ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2978/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 9 august 1999, reclamanta,

Consiliul General al municipiului București, a chemat în judecată pe pârâta SC

R. SA București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată

la plata sumei de 124.330.645 lei, cu titlu de rest indexare taxă concesionare,

rest comision și penalități de întârziere.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 6317 din 15 decembrie 1999, a admis, ca

fondată, acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâtă la plata următoarelor

sume: de 67.558.052 lei, cu titlu de indexare taxă concesionare, la suma de

675.581 lei cu titlu de rest comision, la 17.223 lei comision 1% și la suma de

50.668.539 lei majorări de întârziere pentru neplata taxei de concesionare, în

perioada 1 martie 1999 – 15 martie 1999, precum și la 3.689.000 lei rest

majorări întârziere.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că pârâta nu și-a onorat obligațiile contractuale

asumate prin contractul de concesiune nr. 4 din 31 ianuarie 1997.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei hotărâri a fost

anulat, ca netimbrat, de Curtea de Apel București, secția comercială, prin

decizia nr. 805 din 13 martie 2000.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr.

2446 din 27 aprilie 2001, admite recursul declarat de pârâtă, casează decizia nr.

805/2000 și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului.

După casare, apelul declarat de pârâtă, împotriva acestei

hotărâri, a fost admis, ca fondat, de Curtea de Apel București, secția VI

comercială, care, prin decizia nr. 155 A din 05 noiembrie 2002, schimbă în tot

sentința apelată, în sensul că, pe fond, respinge acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs, în

termen legal și motivat, reclamanta, Primăria municipiului București,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că

instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura și

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.), motivându-și sumar soluția pe concluziile raportului de expertiză, fără

a lua în considerare prevederile contractuale, respectiv, art. 8 și 9, și că

instanța a omologat raportul de expertiză, care concluzionează că, la 28

februarie 2002, pârâta îi datora 528.570.712 lei, în mod inexplicabil, a

respins acțiunea.

Referitor la cererea de majorare a

cuantumului pretențiilor, respinsă pe motiv că nu a formulat apel și nici nu a

achiesat la apelul pârâtei, susține că nu a solicitat pretenții noi, care să

modifice acțiunea introductivă, ci, în temeiul art. 294

2

, raportat

la art. 132 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat numai majorările de întârziere,

ce au curs de la 01 februarie 1999 până la 28 februarie 2002, pentru sumele

solicitate prin acțiune și neachitate încă, din care, prin achitarea în continuare

a penalităților de întârziere, rezultă suma de 3.906.377.024 lei.

De asemenea, susține recurenta că expertiza contabilă,

efectuată în cauză, nu trebuia însușită de instanță, pentru că s-a interpretat

eronat data scadenței, la 28 februarie 1999, concluzionând că plățile au fost

făcute în termen și că, pe anul 1998, pârâta nu ar datora penalități de

întârziere, concluzii care nu pot fi acceptate.

Recurenta este nemulțumită și de faptul că instanța a

apreciat că nu a făcut probe concludente pentru a-și dovedi pretențiile,

conform art. 1169 C. civ., întrucât a depus la dosar calculul detaliat al

pretențiilor și contractul nr. 4/1997, în baza căruia au fost calculate

pretențiile, mai mult, pârâta a recunoscut o parte din debit, fapt pe care

instanța nu l-a luat în considerare și nici expertul în raportul de expertiză.

În consecință, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat,

casarea deciziei atacate, iar pe fond, admiterea acțiunii.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Din examinarea actelor de la dosar, prin prisma motivelor de

recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei, rezultă că instanța de apel,

în mod corect, a apreciat actul dedus judecății și probatoriile administrate în

cauză, fără a schimba natura și înțelesul neîndoielnic al acestuia, și a

respins acțiunea reclamantei, ca nefondată, pronunțând o hotărâre temeinic

motivată.

În speță, între părți, s-a încheiat contractul de concesiune

nr. 4 din 31 ianuarie 1997, prin care SC R. SA a preluat în concesiune terenul.

Potrivit art. 5 și 6 din contract, prețul concesiunii a fost

stabilit la suma de 62.000.000 lei, pe an, plus un comision de 1%, indexat cu

indicele de inflație aferent fiecărui an.

Prin adresa nr. 166 din 18 ianuarie 1999, SC R. SA „renunță

expres” la concesiune, cu data de 01 februarie 1999, iar prin adresa nr. 1080

din 25 februarie 1999, comunică reclamantei plata sumei de 276.892.000 lei,

taxă concesiune aferentă anului 1998, comisionul de 1%, respectiv, 2.768.920

lei și suma de 22.745.320 lei majorări de întârziere, conform art. 2 alin. (2)

din contract, cu O.P. nr. 143 și 144 din 25 februarie 1999, apreciind că nu mai

are nici o obligație de plată.

Reclamanta, prin acțiune introductivă, a solicitat suma de

124.330.645 lei, apreciind ca fiind rest de indexări taxă concesiune pentru

anul 1998 și majorări de întârziere pentru neplata acestora, pe perioada 1

martie 1999 – 15 martie 1999, iar, în cadrul apelului declarat de pârâtă, a

făcut cerere de majorarea pretențiilor, de la suma de 124.330.645 lei, la suma

de 3.906.377.024 lei, în condițiile în care nu a formulat apel.

Analizând, instanța de apel, în mod corect, a făcut

aplicațiunea dispozițiilor art. 292, 293, 294 C. proc. civ., în sensul că a

respins cererea intimatei-reclamante, ca inadmisibilă, în condițiile și cu

motivarea menționată în aliniatul precedent.

De asemenea, și în privința pretențiilor inițiale, deduse

judecății, instanța de apel a analizat în mod judicios cauza, constatând că

reclamanta nu și-a dovedit pretențiile, în sensul dispozițiilor art. 1169 C.

civ., în condițiile în care contractul de concesiune s-a reziliat cu data de 01

februarie 1999, expertiza reținând și instanța și-a însușit acest punct de

vedere, din care rezultă că, la data de 28 februarie 1999, intimata-pârâtă a

achitat mai mult decât datora, adică 365.028.240 lei, în loc de 360.396.633

lei, astfel că, în această situație, nu mai datorează nici penalități de

întârziere, conform art. 9 din contract, care a devenit inaplicabil.

Pentru aceste considerente, criticile formulate de

recurenta-reclamantă fiind neîntemeiate, recursul urmează a fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D ECI D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta, Primăria municipiului București, împotriva deciziei nr.

155 A din 05 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția V comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 10 iunie 2003.