ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 432/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 13 noiembrie 2000, reclamanta, Primăria municipiului București, a solicitat obligarea pârâtei, SC M.A.R. SRL, la plata sumei de 290.817.869 lei taxă de concesionare pe perioada 1995 – 1999 și majorări de întârziere aferente. Pârâta a formulat, la 11 decembrie 2000, cerere reconvențională și a solicitat obligarea reclamantei la emiterea actului de concesiune pentru terenul în suprafață de 749,10 metri pătrați, conform Legii nr. 15/1990 și respingerea acțiunii principale. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 2946 din 13 aprilie 2001, a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost precizată și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 349.264.423 lei, din care 151.427.531 lei taxă de concesionare și 197.836.892 lei majorări de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că pârâta nu a achitat taxa de concesionare a terenului, conform Legii nr. 50/1991, așa cum părțile au stabilit prin contractul de asociere, iar aceasta datorează și coeficientul de inflație, conform art. IX lit. b) din convenția părților. Prin decizia civilă nr. 55A din 27 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, s-a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, ce a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, privind taxa de concesionare aferentă anilor 1995, 1996; pârâta a fost obligată numai la plata sumei de 94.317.309 lei, reprezentând taxă de concesionare aferentă anilor 1997, 1998 și 1999 și s-a respins capătul de cerere, privind plata majorărilor de întârziere, ca nefondat; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței și intimata a fost obligată la 3.102.019 lei cheltuieli de judecată.

S-a reținut, în considerentele deciziei, că acțiunea reclamantei, privind taxa de concesiune aferentă anilor 1995 și 1996, s-a prescris, conform prevederilor Decretului nr. 167/1958. Celelalte pretenții ale reclamantei sunt întemeiate, iar Ordinul de plată nr. 26 din 13 mai 1995 nu reprezintă plata în avans a acestei taxe, întrucât procesul-verbal din 10 februarie 1992, care a stat la baza acestui ordin, constituie o notă de negociere încheiată anterioară contractului de asociere. Că plata taxei de concesiune se datorează nu cu începere de la recepția finală, 26 octombrie 1995, ci de la data încheierii contractului de asociere, pe toată perioada existenței construcției. Instanța a reținut că nu se datorează majorări de întârziere, întrucât părțile nu au prevăzut o clauză penală pentru plata cu întârziere a taxei de concesiune.

Referitor la cererea reconvențională, s-a reținut că Legea nr. 50/1991 nu prevedea obligația încheierii unui contract, care să aibă ca obiect exclusiv concesionarea terenului. Împotriva acestei decizii, reclamantul și pârâta au declarat recurs și au susținut că este nelegală și netemeinică. Reclamantul, municipiul București, a susținut, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., că în mod greșit s-a reținut de instanță că părțile nu datorează majorări de întârziere, întrucât nu există clauză penală. Astfel, în art. 13 din contract, s-a prevăzut că, pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contract și prin anexa 1, se vor percepe majorări de întârziere. S-a susținut că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât acțiunea formulată de aceasta a fost admisă în parte și, deci, intimata-pârâtă trebuia să fie obligată la cheltuieli de judecată.

În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., pârâta SC M.A.R. SRL a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de probă, respectiv, expertiza contabilă administrată în faza apelului. Astfel, expertul a menționat că s-a achitat taxa de concesionare în avans, pentru 25 de ani, conform Ordinului de plată nr. 26 din 13 martie 1995 și că pârâta nu mai are obligații de plată față de reclamant, iar majorările de întârziere nu au suport real. Că expertiza a considerat procesul-verbal de recepție finală nr. 83 din 26 octombrie 1995, ca fiind legal și că, de la această dată, avea obligația să achite anual taxa de concesionare în sumă de 255.000 lei.

A arătat recurenta că, în raport cu data depunerii în instanță a acțiunii reclamantului, respectiv, 13 octombrie 2000, dreptul la acțiune, pentru toate pretențiile anterior acestei date, era prescris, conform dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 și, în mod greșit, instanța de apel a dispus obligarea sa la taxa de concesionare și pe anul 1997. S-a susținut că taxa de concesionare urma să fie achitată după încheierea contractului de concesionare, privind terenul în suprafață de 749,10 metri pătrați, contract care nu s-a încheiat din vina reclamantului. În mod nelegal a fost obligată la plata unei taxe de concesionare, deoarece cota de teren, aparținând reclamantului, a fost înstrăinată de aceasta conform actelor de vânzare-cumpărare încheiate cu dobânditorii apartamentelor situate în tronsonul aparținând primăriei.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantului, cu motivarea că acesta avea obligația legală de a încheia contractul, privind concesionarea terenului și că a achitat în avans, pe o perioadă de 25 de ani, taxa de concesiune. Penalitățile pretinse de reclamant nu sunt datorate, întrucât nu sunt prevăzute în contractul încheiat între părți. Recursurile nu sunt întemeiate. Părțile au încheiat, la 28 noiembrie 1992, contractul de asociere nr. 1911, care avea ca obiect terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune și exploatarea blocului XXII-D din ansamblul E.L.E. București. La capitolul IX lit. b), s-a prevăzut că asociatul SC M.A.R. SRL se obligă să achite anual suma de 255.000 lei, reprezentând taxa anuală de concesionare a terenului, în suprafață de 749,10 metri pătrați, precum și cota de aport a SC I.M.O.

SA, cu precizarea că această valoare va suporta eventualele reglementări economico-financiare apărute pe perioada derulării contractului. În mod corect, instanța de apel a reținut că, în raport cu data formulării acțiunii reclamantei, 13 noiembrie 2000, pretențiile, reprezentând taxa de concesiune aferentă anilor 1995 și 1996, sunt prescrise, conform prevederilor Decretului nr. 167/1958. Taxa de concesionare, aferentă anului 1997, este scadentă în luna ianuarie 1998, iar termenul de prescripție, de 3 ani, s-a împlinit în luna ianuarie 2001. Cum acțiunea reclamantei a fost formulată la 13 noiembrie 2000, pretențiile, pentru anul 1997, nu sunt prescrise, așa încât susținerile recurentei-pârâte, sub acest aspect, vor fi înlăturate, întrucât nu au temei legal.

Așa fiind, în mod corect instanța de apel a obligat pe pârâtă la plata sumei de 94.317.309 lei, reprezentând taxă de concesionare aferentă anilor 1997, 1998 și 1999. Susținerea recurentei-pârâte, că taxa de concesionare a fost achitată cu Ordinul de plată nr. 26 din 13 mai 1995, conform procesului-verbal din 10 februarie 1992, va fi înlăturată cât timp obligația asumată de pârâtă izvorăște din contractul încheiat între părți, în care, la capitolul IX lit. b), s-a prevăzut că asociatul SC M.A.R. SRL va achita anual suma de 255.000 lei, reprezentând taxă de concesiune a terenului în suprafață de 749,10 metri pătrați, plus cota de aport a SC I.M.O. SA.

Pe de altă parte, procesul-verbal din 10 februarie 1992 a fost încheiat anterior contractului de asociere nr. 1911 din 28 noiembrie 1992. Problema care se pune, pentru a se putea stabili dacă recurenta-pârâtă și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, este cea a datei de la care se datorează taxa de concesiune aferentă terenului. Susținerea recurentei că această dată este cea a procesului-verbal de recepție finală nr. 83 din 26 octombrie 1995, va fi înlăturată, cât timp părțile, de comun acord, au stabilit, la capitolul IX lit. b) din contract, că aceasta se datorează de la încheierea contractului de asociere, iar prin art. 4 s-a stipulat că durata asocierii este toată perioada existenței construcției.

Faptul că instanța nu și-a însușit punctul de vedere al expertului contabil P.I., care a concluzionat că pârâta a achitat taxa de concesiune pe o durată de 25 ani, punct de vedere care este și cel al recurentei, nu înseamnă că instanța nu s-a pronunțat asupra acestui mijloc de probă în hotărârea pronunțată. Instanța a avut în vedere ansamblul probelor administrate în cauză, atunci când, în mod corect, a stabilit că pârâta datorează taxa de concesiune aferentă anilor 1997, 1998 și 1999. Critica recurentei, că plata taxei de concesionare nu este datorată, deoarece nu s-a încheiat, între părți, contractul de concesiune, nu are temei legal, întrucât dispozițiile Legii nr. 50/1991 nu prevăd o asemenea obligație, așa cum, în mod corect, s-a reținut de instanța de apel.

Susținerea recurentei, că nu datorează taxa de concesiune și pentru faptul că intimata a înstrăinat cota de teren ce i-a aparținut, prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu dobânditorii apartamentelor situate în tronsonul aparținând primăriei, va fi înlăturată, cât timp obligația de plată a acesteia derivă din contractul încheiat între părți și care trebuie respectat, în condițiile art. 969 C. civ. Critica recurentului-reclamant, că instanța de apel nu i-a acordat majorări de întârziere, nu are temei legal. Astfel, părțile au stipulat, la art. 13 din contractul de asociere, plata de penalități de întârziere, cu referire la neexecutarea obligațiilor asumate de către una din părți, potrivit art. 3 și 10 din convenția încheiată, care nu se referă la plata taxei de concesiune, așa cum a susținut recurenta.

Nici critica privind obligarea recurentei la cheltuieli de judecată, deși acțiunea i-a fost admisă în parte, nu este întemeiată. În mod corect, instanța de apel, în raport cu dispozițiile art. 276 C. proc. civ., privind admiterea în parte a pretențiilor reclamantei, precum și cu faptul că i s-a respins și capătul de cerere privind plata majorărilor de întârziere, a obligat pe recurentul-reclamant la 3.102.019 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă, prin admiterea apelului declarat de aceasta, cheltuieli stabilite prin apreciere. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că decizia instanței de apel este legală și temeinică și urmează ca, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant și pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamantul, municipiul București, împotriva deciziei nr. 55 din 27 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția comercială, ca nefondat. Respinge recursul declarat de SC M.A.R. SRL București, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2004.