ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 292/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă,

reclamantul M.B. a solicitat instanței obligarea pârâtei B.R.D. SA București la

plata sumei de 1.206.819.980 lei, reprezentând taxă de concesiune aferentă

anilor 2000-2002, în cuantum de 765.469.162 lei pentru terenul ocupat, precum

și majorări de întârziere și penalități calculate până la data de 31 octombrie

2003 de 450.350.818 lei.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de asociere din 12

mai 1995 pentru terminarea execuției lucrărilor de construcție, punerea în

funcțiune și exploatarea distinctă a blocului și că indirect durata asocierii a

fost stabilită pe toată durata existenței construcției.

Reclamanta a susținut că prin actul

adițional din 20 ianuarie 1997 s-a stabilit taxa de concesiune a terenului

aferent locuințelor, ce va suporta rata inflației anuale și care se va achita

pe toată durata existenței construcției, că ulterior părțile au determinat

apartamentele care au revenit fiecărei părți în raport de cota parte din

asociere și că pârâta nu a achitat taxa anuală de concesiune. Au fost invocate

în drept dispozițiile art. 969, 1073, 1066 și următoarele C. civ., Legea nr. 219/1998,

Legea nr. 50/1991, Legea nr. 205/2001, Legea nr. 146/1997, Legea nr. 189/1998

și O.G. nr. 61/2002.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta

B.R.D. SA București a invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport

de decizia nr. 2548 din 13 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că

apartamentele care au revenit băncii în urma asocierii au fost înstrăinate

salariaților la sfârșitul anului 1998, operând și transmiterea dreptului de

folosință asupra terenului, și corelativ a obligației de plată a taxei de

concesiune de către noii proprietari, iar pe fond a cerut respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința civilă nr. 11814 din 20 octombrie 2004 a respins

excepția autorității de lucru judecat.

A admis excepția lipsei calității

procesuale pasive.

A respins acțiunea reclamantei ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

În motivarea hotărârii, instanța de

fond a reținut, în esență, că B.R.D. odată cu transmiterea dreptului de

proprietate asupra apartamentelor, către persoanele fizice, s-a transmis și

obligația de plată a taxei de concesiune către acestea.

Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, prin decizia civilă nr. 223 din 23 martie 2005 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantul M.B., împotriva hotărârii instanței de

fond.

Împotriva menționatei decizii,

reclamantul a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând în concluzie

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru judecarea

fondului la aceeași instanță.

În criticile formulate recurentul

reclamant M.B. a susținut în esență că instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, că a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Recurentul reclamant a precizat că

în raport de obiectul contractului încheiat de părți, ce a constat în terminarea

execuției lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune și de dispozițiile art.

10.4 din contract, B.R.D. București s-a obligat să achite anual taxa de

concesiune pentru terenul aferent imobilului clădire, pe toată durata

asocierii, care durată coincide cu durata existenței construcției.

Recurentul reclamant a susținut că

excepția lipsei calității procesuale pasive a B.R.D. este neîntemeiată, în

raport de prevederile art. 10.4 din contract, din care rezultă clar calitatea

acesteia de concesionar și că transmiterea dreptului de proprietate asupra

apartamentelor prin contractul de vânzare către persoane fizice, nu este de

natură să exonereze banca de răspundere.

Recursul este nefondat.

Astfel se constată că instanța de

apel în mod corect a reținut situația de fapt, în sensul că prin contractul de

asociere, părțile au convenit să se asocieze în vederea terminării lucrărilor

de construcție și punerea în funcțiune a blocului și că prin actul adițional la

același contract s-a procedat la partajarea apartamentelor între părți.

Că la sfârșitul anului 1998, B.R.D.

a vândut apartamentele pe care le avea în proprietate cumpărătorilor, persoane

fizice, situație ce i-a fost adusă la cunoștință reclamantei prin adresa din 6

ianuarie 1999, la care s-au anexat: lista cu noii proprietari și copiile

contractelor de vânzare cumpărare și că față de această situație pârâta nu mai

are obligația de plată a taxei de concesiune.

Susținerea reclamantului, în sensul

că banca și-a asumat prin contract obligația de a achita taxa de concesionare

pe toată durata existenței construcției, nu poate fi reținută.

Potrivit dispozițiilor art. 3.4 și art.

8 din contract, la finele anului 1998, asocierea părților și efectele

contractului au încetat și ca atare pârâtei nu-i mai revine obligația de plată

a taxei de concesiune, pentru terenul aferent apartamentelor vândute, această

obligație fiind preluată de persoanele fizice care au devenit proprietarii

acestora, care folosesc în fapt și în drept, terenul respectiv, în temeiul

dispozițiilor art. 34 și art. 35 din Legea nr. 50/1991.

Cum hotărârea instanței de apel este

temeinică și legală, Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtului ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 223 din 23 martie 2005 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 26 ianuarie 2006.