ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3024/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 9 iunie 2000, reclamantul, municipiul București, prin Primarul General, a chemat în judecată SC A.S. SRL București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige pârâta la plata sumei de 70.960 dolari S.U.A., reprezentând cota minimă de profit garantat în valoare de 65 dolari S.U.A. și penalități de întârziere în sumă de 70.895 dolari S.U.A., conform contractului de asociere nr. 232 din 19 august 1984. Totodată, reclamanta a solicitat să se dispună și evacuarea pârâtei din spațiul cu altă destinație situat în București, sectorul 4. Prin sentința nr. 8191 din 8 decembrie 2000, Tribunalul București, secția comercială, a admis excepția invocată de pârâtă și a respins acțiunea reclamantei, ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pretențiile pârâtei privesc sume de bani aferente perioadei septembrie 1994 – septembrie 1997. Ca atare, dreptul la acțiune al acesteia este prescris, în raport cu dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamantul a declarat apel, susținând că instanța nu a avut în vedere dispozițiile art. 12 din decretul menționat și că s-a pronunțat numai implicit asupra celui de al doilea capăt de cerere. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 1236 din 20 septembrie 2001, a respins apelul, ca nefondat. S-a reținut că, în raport cu probele administrate, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost în mod corect admisă de prima instanță.

Pe parcursul judecării în apel a cauzei, apelantei i s-a pus în vedere să depună un calcul desfășurat al pretențiilor, pentru a se putea aprecia asupra pretenției, în raport cu dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, invocat de către aceasta. Însă, reclamanta, prezentând nota dispusă, nu a detaliat pretenția, cu referire la perioade de timp, iar din calculele prezentate nu se poate stabili calitatea pârâtei de debitoare a reclamantei. Cât privește capătul de cerere privind evacuarea, apare ca neîntemeiat, câtă vreme din acțiunea formulată nu a fost precizat motivul pentru care se solicită evacuarea, reclamantul prezentând doar clauzele contractuale în temeiul cărora ar fi operat rezilierea de drept a contractului de asociere.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantul a declarat recurs, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile formulate în recurs privesc neaplicarea legii, cu referire la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, precum și aprecierea eronată a probelor administrate, cu referire la majorarea pretenției în apel și precizarea, în calculul desfășurat, a datelor efectuării plăților prin ordine de plată.

În concluzie, reclamantul a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii capătului de cerere privind pretenții pentru suma de 1.674,02 dolari S.U.A., reprezentând penalități de întârziere calculate pe perioada iunie 1997 – septembrie 1999. Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripție extinctivă, cu consecința pierderii dreptului de a obține o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen a instanței de judecată, aceasta are obligația de a stabili natura raportului juridic litigios și, în funcție de acesta, să stabilească data nașterii dreptului la acțiune.

În acest sens, sunt întotdeauna de observat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune și dispozițiile art. 1886 C. civ., potrivit cărora nici o prescripție nu poate a începe să curgă înainte de a se naște dreptul la acțiunea supusă acestui mod de stingere. În cauză, cu referire la primul capăt de cerere, instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect patrimonial, respectiv, plata cotei de asociere și penalităților aferente. Acest drept este supus termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În discuție fiind plăți cu executare succesivă, sunt incidente și dispozițiile art. 12 din același act normativ.

Așa cum rezultă din dosarul cauzei, reclamanta a învestit instanța la data de 9 iunie 2000, cu depășirea termenului de 3 ani, prin raportare la perioadele pentru care se susține că pretențiile sunt datorate. Prin recurs, reclamantul solicită pretenții aferente perioadei iunie 1997 – septembrie 1999, corespunzător precizării, în sensul majorării, acțiunii în apel. Or, acțiunea reclamantei nu a fost soluționată în fond, aceasta fiind respinsă pe excepție. Ca atare, calculul detaliat dispus de instanța de apel, în raport cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu puteau privi pretenții ulterioare celei precizate de situațiile de calcul depuse la judecarea în fond a cauzei, reclamantul neaflându-se în situația prevăzută de art. 294 alin. (2) din același cod.

Totodată, cu referire la pretențiile deduse judecății în primă instanță, reclamantul nu contestă prescrierea dreptului la acțiune. Ca atare, criticile formulate în recurs se constată a fi neîntemeiate. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de către reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta, Primăria municipiului București, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 1236 din 20 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a Comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2003.