ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1929/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 628 din 09 iulie 2019, Judecătoria Sinaia a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Prahova.

Prin sentința civilă nr. 1418 din 28 iulie 2020, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis cererea precizată, formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Sinaia; a stabilit prețul de piață al imobilului din orașul Sinaia, b-dul x, nr. 20, jud. Prahova, compus din teren de 566,15 mp și construcția C1 scd 93 mp situată pe acesta, la valoarea de 141.329 euro conform expertizei tehnice de evaluare ing. D., fila x, și a obligat pârâta să cumpere acest imobil la prețul stabilit, contravaloarea în RON la data actului de vânzare cumpărare. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 16.144 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Prin decizia nr. 381 din data de 18 februarie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1418 din 28 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 381 din data de 18 februarie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A.

Recurenta-pârâtă a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și desființarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, admiterea în parte a acțiunii introductive, în sensul stabilirii valorii de circulație/obligării pârâtei la cumpărarea suprafeței de 540 mp deținute de reclamanți.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanța a obligat pârâta la cumpărarea unei suprafețe de 566 mp pentru un preț impus deși, în realitate, reclamanții dispuneau în proprietate doar de 540 mp, în susținerea acestei obligații motivând, în mod superficial, că "în situația în care subscrisa ar trebui să plătească doar pentru suprafața de teren care se regăsește în fapt, și nu pentru cea care se regăsește în acte, ar însemna că proprietarul terenului să suporte o diminuare a dreptului de proprietate, în condițiile în care în întregul sir de litigii anterioare suprafața avută în vedere a fost de 575 mp redusă ulterior, conform cărții funciare, la 566 mp", arătând, totodată, că "dacă ulterior se va opera o modificare a suprafeței, aceasta trebuie suportată de cumpărător".

Recurenta-pârâtă susține că, prin această dispoziție, dreptul de proprietate a fost apreciat în funcție de înscrisurile întocmite de vânzători fără verificarea/confirmarea în fapt a întinderii proprietății exhibate, cu ignorarea realității izvorâte din măsurătorile înscrise în cartea funciară a imobilului, situație care, în opinia recurentei, este de natură să înfrângă dispozițiile art. 565 C. civ., respectiv este de natură să conducă la nerespectarea principiului de drept nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși).

Mai arată recurenta-pârâtă că deși instanța de apel a reținut ca dovadă de referință faptul că în întregul șir de litigii anterioare numiții E. au supus atenției instanțelor suprafața de 575 mp, care a fost redusă ulterior la 566 mp înscriși în cartea funciară (afirmație eronată în condițiile în care în CF au fost înscriși doar 540 mp), proba întinderii reale a dreptului de proprietate nu se produce în funcție de afirmațiile/solicitările părților, aceasta fiind rezultatul neechivoc al aprecierii înscrierii în cartea funciară a imobilului, întinderea reală a suprafeței de teren fiind aceea confirmată în urma măsurătorilor cadastrale pentru care s-a făcut publicitatea imobiliară, în vederea opozabilității acesteia față de terți.

În acest context, arată recurenta-pârâtă, din conținutul documentației cadastrale aferente (existente la momentul demarării prezentei acțiuni și necontestate niciodată de către reclamanți), în proprietatea lui E. a fost legitimată doar o suprafață de 540 mp (și nu 566 mp, cum reține, în mod total eronat, instanța de apel), situație raportat la care afirmația, în sensul că, prin plata de către pârâtă doar a suprafeței de 540 mp, vânzătorii ar suporta o diminuare a dreptului de proprietate, este lipsită de suport legal în condițiile în care proprietatea reclamanților a fost de la bun început limitată în condițiile art. 565 C. civ., "diminuarea" despre care se vorbește în cauză fiind, atât în fapt, cât și în drept, inexistentă.

Nu în ultimul rând, arată recurenta, menținerea obligației pârâtei de a cumpăra o suprafață pe care vânzătorii nu o dețin efectiv, a condus la încălcarea principiului de drept nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, prin această procedură societatea pârâtă fiind pusă în situația de a plăti, în mod total nejustificat, pentru o suprafață de teren pe care nu a dobândit-o în proprietate din culpa exclusivă a vânzătorilor care nu au justificat niciun drept real cu privire la aceasta, aspecte de natură să facă dovada nelegalității deciziei recurate și, pe cale de consecință, să conducă la cenzurarea acesteia.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîndeplinirea obligației de a prezenta dezvoltarea motivelor de recurs, precum și excepția lipsei de interes în promovarea căii de atac, iar în subsidiar, în situația în care excepțiile nu vor fi admise, au solicitat respingerea căii de atac ca fiind nefondată.

În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data inițială a dosarului fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018 (respectiv 06 mai 2019), dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

Prin rezoluția din 08 iulie 2021 s-a stabilit termen de judecată la data de 05 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți

Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege.

În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reținută ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul pârâtei, Înalta Curte reține că aceasta, deși a procedat la încadrarea criticilor invocate în motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a formulat critici care să poate fi circumscrise în motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, sub aspectul încadrării criticilor formulate de recurenta-pârâtă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea unei hotărâri când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", analizând cererea de recurs, se constată că aceasta nu cuprinde critici care să se încadreze în motivul de casare menționat.

În esență, recurenta-pârâtă arată faptul că instanța de apel, prin aplicarea greșită a normelor de drept material, a obligat pârâta la cumpărarea unei suprafețe de 566 mp pentru un preț impus deși, în realitate, reclamanții dispuneau în proprietate doar de 540 mp, prin această dispoziție, dreptul de proprietate fiind apreciat în funcție de înscrisurile întocmite de vânzători, fără verificarea/confirmarea în fapt a întinderii proprietății exhibate, cu ignorarea realității izvorâte din măsurătorile înscrise în cartea funciară a imobilului, situație care, în opinia recurentei, este de natură să înfrângă dispozițiile art. 565 C. civ.

Totodată, arată recurenta-pârâtă, din conținutul documentației cadastrale aferente (existente la momentul demarării prezentei acțiuni și necontestate niciodată de către reclamanți), în proprietatea lui E. a fost legitimată doar o suprafață de 540 mp (și nu 566 mp, cum reține, în mod total eronat, instanța de apel), situație raportat la care afirmația, în sensul că, prin plata de către pârâtă doar a suprafeței de 540 mp, vânzătorii ar suporta o diminuare a dreptului de proprietate, este lipsită de suport legal în condițiile în care proprietatea reclamanților a fost de la bun început limitată în condițiile art. 565 C. civ.

Analizând cuprinsul cererii de recurs, se reține că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze decizia atacată, nu a arătat care sunt considerentele pentru care soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținerile acesteia din cererea de recurs vizând, în mare parte, situația de fapt, administrarea probatoriului și nemulțumirile legate de modul de soluționare a cauzei.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că deși instanța de apel a reținut ca dovadă de referință faptul că în întregul șir de litigii anterioare numiții E. au supus atenției instanțelor suprafața de 575 mp, care a fost redusă ulterior la 566 mp înscriși în cartea funciară (afirmație eronată, în opinia recurentei, în condițiile în care în CF au fost înscriși doar 540 mp), proba întinderii reale a dreptului de proprietate nu se produce în funcție de afirmațiile/solicitările părților, aceasta fiind rezultatul neechivoc al aprecierii înscrierii în cartea funciară a imobilului, întinderea reală a suprafeței de teren fiind aceea confirmată în urma măsurătorilor cadastrale pentru care s-a făcut publicitatea imobiliară, în vederea opozabilității acesteia față de terți.

Deși recurenta-pârâtă menționează că face referire la aspecte de nelegalitate, criticile formulate nu sunt dezvoltate în raport de cele reținute de instanța de apel în considerentele deciziei ce face obiectul recursului și nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate care să vizeze decizia atacată.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă trebuia să indice, punctual, de ce este sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, să formuleze critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea pronunțată în apel.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt, a probelor administrate și a nemulțumirilor părților cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 488 C. proc. civ.

Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Or, obiectul recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este nelegal raționamentul instanței de apel în soluționarea acestei căi de atac, astfel încât criticile din recurs urmau a se circumscrie acestei dezlegări.

Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel.

În concluzie, cum aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate în cererea de recurs, nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 381 din data de 18 februarie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.