ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3623/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 1895 din 15 octombrie

2002, reclamantul, municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a chemat-o

în judecată pe pârâta SC D.A.P. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei

de 1.143.017,93 dolari S.U.A., reprezentând cotă de profit de 31.108 dolari

S.U.A. pe perioada noiembrie 1995 – iunie 1997, penalizări de întârziere

aferente cotei de profit, de 673.126,45 dolari S.U.A., calculate pe perioada

noiembrie 1995 - 30 aprilie 2002, penalizări la cota de profit câștigată prin sentința

civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, în cuantum de 194.061,24 dolari S.U.A., contravaloare

lipsă folosință spații de 22.970 dolari S.U.A., pe perioada iunie 1996 – 12 mai

1998, precum și majorări aferente contravalorii lipsei de folosință în sumă de 215.752,24

dolari S.U.A. pe perioada iunie 1997 – 31 aprilie 2002, sume plătite în lei la

cursul oficial al B.N.R. de la data efectuării plății.

La termenul din data de 8 noiembrie

2002, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției extinctive a

dreptului la acțiune, prorogând discutarea acesteia pentru ca reclamanta să-și pregătească

apărarea.

Reclamanta a depus două cereri precizatoare,

la data de 13 decembrie 2002, și, respectiv, 28 februarie 2002, învederând că

pârâta nu a achitat debitul la care a fost obligată prin sentința nr. 3630/1996.

Prin sentința comercială nr. 31 din

28 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis excepția

prescripției extinctive invocate din oficiu.

A respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantului,

municipiul București, în contradictoriu cu pârâta, SC D.A.P. SRL București.

În motivarea acestei soluții, instanța

a reținut următoarele:

Referitor la primul capăt de cerere,

reprezentând cotă de profit calculată în continuare pe perioada noiembrie 1995

– iunie 1997, față de art. 1 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

dreptul la acțiune pentru acest capăt de cerere s-a prescris încă din anul

2000;

Față de stingerea dreptului la

acțiune privind creanța principală – cota de profit - s-a stins și dreptul la acțiune

privind accesoriul, respectiv, penalitățile de întârziere aferente cotei de profit.

Capătul 3 de cerere, reprezentând penalități

de întârziere aferente cotei de profit, la care pârâta a fost obligată prin

sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, s-a stins la 7 iunie 2000, dată

la care sentința a rămas definitivă, prin decizia civilă nr. 941 din 6 iunie

1997, iar în ce privește ultimul capăt de cerere privind plata contravalorii lipsei

de folosință a spațiului, față de data predării spațiului de către pârâtă, mai

1998, dată la care s-a născut și dreptul material la acțiune, termenul de prescripție

al dreptului la acțiune pentru această sumă s-a prescris la data de 12 mai 2001,

când s-a prescris și capătul de cerere privind majorările de întârziere,

reprezentând accesoriul.

Împotriva sentinței pronunțate de

curtea de apel a declarat recurs reclamantul, susținând, în esență,

următoarele:

Dreptul său de a cere executarea

silită a debitului principal s-a născut la data de 7 iunie 1997, dată la care a

rămas definitivă sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, prin care s-a

admis acțiunea sa pentru obligarea pârâtei SC D.A.P. SRL la plata sumei de

20.508 dolari S.U.A., reprezentând cota de profit și penalități de întârziere calculate

în baza contractului de asociere nr. 49/1993.

În mod greșit, instanța a constatat

prescrise pretențiile sale, considerând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile

art. 1 și 3 raportate la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și că termenul de prescripție

s-a împlinit fără a fi afectat de vreo cauză de suspendare sau întrerupere.

În acest sens, recurenta susține că,

în cursul anului 2000, a formulat o cerere de înființare și validare a popririi,

ce a făcut obiectul dosarului nr. 11.575/2000 al Judecătoriei sectorului 1, care,

prin sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, a respins cererea.

Consideră că, astfel, s-a întrerupt cursul

prescripției, în condițiile art. 405

2

alin. (2) C. proc. civ. și, în

temeiul principiului general

accesorium sequitur principalem

, este îndreptățită

să solicite, pe cale judecătorească, penalități de întârziere, pentru nerespectarea

obligației principale, în cuantum de 23.463,44 dolari S.U.A., așa cum și-a

precizat acțiunea la termenul din 13 decembrie 2002.

În consecință, solicită admiterea

recursului, așa cum a fost formulat, desființarea sentinței recurate, iar pe

fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se

constată următoarele:

Instanța de apel a constatat în mod corect

că pretențiile reclamantei sunt prescrise, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1

și 3 raportate la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 asupra obiectului acțiunii, ce

cuprinde mai multe capete de cerere.

Astfel, în ce privește primul capăt de

cerere, reprezentând cotă de profit calculată pe perioada noiembrie 1995 –

iunie 1997, a stabilit corect că, față de data introducerii acțiunii, 15 octombrie

2002, dreptul la acțiune s-a prescris în anul 2000, iar în ce privește

penalitățile de întârziere aferente acestei cote de profit, reprezentând capătul

2 de cerere, a făcut o firească aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958, în sensul că și acest capăt de cerere este prescris, urmând principiul

potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului.

Cel de-al 3 capăt de cerere, reprezentând

penalități de întârziere aferente cotei de profit la care a fost obligată

pârâta, prin sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, rămasă definitivă prin

decizia civilă nr. 941 din 6 iunie 1997, privește o pretenție decurgând din neexecutarea

titlului executoriu mai sus menționat, care, la data introducerii acțiunii, era,

de asemenea, prescris.

Corect s-a reținut ca fiind prescris

și ultimul capăt de cerere, privind plata contravalorii lipsei de folosință, având

în vedere data predării spațiului către pârâtă, respectiv, mai 1998.

Susținerea recurentei, în sensul că

prin formularea unei cereri de înființare și validare a popririi, ce a făcut

obiectul dosarului nr. 11.575/2000 al Judecătoriei sectorului 1, și care, prin

sentința civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, a respins cererea – s-ar fi

întrerupt cursul prescripției, în condițiile art. 405

2

alin. (1) C.

proc. civ. și ar fi început să curgă un nou termen de prescripție, conform art.

405

2

alin. (2), este, nedovedită și, în același timp, lipsită de temei.

Aceasta, deoarece nu s-a depus la dosarul

cauzei hotărârea invocată, iar pe de altă parte, temeiul legal la care se referă

recurenta este inaplicabil în speță, întrucât acesta privește întreruperea prescripției

de a cere executarea silită, or, în speță, se putea pune, eventual, în discuție

întreruperea prescripției dreptului la acțiunea în pretenții (sau formulării unui

capăt de cerere) decurgând din neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive.

În consecință, constatându-se că

recurentul nu a formulat nici un motiv de desființare a deciziei curții de apel,

în condițiile art. 304 C. proc. civ., aceasta va fi menținută ca fiind legală și

temeinică și se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul,

municipiul București, împotriva sentinței nr. 31 din 28 februarie 2003 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 23 septembrie 2003.