ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 829/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 21 noiembrie 2002,

reclamantul, Municipiul București, a chemat-o în judecată pe pârâta, SC P.P.

SRL București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună

obligarea pârâtei la plata sumei de 4.158.838,96 dolari S.U.A., din care:

888.638,96 dolari S.U.A. penalități de întârziere aferente perioadei noiembrie

1994-august 2002, la debitul constatat prin sentința civilă nr. 1183/1995;

contravaloare lipsă folosință spațiu în cuantum de 150.000 dolari S.U.A. aferentă

perioadei noiembrie 1994-decembrie 1997, și daune în cuantum de 3.110.200 dolari

S.U.A. calculate pe perioada noiembrie 1994-31 august 2002, sume ce urmează să

fie plătite în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data efectuării plății.

Prin sentința comercială nr. 20 din

14 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a-VI-a comercială, a admis

excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al

reclamantului și a respins ca prescrisă acțiunea formulată împotriva pârâtei.

În motivarea acestei soluții,

instanța a reținut următoarele:

Privind penalitățile de întârziere,

acestea au fost calculate pentru un debit stabilit printr-o sentință civilă din

anul 1995, care nu a fost depusă în instanță, ele putând fi solicitate pe cale

separată, cel târziu până în 1998, respectiv în termenul de prescripție

extinctivă de 3 ani, iar plata parțială a debitului în valoare de 6.150 dolari

S.U.A. nu poate întrerupe termenul de prescripție, atâta timp cât reclamantul a

învederat că nu deține dovezi privind această plată parțială;

Referitor la capătul de cerere,

privind contravaloarea lipsei de folosință, a reținut că și acesta este

prescris, față de sentința din 1997, prin care s-a constatat rezilierea

contractului, sentință pe care reclamantul a învederat că nu o poate depune în

instanță, și în raport de care termenul de prescripție s-a împlinit în anul

debitului, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, fiind un capăt de

cerere accesoriu, este de asemenea prescris.

Împotriva sentinței pronunțate de

curtea de apel, a declarat recurs reclamantul, întemeindu-se pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., și solicitând desființarea sentinței civile recurate,

iar pe fond admiterea acțiunii sale așa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant susține astfel,

că greșit instanța de apel a constatat prescrise pretențiile sale, considerând

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958,

și că termenul de prescripție s-a împlinit fără a fi afectat de vreo cauză de

suspendare sau întreruptă.

În acest sens, arată că dreptul său

de a cere executarea silită a debitului principal s-a născut într-adevăr în

cursul anului 1995, când i-a fost admisă acțiunea împotriva pârâtei, prin

sentința civilă nr. 1183 din 31 mai 1995, rămasă definitivă prin neapelare, dar

urmare introducerii cererii de înființare și validare a popririi ce a fost

admisă de Judecătoria sectorului 4 București, prin sentința civilă nr. 4924 din

24 mai 1999, consideră că, în conformitate cu dispozițiile art. 405

2

alin. (1) C. proc. civ., cursul prescripției s-a întrerupt, iar după

întrerupere a început să curgă un nou termen de prescripție, potrivit art. 405

2

alin. (2) din același cod, fiind în termenul legal pentru a solicita atât

contravaloarea debitului principal, cât și, în temeiul principiului

„accesorium

sequitur principalem”

, penalitățile de întârziere calculate pentru

nerespectarea obligației principale.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se

constată că instanța de apel a reținut în mod corect că pretențiile

reclamantului sunt prescrise, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 și 3

raportate la art. 7 din Decretul nr. 168/1958, asupra obiectului acțiunii, ce

cuprinde mai multe capete de cerere și având în vedere cele două principii

generale ale dreptului civil „

idem est non esse et non probare”

și

„accesorium

sequitur principale

”.

Astfel, în ce privește primul capăt

de cerere, reprezentând penalități de întârziere aferente unui debit stabilit

printr-o hotărâre judecătorească, datând din anul 1995, așa cum susține

recurenta, s-a reținut corect că față de introducerea acțiunii, la 21 noiembrie

2002, dreptul la acțiune s-a prescris încă din anul 1998.

Și pretențiile formând obiectul

celui de-al doilea capăt de cerere, constând în contravaloare lipsă folosință

spațiu, sunt prescrise, întrucât față de sentința invocată de reclamant, din

1997, termenul de prescripție s-a împlinit în anul 2000; pe cale de consecință,

daunele pentru neplata debitului reprezentând contravaloare lipsă de folosință

spațiu, cerute prin cel de-al treilea capăt de cerere, fiind o cerere

accesorie, urmează soarta cererii principale, fiind de asemenea prescrise.

Susținerea recurentului, în sensul că

prin formularea unei cereri de înființare și validare a popririi, ce a făcut

obiectul dosarului nr. 5227/1998, al Judecătoriei sector 4 București, care prin

sentința civilă nr. 4924 din 24 mai 1999, a fost admisă, s-ar fi întrerupt

cursul prescripției în condițiile art. 405

2

alin. (1) C. proc. civ.,

și ar fi început să curgă un nou termen de prescripție conform art. 405

2

alin. (2) C. proc. civ., este nedovedită și lipsită de temei legal.

Aceasta, deoarece nu s-a depus la

dosarul cauzei hotărârea invocată, iar pe de altă parte, temeiul legal la care

se referă recurentul este oricum inaplicabil în speță, întrucât acesta privește

întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită, or, în această

cauză se putea pune eventual în discuție întreruperea prescripției dreptului

material, al acțiunii în pretenții, decurgând din neexecutarea unei hotărâri

judecătorești definitive.

În consecință, reținându-se că

recurentul-reclamant nu a formulat nici un motiv de desființare a deciziei

curții de apel, în condițiile art. 304 C. proc. civ., aceasta va fi menținută

și se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul, Municipiul

București, prin Primarul General, împotriva sentinței nr. 20 din 14 februarie

2003, a Curții de Apel București, secția a VI a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 2 martie 2004.