ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 749/2018

Ședința publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sinaia sub nr. x/2003 reclamanții A. și B., i-au chemat în judecată pe pârâții S.C. C. S.A. Sinaia și D., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/5 noiembrie 2002 de notar public E. din București și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 252 pronunțată în data de 24 martie 2003 de Judecătoria Sinaia s-a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția Comercială.

La Tribunalul Prahova cauza a fost înregistrată sub nr. x/2003, iar la data de 27 mai 2003 pârâta S.C. C. S.A. Sinaia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că reclamanții au solicitat restituirea în natură în mod neîntemeiat, întrucât sunt îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod valabil.

Prin sentința nr. 2634 din 4 septembrie 2003, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. și D. având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 noiembrie 2002, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ a dispus prin încheierea din 9 ianuarie 2004 suspendarea judecării apelului declarat de reclamanți în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., reținând că apelantul reclamant A. a decedat, conform certificatului de deces depus la dosar.

La data de 23 ianuarie 2006 cauza a fost pusă pe ro,l iar la termenul din 7 martie 2006 conform art. 248 C. proc. civ. prin decizia nr. 48 s-a constatat perimat apelul din oficiu în baza art. 252 C. proc. civ. reținându-se că timp de 6 luni dosarul a rămas în nelucrare din vina părților.

În contra deciziei de perimare a declarat recurs apelanta B. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că în mod greșit s-a aplicat sancțiunea perimării, din probele administrate rezultând că moștenitorii acceptanți nu au fost stabiliți întrucât procesul succesoral nu a fost finalizat, ea nefiind deci în culpă.

În interesul recurentei au formulat cereri de intervenție A. și F., admise în principiu de instanță la termenul din 16 ianuarie 2007.

Prin decizia nr. 157 pronunțată în data de 16 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 55 din 7 martie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și cererile de intervenție formulate de A. și F. în interesul reclamantei B., a modificat decizia atacată în sensul că a respins sesizarea perimării din oficiu și a menținut măsura suspendării judecării apelului dispusă prin încheierea de la 9 ianuarie 2004.

Înalta Curte a reținut că potrivit art. 243 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. judecata pricinilor se suspendă de drept prin moartea uneia din părți, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moștenitorilor iar potrivit art. 245 pct. 2 C. proc. civ. judecata în acest caz începe prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a constatat perimat apelul reținând că dosarul a rămas în nelucrare din vina părților, de vreme ce judecata lui a fost suspendată de drept iar nu pentru o cauză ce ține de comportamentul procesual al părților (art. 242 C. proc. civ.) sau pentru o cauză obiectivă dar la aprecierea instanței (art. 244 C. proc. civ.) și cât timp apelanta prin înscrisurile depuse la dosar a dovedit ca stabilirea moștenitorilor defunctului apelant are loc pe cale judecătorească iar aceasta nu s-a săvârșit.

In atare situație perimarea fiind suspendată, conform art. 250 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat și cererile de intervenție în interes propriu, a modificat decizia atacată în sensul că a respins sesizarea din oficiu a instanței cu perimarea cauzei și a menținut măsura suspendării dispusă la data de 9 ianuarie 2004.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 13 octombrie 2008, iar prin încheierea din data de 13 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a luat act de solicitarea părților privind suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului x/2004 aflat pe rolul Tribunalului București și totodată a reținut dispozițiile deciziei nr. 157/16.01.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a respins sesizarea perimării din oficiu și s-a menținut măsura suspendării dispusă prin încheierea din 9 ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

La data de 08.09.2010, A. a formulat cerere de repunere pe rol motivat de faptul că nu mai subzistă motivul suspendării, dar prin încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2010 s-a dispus ca în temeiul art. 244 (1) pct. 1 C. proc. civ. să se suspende judecata cauzei, motivat de faptul că litigiul privind succesiunea ce se află pe rolul Judecătoriei sector 2 nu s-a finalizat, luându-se totodată act și de solicitarea părților, potrivit cu care dezlegarea pricinii de față atârnă în totul sau în parte de existența unui drept care face obiectul acelui litigiu.

Prin referatul încheiat la data de 10 octombrie 2014, apelul a fost repus pe rol pentru a se verifica dacă se impune repunerea cauzei pe rol, urmând a se verifica dacă mai subzisă motivul suspendării sau dacă sunt împlinite prevederile pentru perimarea căii de atac.

La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2014, Curtea a pus în discuția părților excepția perimării cauzei.

Prin notele depuse la dosar unul dintre moștenitorii defunctului A., F. a solicitat repunerea cauzei pe rol, motivat de faptul că succesiunea s-a finalizat la data de 4 septembrie 2014.

Prin decizia nr. 516 din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția perimării invocată din oficiu.

A constatat perimat apelul formulat de reclamanta G., în calitate de moștenitor al defunctei B., și intervenienții în interesul reclamantei A., H. și F., succesori ai defunctului-apelant A., împotriva sentinței nr. 2634 din 4 septembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. și D..

A respins cererea de repunere pe rol ca urmare a admiterii perimării.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanța a reținut că excepția permării invocată din oficiu este fondată așa cum se va preciza în continuare:

Instanța de apel a reținut că prin încheirea din data de 11 noiembrie 2010 s-a dispus suspendarea apelului în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. . În minuta încheierii s-a menționat că se suspendă apelul până la soluționarea dosarului x/2004 cu privire la deschiderea succesiunii pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București.

Conform informațiilor obținute de pe portalul instanțelor a rezultat că dosarul x/2004 a fost soluționat la data de 14.02.2011, constatându-se perimată cererea de chemare în judecată. Tot din verificările efctuate pe portalul instanțelor nu rezultă că această hotărârea a fost atacată. Astfel dosarul a fost soluționat irevocabil la expirarea termenului de recurs, 20.02.2011.

Ca urmare a referatului întocmit de către compartimentul Arhivă al instanței a fost acordat termenul 24.11.2014 pentru a verifica dacă a intervenit perimarea dosarului.

În aplicarea art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că în cauză termenul de perimare a început să curgă de la data de 20.02.2011, când a rămas irevocabilă cauza pentru care s-a dispus suspendarea prezentului apel în temeiul art. 244 C. proc. civ. și s-a împlinit la data de 20.02.2012.

Totodată, a reținut că sunt îndeplinite condițiile perimării: există o cerere de apel, pricina a rămas în nelucrare mai miult de 1 an (nefiind efectuat niciun act de procedură care să aibă drept scop reluarea procesului), lăsarea pricinii în nelucrare se datorează culpei părții care nu a solicitat repunerea cauzei pe rol în termenul de 1 an de la data soluționării dosarului care a atras măsura suspendării cauzei.

Instanța nu a reținut afirmațiile apelantului A. în sensul că nu poate interveni perimarea ca urmare a autorității de lucru judecat al deciziei ICCJ 157 din data de 16.01.2007. Prin această decizie s-a admis recursul formulat de reclamanta B. împotriva deciziei 55 din data de 7 martie 2006 și s-a dispus modificarea deciziei atacate în sensul că a fost respinsă sesizarea perimării din oficiu și s-a menținut măsura suspendării judecării apelului dispusă prin încheierea din data de 9 ianurie 2004. În primul rand decizia ICCI a avut ca obiect o altă încheiere și o altă situație de suspendare și anume cazul prevăzut de art. 243 C. proc. civ. În al doilea rand de la pronunțarea acestei decizii apelul a mai fost suspendat prin încheierea din data de 13 octombrie 2008 în temeiul art. 244 până la soluționarea irevocabilă a dosarului x/2004, apoi a fost repusă cauza pe rol și ulterior prin încheierea din data de 11.11.2010 a fost suspendată în baza art. 244 până la soluționarea dosarului x/2004

În ceea ce privește afirmația apelantului A. că nu este îndeplinită condiția perimării ca pricina să fi rămas în nelucrarea din vina părții instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Într-adevăr rezultă că prin sentința civilă 7104/2013 pronunțată în dosarul x/2012 s-a constatat deschisă succesiunea defunctului A. și s-a constatat că au calitatea de moștenitori legali testamentari ai defunctului A., I. și H.. În calea de atac a apelului s-a admis apelul și s-a schimbat în parte sentința apelată și a admis și cererea de constatatare a revocării voluntare a legatului. Această decizie a rămas irevocabilă prin neexerciatarea căii de atac a recursului.

Într-adevăr rezultă din această sentință că calitatea de moștenitor a fost tranșată irevocabil în cadrul acestui proces, dar acest lucru nu semnifică că nu există vina părții în ceea ce privește lăsarea în nelucrare a prezentului dosar. Aceasta întrucât suspendarea apelului nu s-a dispus până la suspendarea acestui dosar ci a unui alt dosar x/2004

Instanța de apel a arătat că nu poate reține că în cauză nu s-a dispus suspendarea până la soluționarea unui anumit dosar ci în general până la definitivarea situației succesiunii unuia dintre reclamanți întrucât potrivit art. 244 suspendarea trebuie să vizeze o altă judecată care se individualizează printr-un număr de dosar. Nu se poate reține că s-a dispus supendarea până la soluționarea 13744/299/2012 întrucât analizând actele dosarului nu s-a depus vreun certificat de grefă referitor la acest dosar, părțile referindu-se la dosarul x/2004 Mai mult părțile puteau oricând solicita repunerea cauzei pe rol și să învedereze instanței că există un alt proces între părți legat de succesiune și să solicite suspendarea apelului în baza noului dosar, de aici rezultând și culpa acestora în lăsarea prezentului dosar în nelucrare.

Împotriva deciziei nr. 516 din 15 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs G., A., H., F..

Recurenta-reclamantă G. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată a fost data cu aplicarea greșita a legii, instanța de apel greșind atunci când a admis excepția perimării apelului.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, având calitatea de succesoare a defunctei B., nu a fost parte, la fel ca si autoarea sa, in procesele ce s-au purtat, din anul 2004 pana in prezent, intre succesorii defunctului A..

A mai arătat că, întrucât pricina de față nu a rămas în nelucrare din culpa sa ori a autoarei sale, încetata din viață pe parcursul procesului, nu poate fi sancționată cu perimarea apelului.

După redarea prevederilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. 1865, precum și a dispozițiilor art. 250 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sancțiunea perimării constituie un exces nejustificat din partea instanței de apel care, nedorind să soluționeze fondul apelurilor, a dispus perimarea, deși părțile au fost împiedicate să continue procesul de o împrejurare mai presus de voința lor, anume imposibilitatea obiectivă de dovedire a calității de moștenitori.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei recurate, respingerea excepției perimării apelului, invocată din oficiu, ca nefondată și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea repunerii pe rol pentru continuarea judecății apelului.

Recurenta-intervenienta F. și-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, a susținut că în raport de decizia nr. 157/16.01.2007 a instanței supreme, judecata apelului a fost suspendată în temeiul art. 243 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea pe cale judecătoreasca a calității de succesori ai defunctului apelant A., nefiind astfel cazul de a se raporta la aplicarea dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., cum greșit a pus în discuția părților instanța de apel la termenul de judecata din 08.12.2014.

Pentru aceste considerente, a solicitat a se reține că în cauză judecata apelului a fost supendată în temeiul dispozițiilor art. 243 C. proc. civ. - până la dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului A..

A mai arătat susținut că la data de 24.11.2014 a solicitat repunerea pe rol a cauzei, arătând faptul ca abia la data de 04.09.2014 s-a stabilit irevocabil deschiderea succesiunii de pe urma defunctului apelant reclamant și a indicat moștenitorii acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 245 C. proc. civ. a menționat că se impunea repunerea cauzei pe rol, dat fiind temeiul de drept pentru care s-a dispus suspendarea cauzei, respectiv art. 243 C. proc. civ. - astfel cum a statuat Înalta Curte prin decizia civila nr. 157 din 16.01.2007, în prezenta cauză, cu putere obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ.

Pe de alta parte, a solicitat a se observa că perimarea nu ar putea opera ca o sancțiune față de apelanta reclamantă B., aceasta neavând nici o calitate în dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului A., astfel că soluția Curții de Apel Ploiești reprezintă o grava încălcare a dreptului sau de a avea acces la justiție.

Pentru aceste motive, precum și pentru motivele ce vor fi dezvoltate ulterior comunicării hotărârii judecătorești, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei recurate cu trimiterea cauzei in vederea repunerii pe rol a apelului, potrivit cererii pe care a formulat-o la data de 24.11.2014.

Recurenții-intervenienți A. și H. au formulat recurs, în temeiul art. 299 raporat la 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. 1865, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, respingerea excepției perimării apelului, excepție invocată din oficiu, ca nefondată, trimiterea cauzei instanței de apel în vederea repunerii pe rol pentru continuarea judecății apelului. Au precizat că întrucât decizia recurată se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare și ținând cont că, până la data formulării acestui recurs instanța nu a motivat și comunicat hotărârea, astfel încât să aibă cunoștință de raționamentul instanței de apel, urmează să analizeze oportunitatea precizării motivelor de recurs la momentul când se va comunica decizia motivată.

După expunerea situației de fapt și a parcursului procesual al litigiului, și după redarea prevederilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. 1865, precum și a dispozițiilor art. 250 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat si aplicat greșit dispozițiile legale anterior evocate, referitoare la instituția perimării (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că sancțiunea perimării constituie un exces nejustificat din partea instanței de apel care, nedorind să soluționeze fondul apelurilor, a dispus perimarea, deși părțile au fost împiedicate să continue procesul de o împrejurare mai presus de voința lor, anume imposibilitatea obiectivă de dovedire a calității de moștenitori.

Au susținut că instanța de apel a dispus suspendarea cauzei până ce se vor stabili persoanele care au calitatea de moștenitori și care trebuiau introduse în cauză, în locul apelantului lotzu A., pentru continuarea judecății, fără a indica un anumit dosar, în condițiile în care la momentul pronunțării încheierii respective (11.11.2010) pe rol se aflau două dosare care tindeau la stabilirea calității de moștenitori.

O astfel de soluție a fost practic impusă de instanța supremă, potrivit art. 315 C. proc. civ., prin decizia civilă nr. 157 din 16.01.2007, pronunțată în dosarul nr. x/2006, care a admis recursul, a modificat decizia atacată în sensul că a respins sesizarea perimării din oficiu si a menținut măsura suspendării judecării apelului dispusă prin încheierea din 09.01.2004, adică cea întemeiată pe dispozițiile art. 243 alin. (1) C. proc. civ., pentru introducerea în cauză a moștenitorilor.

Stabilirea persoanelor care au calitate de moștenitori ai defunctului A. s-a definitivat la data de 20.09.2014, prin soluția pronunțată în dosarul nr. x/2012 (fostul dosar x/2010), rămasă irevocabilă prin nerecurare.

Pe cale de consecință, anterior datei de 20.09.2014, moștenitorilor nu li se putea imputa o culpă pentru lăsarea pricinii în nelucrare, deoarece, nefiind stabilită calitatea acestora de moștenitori, evident că aceștia nici nu puteau fi introduși în cauză și nu aveau dreptul să facă acte de procedură într-un dosar în care nu erau părți. Presupunând că aceștia ar fi formulat o cerere de repunere pe rol, instanța ar fi fost îndreptățită, chiar datoare să verifice calitatea procesuală a acestora, cu prioritate. Cum nu exista un act care să dovedească o astfel de calitate (cu excepția certificatelor de naștere/căsătorie, care creează numai o prezumție, iar nu o certitudine cu privire la persoanele care au calitatea de moștenitor), o cerere de repunere pe rol ar fi fost respinsă pentru acest motiv.

De altfel, dacă simpla dovadă a calității de descendent, respectiv soț, ar fi fost suficientă pentru a dovedi calitatea de moștenitor, atunci instanța nici nu ar mai fi fost necesar să dispună suspendarea judecății cauzei. Cum suspendarea a fost totuși dispusă, rezultă că trebuia să prezentăm un certificat de moștenitor sau o hotărâre judecătorească din care să rezulte calitatea de succesori ai defunctului apelant.

Așadar, anterior datei de 20.09.2014, data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat calitatea de moștenitori, recurenții au susținut că au fost împiedicați de o împrejurare mai presus de voința lor să solicite instanței repunerea pe rol a apelului.

Mai mult, au arătat că au făcut toate demersurile pentru stabilirea cât mai grabnic a calității de moștenitori, însă o astfel de problemă nu s-a putut soluționa mai rapid, pe de-o parte, (a) din motive obiective (termenele numeroase și lungi acordate de instanțe, anumite incidente procedurale, înrâurirea altor cauze care a determinat suspendarea litigiului), pe de altă parte, (b) din motive subiective (părțile nu au ajuns la o soluționare amiabilă, mai rapidă).

Recurenții au mai susținut că a existat o situație de confuzie a părților la care a contribuit inclusiv instanța de apel, care, în cuprinsul încheierii din 11.11.2010 se referă la "litigiul privind succesiunea", iar nu la un dosar anume, aceasta pentru că, la acel moment, pe rolul Judecătoriei Sector 2 se aflau înregistrate 2 dosare care tindeau la stabilirea calității de moștenitor ai defunctului A. lotzu: dosarul x/2010 (ce avea ca obiect constatarea calității de moștenitori, reînregistrat ulterior sub nr. x/2012) și dosarul x/2004 (ce avea ca obiect ieșirea din indiviziune, care ulterior s-a perimat în anul 2011, fără a tranșa problema calității de moștenitori).

Întrucât nu a stabilit expres suspendarea până la soluționarea irevocabilă a unui anumit dosar, ci până la soluționarea "litigiului privind succesiunea", se poate deduce că instanța de apel a considerat că ar avea o înrâurire hotărâtoare în prezenta cauza soluția privind stabilirea calității de moștenitor, indiferent în care dintre dosare s-ar stabili mai rapid, pentru că de această soluție depindea stabilirea consorțiului procesual în prezentul dosar. Or, dosarul în care s-a stabilit calitatea de moștenitor este 13744/299/2012 (fostul dosar x/2010), care s-a soluționat irevocabil la 20.09.2014, astfel cum rezultă din hotărârile depuse la dosar.

Cum acest dosar era pe rol la momentul menținerii ultimei suspendări a judecății (11.11.2010), cum între timp cauza nu a mai fost repusă pe rol din anul 2004 (ci doar a primit termen periodic pentru a se verifica dacă a încetat motivul care a determinat suspendarea), cum de la data soluționării acestui litigiu care a împiedicat stabilirea consorțiului procesual în apel nu a trecut mai mult de un an, rezultă că excepția perimării este vădit neîntemeiată, astfel că decizia recurată este nelegală.

Prin modul cum a înțeles instanța de apel să procedeze, este încălcat însăși accesul la justiție al subsemnaților, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, din moment ce s-a considerat de instanță că subsemnații nu avem dreptul de a face acte de procedură în dosar până ce nu dovedim calitatea de moștenitori, iar, pe de altă parte, apelul a fost perimat pentru că nu am făcut acte de procedură în perioada în care tot instanța stabilise că nu avem dreptul.

Față de aceste considerente, au arătat recurenții, rezultă că decizia recurată este rezultatul unei încălcări vădit eronate a legii, atât din perspectiva limitelor casării stabilite de instanța supremă încă din anul 2007, cât și din perspectiva reținerii unei culpe în sarcina lor, deși motivul pentru care nu au putut acționa a fost unul obiectiv, generat de întârzierea în emiterea titlului care stabilea calitatea de moștenitori.

Recurenții au invocat și încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5).

Astfel, la termenul din 8.12.2014, când instanța de apel a sugerat că suspendarea ar fi fost dispusă doar până la soluționarea dosarului nr. x/2004, care se perimase în februarie 2011, subsemnații arată că au declarat recurs împotriva încheierii din 11.11.2010, solicitând termen pentru a putea motiva recursul și pentru a satisface cerința timbrajului. În cadrul expunerii orale, au arătat că instanța de apel, pe de-o parte, a schimbat nelegal temeiul suspendării (din art. 243 pct. 1 în 244 pct. 1 C. proc. civ.) și, în plus, deși nu a prevăzut expres în cuprinsul încheierii din 11.11.2010 un anumit dosar până la soluționarea căruia dispune suspendarea, aceasta vine și arată după 4 ani de zile că ar fi avut în vedere dosarul x/2004

Instanța de apel a respins cererea de amânare cu motivarea nejuridică "dar ce ați făcut până acum de nu ați recurat" sugerând că nu am mai fi în termenul de recurs, deoarece cauza ar fi fost deja repusă pe rol. Am arătat că dosarul a primit termen pentru a se verifica măsura suspendării, situație diferită de repunerea pe rol, astfel că sunt în continuare în termenul de recurs, care se face pe toată perioada suspendării. În plus, nu existau motive de a promova recurs, deoarece înțelegerea tuturor părților a fost că prezenta cauză este suspendată până când se stabilesc moștenitorii, adică până se soluționează dosarul x/2010, renumerotat în urma declinării în 13744/299/2012.

Din această perspectivă, instanța de apel a încălcat formele de procedură, deoarece nu a permis părții să formuleze o cale de atac a cărei necesitate apăruse tocmai ca urmare a interpretării date de instanță în cursul ședinței de judecată, cale de atac în urma căreia s-ar fi putut constata că schimbarea temeiului de drept în baza căruia s-a dispus suspendarea si neindicarea unui dosar anume până la care se dispune suspendarea constituie motive de nelegalitate care reclamau modificarea în tot a încheierii respective.

Distinct de această situație se arată că instanța de apel a făcut tot posibilul pentru a evita o judecată pe fondul apelului. În momentul în care instanța practic s-a antepronunțat în ședință, arătând că urmează să verifice dacă a intervenit perimarea în raport de dosar x/2004, care se soluționase în 2011, recurenții au arătat că înțelege să formulăm cerere de recuzare a completului, întemeiată pe dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ. Văzând intenția acestora, completul și-a nuanțat poziția, revenind și arătând că, de fapt, aceștia doresc să judece fondul apelului și că perimarea urmează să se analizeze de instanță prin raportare la dosarul care a stabilit calitatea de moștenitori în concret.

Evident că, ulterior reținerii cauzei în pronunțare, instanța a procedat exact așa cum a arătat la momentul intrării în ședință când, președintele de complet s-a exprimat expresis verbis că dosarul este perimat, înainte măcar să dea cuvântul părților.

În concluzie, recurenții au arătat că, distinct de reținerea eronată a unei culpe în sarcina lor pentru rămânerea litigiului în nelucrare, instanța de fond a modificat implicit, post factum, înțelesul și întinderea încheierii de suspendare din anul 2010, când nimic nu mai putea fi făcut din partea acestora, astfel că decizia recurată este rezultatul încălcării normelor de procedură, iar singura soluție este desființarea actului nelegal.

Pentru aceste motive, recurenții-intervenienți A. și H. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea excepției perimării apelului, excepție invocată din oficiu, ca nefondată; trimiterea cauzei instanței de apel în vederea repunerii pe rol pentru continuarea judecății apelului, în prezentul dosar.

La 26.05.2015 și 28.05.2015, intimata C. S.A. a depus întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În urma referatului întocmit de grefa instanței la data de 26 ianuarie 2018, cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, în vederea constatării perimării, conform dispozițiilor art. 248 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, Înalta Curte a luat în examinare excepția de perimare a recursurilor invocată din oficiu și a reținut următoarele:

Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 1 octombrie 2015 judecata recursurilor a fost suspendată, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a moștenitorilor recurentei H., reținând că acest aspect poate fi dovedit numai prin certificatul de moștenitor, ce urmează a fi eliberat.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2015, Înalta Curte a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenta-reclamantă, constatând că motivele care au stat la baza suspendării judecării cauzei subzistă, având în vedere că înscrisurile depuse la dosar de către recurenta-intervenientă F. nu fac dovada calității de moștenitori ai defunctei H. și a menținut măsura suspendării, dispusă prin încheierea de ședință din 1 octombrie 2015, în temeiul dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire si orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare timp de un an.

Perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților în termenul prevăzut de lege.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, ce nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea sa o facă, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Înalta Curte, reține că recurenții-intervenienți nu au depus diligențe pentru soluționarea cauzei, întrucât, deși a fost demarată procedura succesorală cu privire la patrimoniul defunctei H., părțile nu au depus dovezi care să ateste existența moștenitorilor, nu au adus la cunoștința instanței care este stadiul acelei proceduri sau dacă aceasta a fost finalizată, în termenul de 1 an defipt de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) din C. proc. civ., părțile au obligația să urmărească finalizarea litigiului, contribuind la desfășurarea fără întârziere a procesului, fiind datoare să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, iar în caz de nerespectare a acestor obligații, intervenind, în condițiile legii, diferite sancțiuni.

Așadar, părțile aveau obligația să solicite repunerea cauzei pe rol, să aducă la cunoștința instanței că se află într-o procedură succesorală, să informeze care este situația procedurii sau că este mai presus de voința acestora de a afla stadiul acestui demers, toate acestea, însă, înainte de împlinirea termenului de 1 an prevăzut de lege.

În egală măsură, în condițiile în care succesibilii-recurenți intervenienți nu s-au înțeles cu privire la locul de dezbatere a succesiunii și legea aplicabilă, se constată că, deși o cerere anterioară de repunere pe rol formulată de recurenta-reclamantă G. a fost respinsă, reținându-se că înscrisurile depuse la dosar de către recurenta-intervenientă F. nu fac dovada calității de moștenitori ai defunctei H., recurentul-intervenient A. a depus o hotărâre a instanței succesorale din J. vor der Hohe, Germania datată 18.07.2017, în dosarul nr. x 1315/16, susceptibilă de apel, prin care s-a stabilit calitatea de moștenitor a lui A..

Deși, în ședința publică din 8 martie 2018, apărătorul recurenților-intervenienți A. și H. a susținut că decizia a fost atacată, părțile nu au depus dovezi cu privire la promovarea vreunei căi de atac, potrivit legii.

Nu poate fi primită susținerea apărătorului recurentei-interveniente F. în sensul că, în măsura în care s-ar constata perimarea recursurilor, acest lucru ar echivala cu încălcarea drepturilor procesuale ale recurentei-reclamante G., căreia nu i se poate imputa vreo culpă, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, în precedent, părțile au obligația, în temeiul art. 129 alin. (1) din C. proc. civ., să urmărească finalizarea litigiului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.

Or, în speță, recurenta-reclamantă a avut o atitudinea procesuală pasivă, neaducând la cunoștința instanței efectuarea vreunui demers, în limitele posibilității de acces la o terță procedură succesorală notarială.

În aplicarea principiului judecării cauzei într-un termen rezonabil și a îndatoririi părților de a urmări finalizarea litigiului, acestea aveau obligația să iasă din pasivitate și să depună la dosar dovezi cu privire la stadiul procedurii succesorale, lucru pe care nu l-au realizat, ceea ce echivalează cu o desistare de judecare a procesului.

Susținerea apărătorilor recurenților-intervenienți, în sensul că, în speță, nu se poate reține o culpă a părții, căreia nu i se poate imputa faptul că nu s-a dezbătut încă succesiunea, nu poate fi primită, întrucât ceea ce se impută părții nu este că nu s-a dezbătut succesiunea, ci că nu s-au adus la cunoștința instanței demersurile efectuate și stadiul acestora, în termenul prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, culpa părților constă tocmai în aceea că au stat în pasivitate, neaducând la cunoștința instanței dovezi cu privire la desfășurarea demersului succesoral, atitudine procesuală care denotă lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Prin urmare, se constată că în dosar nu s-au dovedit cauze care să împiedice curgerea termenului de perimare (art. 248 alin. (2) C. proc. civ.), care să întrerupă (art. 249 C. proc. civ.) sau care să suspende (art. 250 C. proc. civ.) acest termen.

În speță, de la data suspendării, astfel cum a fost menținută și până la data repunerii pe rol, a trecut mai mult de un an, fără ca părțile sa fi făcut vreun act de procedură în vederea judecării procesului, pricina rămânând în nelucrare din vina acestora, așa încât, sunt aplicabile dispozițiile art. 248 alin. (1) și art. 252 C. proc. civ., recursurile fiind perimate de drept, ca o consecință a lipsei de stăruință a părților în desfășurarea activității judiciare.

Prin urmare, constatând că pricina a rămas în nelucrare, din vina părților, mai mult de un an, fără ca în acest termen să intervină o cauză de suspendare sau întrerupere în condițiile art. 249-251 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 248 alin. (1) și art. 252 C. proc. civ., va constata perimate recursurile declarate de reclamanta G. și de intervenienții F., A. și H. împotriva deciziei nr. 516 din 15 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimate recursurile declarate de reclamanta G. și de intervenienții F., A. și H. împotriva deciziei nr. 516 din 15 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.