la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, și are caracterul unei clauze de dezicere, caz în care convenția ce o conține poate fi desființată unilateral, în virtutea exercitării unui drept potestativ, care si-ar avea izvorul în acordul inițial de voințe al părților, astfel încât nu mai depinde, în niciun fel, de voința celeilalte parți.

Dezicerea pârâtei a fost apreciată ca având rolul denunțării unilaterale, deoarece părțile au stabilit care este prețul acesteia, iar încetarea promisiunii putea fi făcută în orice moment.

Totodată, apreciază că încetarea nu avea caracter potestativ deoarece sancțiunea răzgândirii se manifestase deja prin reținerea avansului de 100.000 euro, iar buna credință în executarea contractelor nu a fost nicicând încălcată.

Recurenta a arătat că art. VIII paragr. prim din promisiunea de vânzare reprezintă o clauză neechivocă de dezicere. Fiind contestată natura juridică a acesteia, precum și efectele pe care aceasta le-ar putea produce, instanța de apel a apreciat greșit că aceasta are natura unei clauze de arvună.

Spre deosebire de clauza de arvună, care are rolul de a acoperi prejudiciile rezultate din neexecutare și de a garanta executarea obligațiilor contractuale, clauza de dezicere presupune stabilirea unui preț al dezicerii sau al denunțării unilaterale, care nu este parte a prețului din contract.

În opinia sa, arvuna ar putea avea rol de dezicere doar în ipoteza în care ar rezulta neechivoc și neîndoielnic din convenția părților, în cuprinsul căreia acestea stabilesc prețul dezicerii, întrucât, fără o atare precizare, arvuna va avea, conform art. 1298 C. civ., rolul confirmatoriu de probă a contractului. Aceasta semnifică faptul că, în caz de nerealizare a vânzării din culpa uneia dintre părți, cealaltă parte va avea alegerea între a cere executarea silită a vânzării sau a pune în funcțiune clauza de arvună, în acest din urmă caz, arvuna dobândind rolul de clauză penală, adică de estimare anticipată convențională a prejudiciului decurgând din neexecutarea contractului.

Or, intimatul a reținut sumele plătite cu titlu de avans în cuantum de 100.000 euro tocmai în considerarea acestei clauze de dezicere, iar nu cu titlu de preț contractual.

Față de considerentele de ordin teoretic menționate, recurenta a arătat, cu privire la clauza în discuție, că aceasta stipulează expres, în termeni neîndoielnici, prețul convenit de părțile contractante pentru ipoteza în care reclamanta s-ar răzgândi în privința perfectării contractului în formă autentică, astfel încât mențiunea referitoare la pierderea sumelor plătite nu poate avea altă semnificație decât pe cea a unei arvune confirmatorii, dat fiind că o parte din prețul de 100.000 euro a fost plătit până la momentul răzgândirii.

La 11 octombrie 2024, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ce nefondate.

Prin rezoluție, Înalta Curte a stabilit termen la 27 februarie 2025 pentru soluționarea recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a soluționat, cu precădere, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, dispunând respingerea acesteia. Totodată, a rămas în pronunțare asupra recursului, pronunțarea fiind amânată, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ., la 13 martie 2025.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității, în modalitatea în care instanțele devolutive au soluționat cererea sa de contestare a acordării ajutorului public judiciar către reclamant și de aplicare a unei amenzi judiciare pentru formularea cu rea credință a cererii de ajutor public judiciar.

În legătură cu acest aspect, este de reținut faptul că, prin încheierea din data de 28.09.2022 prima instanță a admis cererea de ajutor public judiciar, reducând cuantumul taxei de timbru de la suma de 161.323,4 RON, la suma de 15.000 RON.

Prin cererea formulată la data de 22.03.2023, pârâta a contestat îndreptățirea reclamantului la acordarea ajutorului public judiciar, susținând că acesta a ascuns cu rea credință informații despre situația sa financiară, respectiv executarea silită a sumei de 360.000 euro anterior formulării cererii de ajutor public, solicitând amendarea sa pentru formularea cu rea credință a cererii.

Prima instanță a unit cu fondul cererea și a respins-o, arătând în considerentele sentinței că, la momentul soluționării ajutorului public, instanței i s-au prezentat toate informațiile privitoare la situația financiară a petentului - persoană fizică cu venituri din salariu și care deține un bun imobil de valoare semnificativă ce formează obiectul promisiunii de vânzare și cu privire la care a încasat o parte din preț, fiind indicată executarea avansului și a ratelor, iar susținerile pârâtei reprezintă, practic, critici cu privire la legalitatea acordării ajutorului, aspecte ce nu pot conduce la sancționarea petentului.

În apel, pârâta a criticat această dezlegare, apreciind că recunoașterea de către reclamant în fața instanței, ulterior contestării, a existenței sumelor, nu acoperă noțiunea de fraudă în această materie.

Instanța de apel a respins critica formulată ca inadmisibilă, cu motivarea că, potrivit dispozițiilor art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008, legiuitorul a înțeles să deschidă doar persoanei care a beneficiat de ajutorul public judiciar calea de atac a reexaminării, în situația în care instanța a constatat că cererea de ajutor public judiciar a fost formulată cu rea-credință. Ca atare, părțile nu au deschisă calea de atac a apelului, atât timp cât legiuitorul a prevăzut o cale de atac specifică, respectiv cererea de reexaminare, și doar în anumite situații expres prevăzute de lege.

Recurenta a criticat această soluție, susținând că, în ipoteza în care nu are deschisă, din punct de vedere procedural, calea de atac a reexaminării împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar sau de admitere în parte a acesteia, respingerea, ca inadmisibilă a criticii în apel este contrară dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008.

Precizează că la data de 26.04.2023, în temeiul dispozițiilor art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008, a solicitat amendarea intimatului pentru formularea cu rea-credință a cererii de acordare a facilităților de la plata taxelor de timbru, însă instanța de fond nu s-a pronunțat prin încheiere asupra cererii de aplicare a amenzii judiciare, ci a rămas în pronunțare și cu privire la acest aspect prin sentința apelată, astfel că nu a existat o încheiere care să poată fi atacată pe cale reexaminării.

Deși nu pot forma obiect de critică, prin intermediul căilor de atac de reformare, aspectele referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de acordare a ajutorului public judiciar și trebuie făcută distincție între procedura acordării și cea a contestării ajutorului public judiciar, prin faptul că cererea de aplicare a amenzii judiciare nu a fost soluționată prin încheiere, ci unită cu fondul și judecată la același termen prin sentință, s-a ajuns, în opinia recurentei, la încălcarea principiului contradictorialității și disponibilității, amputându-se posibilitatea atacării acestei măsuri administrative sau revenirea asupra caracterului derizoriu al cuantumului taxei judiciare de timbru.

Critica este nefondată. Deși aceste aserțiuni nu au fost formulate în fața instanței de apel, nu pot fi considerate ca fiind omiso medio, întrucât ele vizează considerentul instanței de prim control judiciar referitor la inadmisibilitatea posibilității de a analiza această chestiune în calea devolutivă de atac de reformare la instanța superioară.

Soluția instanței de apel, întemeiată pe interpretarea gramaticală și sistematică a art. 17 din O.U.G. nr. 80/2008, este corectă. Astfel, potrivit textului de lege menționat,,(1) Orice persoană interesată va putea sesiza oricând instanța care a încuviințat ajutorul public judiciar, prezentând dovezi cu privire la situația reală a celui căruia i s-a încuviințat cererea; ajutorul public judiciar nu se suspendă în cursul noilor cercetări. (2) Dacă instanța constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu rea-credință, prin ascunderea adevărului, va obliga, prin încheiere, pe cel care a beneficiat nejustificat de ajutor public judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum și la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obținut nejustificat scutirea. (3) Împotriva încheierii se poate face numai cerere de reexaminare, putându-se solicita motivat să se revină asupra despăgubirii sau a amenzii ori să se dispună reducerea acestora. Cererea se face în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii și se soluționează de un alt complet, prin încheiere irevocabilă."

Rezultă din textul de lege menționat, astfel cum a arătat și instanța de apel, că împotriva încheierii prin care se soluționează contestarea acordării ajutorului public judiciar poate se poate formula cerere de reexaminare având ca obiect, exclusiv, solicitarea de revocare a dispoziției de plată a despăgubirii sau a amenzii judiciare. Prin urmare, reexaminarea poate fi formulată doar în cazul admiterii acestei cereri și doar de către partea împotriva căreia s-au luat aceste măsuri, singura care are interesul ca instanța să revină asupra măsurii luate.

În consecință, în această situație, dispoziția de respingere a contestării ajutorului public judiciar nu poate fi atacată prin intermediul reexaminării, cu atât mai mult într-o cale ordinară de atac, astfel că pârâta nu era îndreptățită a solicita instanței de apel un control judiciar asupra modului de soluționare a cererii formulate.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită, în opinia recurentei, a dispozițiilor art. 1270, art. 1276, art. 1277 și art. 1545 C. civ., considerând că instanța de apel a apreciat eronat că în speță nu există o prevedere specială care să instituie dreptul de dezicere.

Astfel, recurenta susține că a activat clauza de dezicere prevăzută la art. VIII paragr. prim punând capăt contractului. Consideră că răzgândirea prevăzută de art. 1276 C. civ. concordă cu art. 1545 din același act normativ și are rolul denunțării unilaterale, iar, în cauză, părțile au stabilit care este prețul acesteia, prin reținerea avansului de 100.000 euro, încetarea promisiunii putând fi făcută în orice moment. Instanța de apel a apreciat greșit că aceasta are natura unei clauze de arvună care are rolul de a acoperi prejudiciile rezultate din neexecutare și de a garanta executarea obligațiilor contractuale, în condițiile în care reclamantul a reținut sumele plătite cu titlu de avans în cuantum de 100.000 de euro tocmai în considerarea acestei clauze de dezicere, iar nu cu titlu de preț contractual.

În legătură cu acest aspect, este de reținut că instanțele devolutive au avut a interpreta clauza contractuală reglementată la art. VIII paragr. prim, potrivit căreia:

"În cazul în care promitenta cumpărătoare se răzgândește cu privire la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică aceasta pierde toate sumele achitate până la momentul respectiv."

Înalta Curte reține, verificând obiectul litigiului, că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare, în condițiile prevăzute în Promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x/02.09.2021 de către C., asupra imobilului compus din teren situat în intravilanul orașului Sinaia, Calea x, FN, jud. Prahova, în suprafață măsurată de 1.999 m.p., împreună cu construcția amplasată pe acesta, în schimbul unui preț de 3.220.000 euro, până cel mai târziu la data de 31.01.2022. Pârâta a achitat un avans de 100.000 euro, urmând ca restul prețului să fie achitat în 27 de tranșe lunare de 90.000 euro, primele 4 tranșe fiind exigibile înainte de data stabilită pentru încheierea vânzării, iar restul urmând a fi plătite, conform scadențarului convenit, după încheierea contractului de vânzare, cu plata prețului în rate. Pârâta nu a achitat de bună voie ratele de avans promise și nici nu s-a prezentat, sub diverse pretexte, la data scadentă la notarul public, iar ulterior a refuzat expres executarea obligației. Pârâta a justificat refuzul de a încheia în formă autentică vânzarea susținând că această promisiune a fost desființată unilateral în conformitate cu art. VIII paragraf ultim din convenție prin Notificarea nr. x/16.03.2022 trimisa prin BEJ "D.", prin care aceasta și-a manifestat "răzgândirea" cu privire la dorința de a achiziționa terenul ce forma obiectul promisiunii. În art. VIII din promisiune nu a fost prevăzut niciun termen de dezicere, deci aceasta putea opera oricând, iar sancțiunea dezicerii era reținerea sumelor plătite până la dezicere, respectiv suma de 100.000 euro, deja reținută de reclamant, în condițiile reglementate de art. 1276 C. civ. ce concordă cu art. 1545 C. civ.

Instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1276-1277 C. civ., în cazul contractelor pe durată determinată, astfel cum este cazul în speță, este necesară o dispoziție convențională sau o prevedere legală specială care să instituie în mod expres dreptul de denunțare unilaterală. Clauza de care pârâta se prevalează nu este o clauză de dezicere, întrucât este prevăzută la capitolul intitulat "Răspunderea contractuală" și stabilește efectele neexecutării contractului, iar nu condițiile de desființare a acestuia. În plus, raportat la natura convenției, în care obiectul obligației este reprezentat de consimțământul la încheierea contractului de vânzare, a considerat că în speță termenul "se răzgândește" semnifică retragerea consimțământului și este echivalent cu "nu își îndeplinește obligația". O dispoziție care stabilește sancțiunea în cazului refuzului de îndeplinire a obligațiilor contractuale nu conține, implicit, stabilirea în favoarea părții a dreptului de denunțare. Prin urmare, a apreciat că nu există o clauză de dezicere și a admis astfel acțiunea.

La rândul său, instanța de apel, validând soluția fondului, a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 1277 C. civ., motiv pentru care dreptul de dezicere trebuia să fi fost prevăzut expres în contract, în condițiile în care obligația de executare a contractului se prezumă. Clauza de care se prevalează pârâta este stipulată la capitolul din contract privind răspunderea contractuală, ceea ce însemnă că, în realitate, părțile au stabilit doar efectele unei situații în care una dintre părți nu mai dorește încheierea contractului, dar fără a conveni în mod expres dreptul de dezicere unilaterală. Faptul că în contract s-au prevăzut consecințele situației în care părțile se "răzgândesc" nu însemnă că o astfel de dezicere este un "drept" din moment ce acesta nu a fost prevăzut de părți.

Înalta Curte reține că, deși dezbaterea litigioasă privește conținutul clauzei contractuale, cenzura de legalitate proprie căii extraordinare de atac a recursului nu poate fi făcută decât în măsura în care se impută instanțelor devolutive o aplicare eronată a normei de interpretare a clauzei prin prisma dispozițiilor art. 1270, 1276, 1277 și ale 1545 C. civ., criticate de recurentă a fi fost greșit aplicate.

Potrivit art. 1270 alin. (2) C. civ., contractul încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege. Art. 1276 alin. (1) C. civ. prevede că "Dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început". Conform art. 1.277 C. civ., contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării contractului se consideră nescrisă. Potrivit art. 1545 C. civ., dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părți sau dreptul ambelor părți de a se dezice de contract, cel care denunță contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.

Or, în mod corect instanțele de fond au apreciat că, în raport de natura contractului, acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1277 C. civ., pentru ca părțile să-l poată denunța unilateral oricând, fiind necesară o clauză expresă prin care să li se recunoască acest drept.

În acest context au constatat că părțile nu și-au conferit un atare drept prin clauzele contractuale, ci au reglementat efectele neexecutării contractului prin prisma răspunderii și sancțiunea aplicabilă, astfel că în cauză nu s-ar pune problema interpretării art. 1276 C. civ. sau a art. 1545 C. civ., care reglementează condițiile de eficacitate și de executare ale clauzei de dezicere decât după ce se stabilește existența dreptului de dezicere.

Recurenta a reiterat susținerile din apel în sensul că în art. VIII din contract este prevăzută o clauză de dezicere, părțile stabilind prețul "răzgândirii" ca fiind reținerea avansului de 100.000 euro, clauză ce putea fi activată în orice moment, fără însă a combate, cu referire la dispozițiile legale incidente acestei operațiuni, interpretarea gramaticală și sistematică dată de instanțe conținutului clauzei prin care, pe de o parte, au reținut că nu există un drept de dezicere stipulat în mod expres, iar, pe de altă parte (raportat la localizarea clauzei de care se prevalează recurenta, în capitolul privind răspunderea contractuală a părților, și la conținutul propriu-zis al acesteia, coroborat cu celelalte clauze convenite de părți), că aceasta reprezintă o garanție a executării obligațiilor sau cuantificarea prețului neexecutării acestora, în cazul în care creditorul obligației neexecutare optează pentru activarea clauzei penale și nu pentru obținerea executării în natură a obligațiilor.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, instanța de recurs nu poate schimba sensul dat de instanțele devolutive conținutului contractului, decât reținând o greșită aplicare a normelor legale ce reglementează modalitățile de interpretare a clauzelor convenționale, aspect cu care instanța nu a fost sesizată prin memoriul de recurs.

Față de aceste considerente, neputând fi reținut ca întemeiat vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în privința deciziei recurate, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 9.996 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 626 R din 31 mai 2024 pronunțate de Curtea Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimatul-reclamant a sumei de 9.996 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.