ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5776/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5776/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 6451

din 17 mai 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis

excepția prescripției și s-a constatat prescris dreptul la acțiune pentru

pretențiile aferente perioadei decembrie 1996 – octombrie 1999.

S-a admis în parte acțiunea

precizată formulată de M.B. și pârâta SC M.I.E. SRL, cu sediul în București, a

fost obligată la plata sumei de 15.500 dolari S.U.A. în echivalent lei la data

plății reprezentând contravaloare folosință spațiu.

S-a constatat reziliat contractul de

asociere din 17 mai 1994 încheiat între părți și s-a dispus evacuarea pârâtei

din spațiul comercial situat în București.

S-a respins capătul de cerere

privind obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere aferente lipsei de

folosință a spațiului pentru perioada noiembrie 2000 – octombrie 2003, ca

nefondat și pârâta a fost obligată la 88.000 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Apelul declarat de M.B., împotriva

sentinței tribunalului a fost respins prin decizia nr. 644 din 16 noiembrie

2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

S-a reținut în considerentele

deciziei că pentru perioada decembrie 1996 – octombrie 1999, dreptul la acțiune

al reclamantei este prescris și nu s-a făcut nici o dovadă că s-a întrerupt sau

suspendat cursul prescripției prin plățile efectuate de către intimată.

Contractul de asociere a fost

reziliat la data de 1 noiembrie 1999, așa încât clauza penală din contract nu

mai subzistă și nu se pot acorda penalități de întârziere în plată, iar daunele

interese trebuiesc dovedite potrivit dispozițiilor art. 1082 și art. 1084 C.

civ.

Împotriva acestei decizii M.B. a

declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 304

1

C.

proc. civ. și a susținut că este nelegală și netemeinică.

Prin întâmpinare, intimata – pârâtă

SC M.I.E. SRL cu sediul în București, a solicitat respingerea recursului

întrucât decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale privind prescripția și majorările de întârziere.

A invocat recurentul că hotărârea

instanței de apel este criticabilă sub aspectul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în sensul că în mod greșit s-a apreciat că nu s-a întrerupt cursul

prescripției pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 12 și art. 16 din

decretul nr. 167/1958, prin plățile parțiale a căror dovadă a fost făcută și

prin care se recunoaște astfel debitul datorat de către societatea intimată.

S-a susținut în temeiul art. 304 pct.

7 C. proc. civ. că instanța nu a motivat decizia atunci când a reținut că

ordinele de plată depuse de intimată fac dovada folosirii spațiului pentru

perioadele respective, dar este greșită concluzia că acestea nu fac dovada

întreruperii cursului prescripției.

Criticile nu sunt întemeiate.

În mod corect instanța de apel a

reținut că față de dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958 și de data

introducerii acțiunii, 21 august 2003, dreptul la acțiune a reclamantei pentru

perioada decembrie 1996 – octombrie 1999, este prescris.

Argumentul reclamantei că termenul

de prescripție ar fi fost întrerupt prin plățile efectuate în contul chiriei,

nu poate fi reținut, întrucât nu suntem în prezența unei recunoașteri a

dreptului așa cum prevăd dispozițiile art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958,

privitor la prescripția extinctivă.

De precizat că la data de 1

noiembrie 1999 s-a dispus rezilierea contractului de asociere astfel că în mod

corect instanța a respins capătul de cerere privind penalitățile de întârziere

aferente acestei perioade.

Recurentul a arătat că instanța de

apel a reținut în mod greșit că cererea privind plata daunelor se întemeiază pe

clauza penală întrucât acestea au fost calculate în raport de H.G. emisă pentru

aplicarea O.G. nr. 61/2002, deci în conformitate cu legea.

Nici această critică nu este

întemeiată.

Reclamanta a pretins prin acțiune

suma de 4.882,81 dolari S.U.A., reprezentând majorări de întârziere aferente

lipsei de folosință a spațiului pentru perioada decembrie 1999 – 31 mai 2003.

Prin dispoziția P.G. nr. 405 din 21

martie 2001, s-a dispus cu începere de la 1 noiembrie 1999 rezilierea

contractului de asociere.

Față de cele mai sus reținute,

recurentul reclamant nu poate pretinde majorări de întârziere pentru perioada

ulterioară desființării contractului încheiat între părți, întrucât nu au un

temei legal și numai contravaloarea lipsei de folosință pentru spațiul pe care

l-a ocupat fără titlu legal.

Cu această motivare, cererea privind

majorările de întârziere nu este fondată, și ea nu trebuie confundată cu penalitățile

de întârziere ce pot fi pretinse în temeiul clauzei penale stipulate de părți

în contractul încheiat.

În raport de aceste considerente,

urmează ca potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se

respingă ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 644 din 16 noiembrie 2004, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 decembrie 2005.