ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2889/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2571 din 31 mai 2005 pronunțată în dosarul nr. 9598/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul Municipiului București împotriva pârâtei SC R. SA cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 384.097 dolari SUA, în echivalentul în lei din ziua plății, reprezentând debit aferent perioadei iunie 1999-octombrie 2001 și a sumei de 978.054 dolari SUA cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada iunie 1999-31 ianuarie 2004. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea pentru sumele pretinse în perioada ianuarie 1995 – mai 1999 inclusiv, fiind respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata acestor sume, ca prescrisă.

Totodată s-a constatat reziliat contractul de asociere nr. 1/1/1994 astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 7 iunie 1996, pârâta fiind obligată și la plata sumei de 90.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că între Consiliul Local al Municipiului București și SC B.T.T. SA s-a încheiat contractului de asociere nr. 1/1/1994 având ca obiect repararea, restaurarea , modernizarea și exploatarea de către părțile contractante a imobilului în suprafață de 6260 mp cu terenul aferent în suprafață de 1320 mp situat administrativ în București, sector 5, pe o perioadă de 25 ani. Ulterior, prin contractul de cesiune nr. 6 din 1 februarie1995, SC B.T.T.

SA, a cesionat pârâtei SC R. SA toate drepturile și obligațiile născute în temeiul contractului nr. 1/1/1994, noile părți, fiind ținute de drepturile și obligațiile rezultate din contractul de asociere, au încheiat actul adițional nr. 1/1/1996.

Invocând nerespectarea acestui contract, reclamantul Municipiului București a solicitat, conform precizărilor succesive, în privința cuantumul debitului, obligarea pârâtei la plata sumei de 4.071.100,41 dolari SUA reprezentând cotă de profit pentru perioada ianuarie 1995 - 15 octombrie 2001 și penalități de întârziere aferente perioadei 1995 - 31 ianuarie 2004. În privința sumelor solicitate pentru perioada ianuarie 1995 – mai 1999 tribunalul a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantei, s-a prescris admițând în consecință, excepția invocată în acest sens, cu motivarea că, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 28 mai 2002, adică după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, situație în care, pentru perioada menționată, dreptul material la acțiune s-a prescris, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) raportat la prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în considerarea caracterului succesiv al prestațiilor datorate.

Totodată au fost înlăturate susținerile reclamantei în sensul că termenul de prescripție a fost întrerupt, prin plățile efectuate de pârâtă, având în vedere atât specificul prestațiilor, cât și faptul că nu s-a făcut dovada niciunei plăți de către pârâtă a unor sume de bani pentru perioada ulterioară lunii aprilie 1997. Referitor la sumele pretinse de reclamant începând cu luna iunie 1999, tribunalul a apreciat că acestea sunt datorate de pârâtă în temeiul art. 9 din contractul de asociere, prin care aceasta și-a asumat obligația plății unei cote de aport de 25,82% din profitul realizat, dar nu mai puțin de 13.500 dolari SUA lunar. În consecință, potrivit art. 969 C. civ., prima instanță a arătat că pentru perioada cuprinsă între luna iunie 1999 și octombrie 2001 când spațiul din litigiu a fost predat foștilor proprietari, pârâta datorează reclamantei cotă de asociere în sumă totală de 384.097 dolari SUA.

Penalitățile de întârziere calculate conform art. 16 din contract, raportat la prevederile art. 1066 și art. 1069 C. civ., în sumă de 978,054 dolari SUA au fost calculate pentru perioada iunie 1999 – 31 ianuarie 2004, iar cuantumul acordat a rezultat din refacerea de către tribunal a calculelor pentru că expertiza efectuată în cauză conținea greșeli de calcul. Apărările formulate de pârâtă, care s-a opus admiterii acțiunii, au fost calificate de instanță ca fiind o excepție de neexecutare a contractului, deoarece anterior declanșării litigiului pârâta nu a solicitat rezilierea contractului sau despăgubiri pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamant.

Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că este lipsită de relevanță susținerea pârâtei în sensul că nu a înregistrat profit ci a suportat doar cheltuieli cu titlu de cotă aport precum și cele necesare pentru consolidarea imobilului care nu avea un grad de securitate corespunzător, deoarece acestea erau obligații contractuale stabilite prin art. 2, art. 8 și art. 9 din contract.

De asemenea, împrejurarea că spațiul nu a fost pus în întregime la dispoziția pârâtei, nu poate avea drept efect exonerarea acesteia de îndeplinirea obligațiilor asumate în condițiile în care pârâta a cunoscut și a acceptat prin încheierea contractului că o suprafață de 1803 mp este ocupată de SC A. SRL, în temeiul unui contract care expira, la data de 1 ianuarie 1996, iar faptul că acest contract a fost prelungit până la data de 31 decembrie 2007, nu prezintă importanță, în speță, pentru că spațiul ocupat de societatea anterior menționată reprezenta doar o parte din cel dat în folosința pârâtei, care oricum avea la dispoziție, acțiuni proprii în despăgubire, pe care, însă, nu le-a promovat.

În același context existența unor litigii între reclamant și succesorii foștilor proprietari nu a afectat folosința spațiului de către pârâtă, astfel încât aceasta este ținută de îndeplinirea obligațiilor asumate, motiv pentru care acțiunea a fost admisă în limitele precizate anterior. Totodată constatând că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate pe o perioadă mai mare de trei luni și având în vedere pactul comisoriu expres cuprins în dispozițiile art.16 alin.4 din contract, precum și manifestarea de voință neîndoielnică a reclamantului de a denunța contractul cel mai târziu prin formularea cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat rezilierea contractului. Apelurile formulate de reclamant și pârâtă au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 617 din 12 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

În privința apelului reclamantului, s-a reținut că prima instanță a soluționat corect excepția prescripției dreptului material la acțiune, în sensul admiterii, iar modalitatea de calcul a penalităților de întârziere a fost detaliată în considerentele sentinței. Referitor la apelul pârâtei, s-a reținut că prin contractul încheiat ambele părți au urmărit realizarea unui profit, iar prin înscrisurile existente la dosar nu a fost dovedită culpa exclusivă a reclamantului, în neîndeplinirea acestui scop, situație în care efectuarea unor cheltuieli de către pârâtă reprezintă o obligație asumată prin art. 2, art. 8 și art. 9 din convenția încheiată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Reclamantul Municipiul București critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea motivelor că pentru pretențiile aferente perioadei ianuarie 1995 – mai 1999 în mod eronat s-a admis excepția prescripției dreptului materiale la acțiune deoarece termenul general de prescripție de 3 ani a fost întrerupt prin recunoașterea debitului de către pârâtă, atât prin plățile efectuate până în luna aprilie 1999, cât și prin contractul de novație din 23 mai 2000 încheiat între părți și SC I.H.T. SRL, prin care aceasta din urmă societate, se obliga, sub condiție suspensivă să plătească reclamantei în numele pârâtei sumele datorate de aceasta în temeiul contractului de asociere.

Deși condiția suspensivă nu s-a îndeplinit, recunoașterea făcută de pârâtă în acel înscris are drept efect întreruperea cursului prescripției, conform art. 16 din Legea nr. 167/1958. Pârâta SC R. SA, prin recursul formulat, critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prima critică vizează încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece din cuprinsul deciziei instanței de apel nu rezultă nici motivele de fapt și nici cele de drept în baza cărora a fost respins apelul, deși examinarea în concret a criticilor formulate și a probelor administrate ar fi fost de natura a determina o soluție contrară. În aceste condiții, arată recurenta aprecierea instanței în sensul că sumele la plata cărora a fost obligată pârâta sunt datorate în temeiul contractului și a dispozițiile art. 969 C. civ.

nu respectă exigențele textului legal anterior invocat, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Prin cel de al doilea motiv decizia este criticată pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 966 și art. 969, art. 1020-1021, art. 1066 și art. 1073 precum și art. 1525 și art. 1530 C. civ. În mod concret, recurenta arată că instanța de apel nu a examinat deloc susținerile referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere privind rezilierea contractului pentru motivul că nu se poate cere atât executarea contractului cât și desființarea lui și, apoi, pentru că acest contract a încetat în temeiul art.17 din convenția părților, ca efect al schimbării regimului periodic al imobilului prin restituirea către adevărații proprietari.

Ca urmare a încetării de drept a contractului la data de 25 septembrie 2001, nu se mai putea dispune rezilierea acestuia, cu atât mai mult cât cererea de chemare în judecată a fost formulată ulterior acestui moment. Pe de altă parte, consecința încetării contractului este lichidarea asocierii potrivit art. 1525 alin. (2) C. civ. și conform regulilor stabilite în materie de împărțeală a moștenirii, în același sens fiind și dispozițiile art. 18 din convenția părților și art. 1530 C. civ., care, de asemenea, au fost ignorate de instanțe. Cât privește scopul asocierii constând în obținerea unui profit, acesta a fost imposibil de atins, din culpa reclamantului care nu i-a pus la dispoziție spațiul din litigiu, a acționat împotriva asocierii și împotriva intereselor pârâtei într-un alt litigiu susținând că acest contract nu este valabil și nu i-a comunicat intenția de restituire a imobilului către adevărații proprietari.

Analizând recursul reclamantului prin prisma motivelor cu precizarea că deși sunt invocate în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor relevă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, situație în care procedând în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Curtea, va încadra acest motiv de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va constata că în mod corect a fost admisă această excepție pentru pretențiile anterioare lunii aprilie 1999, în considerarea prevederilor art. 1, art. 3 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

În această privință, contrar susținerile recurentei, nu a intervenit întreruperea prescripției în conformitate cu dispozițiilor art. 16 din actului normativ anterior menționat, deoarece prin contractul de novație invocat de reclamant în acest scop, pârâta nu a recunoscut în mod clar și neechivoc pretențiile reclamantului motiv pentru care acest înscris nu poate avea efectul prevăzut de aceste dispozițiile legale. Prin urmare, sub acest aspect, decizia recurată este legală, astfel încât recursul reclamantului fiind nefondat, va fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la recursul declarat de pârâtă, Curtea va reține că reproșul adus deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. este întemeiat, în condițiile în care în care instanța de apel, în termeni generali, arată că pârâta datorează sumele la plata cărora a fost obligată, în temeiul contractului de asociere și a dispozițiilor art. 969 C. civ. Procedând în acest mod, curtea de apel a încălcat dispozițiile legale anterior menționate și totodată, pentru că în lipsa precizării considerentelor de fapt și de drept care au condus la soluția adoptată, a făcut imposibilă exercitarea controlului judiciar. Această omisiune nu va putea fi însă suplinită de instanța de recurs deoarece unele critici formulate de pârâtă au fost total ignorate și nu a format obiectul analizei în soluționarea apelului.

Din această perspectivă, este reală, și de altfel, necontestată împrejurarea că la data de 12 noiembrie 2001, imobilul ce a format obiectul asocierii a fost restituit de reclamantul foștilor proprietari, iar potrivit art. 17 din convenția părților, schimbarea regimului juridic cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului avea drept efect încetarea contractului. Cu toate acestea, prima instanță a constatat rezilierea contractului de asociere dar în temeiul art. 16 alin. (4) din contract apreciind că a operat pactul comisoriu expres stipulat pentru ipoteza neîndeplinirii obligațiilor asumate de către pârâtă, iar în privința dată la care contractul a încetat în acest mod, nu se precizează în considerente decât că manifestarea de voință a reclamantului de a denunța contractul este neîndoielnică cel mai târziu la data formulării cererii de chemare în judecată.

Această soluție a fost confirmată de instanța de apel care nu a analizat însă critica pârâtei cu privire la motivul care a determinat încetarea și nici aceea referitoare la imposibilitatea admiterii ambelor cereri constând atât în executarea contractului cât și în desființarea lui, această susținere a recurentei, fiind, de altfel corectă. În aceeași ordine de idei, deși s-a constatat rezilierea contractului, pârâta a fost obligată fără nicio motivare în fapt și în drept la plata penalităților de întârziere și ulterior acestui moment. De asemenea, deși prima instanță reține că reclamantul nu a pus la dispoziția pârâtei în întregime imobilul care a făcut obiectul contractului de asociere și din exploatarea căruia urma să se obțină un profit, respinge excepția de neexecutare invocată în acest sens, ca fiind nerelevantă, raportat la împrejurarea că pârâta nu a acționat-o pe reclamantul pentru a solicita despăgubiri.

Acest aspect, invocat prin apelul formulat de pârâtă, nu este însă analizat, cu toate că, de esența asocierii este aportul comun al părților în scopul obținerii unui profit. Prin apărările și criticile formulate, pârâta a susținut, în mod constant că la rândul său reclamantul nu și-a îndeplinit propriile obligații, situație în care nu este îndreptățită nici la obținerea contraprestației. În acest context, este corectă susținerea recurentei , în sensul că se impunea analizarea cauzei și prin prisma dispozițiilor art. 1525 și art. 1530 C. civ. raportat la art. 17 și art. 18 din contract, cu referire la momentul și cauzele încetării contractului de asociere din perspectiva modului în care fiecare parte contractantă a înțeles să-și îndeplinească obligațiile . Având în vedere însă că aceste aspecte nu au fost examinate, în concret de instanța de apel, incidente fiind și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului pârâtei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va ține seama de toate motivele invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 617 din 12 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Admite recursul declarat de și pârâta SC R. SA LUXEMBURG, casează decizia nr. 617 din 12 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtei. Menține dispozițiile deciziei privind apelul reclamantei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2009.