ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3623/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 1895 din 15 octombrie 2002, reclamantul, municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a chemat-o în judecată pe pârâta SC D.A.P. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.143.017,93 dolari S.U.A., reprezentând cotă de profit de 31.108 dolari S.U.A. pe perioada noiembrie 1995 – iunie 1997, penalizări de întârziere aferente cotei de profit, de 673.126,45 dolari S.U.A., calculate pe perioada noiembrie 1995 - 30 aprilie 2002, penalizări la cota de profit câștigată prin sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, în cuantum de 194.061,24 dolari S.U.A., contravaloare lipsă folosință spații de 22.970 dolari S.U.A., pe perioada iunie 1996 – 12 mai 1998, precum și majorări aferente contravalorii lipsei de folosință în sumă de 215.752,24 dolari S.U.A.

pe perioada iunie 1997 – 31 aprilie 2002, sume plătite în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data efectuării plății. La termenul din data de 8 noiembrie 2002, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prorogând discutarea acesteia pentru ca reclamanta să-și pregătească apărarea. Reclamanta a depus două cereri precizatoare, la data de 13 decembrie 2002, și, respectiv, 28 februarie 2002, învederând că pârâta nu a achitat debitul la care a fost obligată prin sentința nr. 3630/1996. Prin sentința comercială nr. 31 din 28 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției extinctive invocate din oficiu.

A respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantului, municipiul București, în contradictoriu cu pârâta, SC D.A.P. SRL București. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut următoarele: Referitor la primul capăt de cerere, reprezentând cotă de profit calculată în continuare pe perioada noiembrie 1995 – iunie 1997, față de art. 1 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune pentru acest capăt de cerere s-a prescris încă din anul 2000; Față de stingerea dreptului la acțiune privind creanța principală – cota de profit - s-a stins și dreptul la acțiune privind accesoriul, respectiv, penalitățile de întârziere aferente cotei de profit.

Capătul 3 de cerere, reprezentând penalități de întârziere aferente cotei de profit, la care pârâta a fost obligată prin sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, s-a stins la 7 iunie 2000, dată la care sentința a rămas definitivă, prin decizia civilă nr. 941 din 6 iunie 1997, iar în ce privește ultimul capăt de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosință a spațiului, față de data predării spațiului de către pârâtă, mai 1998, dată la care s-a născut și dreptul material la acțiune, termenul de prescripție al dreptului la acțiune pentru această sumă s-a prescris la data de 12 mai 2001, când s-a prescris și capătul de cerere privind majorările de întârziere, reprezentând accesoriul.

Împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul, susținând, în esență, următoarele: Dreptul său de a cere executarea silită a debitului principal s-a născut la data de 7 iunie 1997, dată la care a rămas definitivă sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, prin care s-a admis acțiunea sa pentru obligarea pârâtei SC D.A.P. SRL la plata sumei de 20.508 dolari S.U.A., reprezentând cota de profit și penalități de întârziere calculate în baza contractului de asociere nr. 49/1993. În mod greșit, instanța a constatat prescrise pretențiile sale, considerând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1 și 3 raportate la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și că termenul de prescripție s-a împlinit fără a fi afectat de vreo cauză de suspendare sau întrerupere.

În acest sens, recurenta susține că, în cursul anului 2000, a formulat o cerere de înființare și validare a popririi, ce a făcut obiectul dosarului nr. 11.575/2000 al Judecătoriei sectorului 1, care, prin sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, a respins cererea. Consideră că, astfel, s-a întrerupt cursul prescripției, în condițiile art. 405 2 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul principiului general accesorium sequitur principalem , este îndreptățită să solicite, pe cale judecătorească, penalități de întârziere, pentru nerespectarea obligației principale, în cuantum de 23.463,44 dolari S.U.A., așa cum și-a precizat acțiunea la termenul din 13 decembrie 2002. În consecință, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, desființarea sentinței recurate, iar pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele: Instanța de apel a constatat în mod corect că pretențiile reclamantei sunt prescrise, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 și 3 raportate la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 asupra obiectului acțiunii, ce cuprinde mai multe capete de cerere. Astfel, în ce privește primul capăt de cerere, reprezentând cotă de profit calculată pe perioada noiembrie 1995 – iunie 1997, a stabilit corect că, față de data introducerii acțiunii, 15 octombrie 2002, dreptul la acțiune s-a prescris în anul 2000, iar în ce privește penalitățile de întârziere aferente acestei cote de profit, reprezentând capătul 2 de cerere, a făcut o firească aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că și acest capăt de cerere este prescris, urmând principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului.

Cel de-al 3 capăt de cerere, reprezentând penalități de întârziere aferente cotei de profit la care a fost obligată pârâta, prin sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 941 din 6 iunie 1997, privește o pretenție decurgând din neexecutarea titlului executoriu mai sus menționat, care, la data introducerii acțiunii, era, de asemenea, prescris. Corect s-a reținut ca fiind prescris și ultimul capăt de cerere, privind plata contravalorii lipsei de folosință, având în vedere data predării spațiului către pârâtă, respectiv, mai 1998. Susținerea recurentei, în sensul că prin formularea unei cereri de înființare și validare a popririi, ce a făcut obiectul dosarului nr. 11.575/2000 al Judecătoriei sectorului 1, și care, prin sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, a respins cererea – s-ar fi întrerupt cursul prescripției, în condițiile art. 405 2 alin. (1) C. proc.

civ. și ar fi început să curgă un nou termen de prescripție, conform art. 405 2 alin. (2), este, nedovedită și, în același timp, lipsită de temei. Aceasta, deoarece nu s-a depus la dosarul cauzei hotărârea invocată, iar pe de altă parte, temeiul legal la care se referă recurenta este inaplicabil în speță, întrucât acesta privește întreruperea prescripției de a cere executarea silită, or, în speță, se putea pune, eventual, în discuție întreruperea prescripției dreptului la acțiunea în pretenții (sau formulării unui capăt de cerere) decurgând din neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive. În consecință, constatându-se că recurentul nu a formulat nici un motiv de desființare a deciziei curții de apel, în condițiile art. 304 C. proc.

civ., aceasta va fi menținută ca fiind legală și temeinică și se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul, municipiul București, împotriva sentinței nr. 31 din 28 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2003.