ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5335/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 8 ianuarie 2003, reclamantul M.B. a solicitat obligarea pârâtei R.R. SA cu sediul în București, la plata sumei de 306.806.198 lei, reprezentând: profit minim garantat în cuantum de 166.592.616 lei pentru perioada 1999-2001 și majorări de întârziere în sumă de 140.213.582 lei calculate până la 31 octombrie 2002, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 541 din 15 ianuarie 2004 a respins acțiunea reclamantului. Apelul declarat de M.B., împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia civilă nr. 582 din 10 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

S-a reținut în considerentele deciziei că prin sentința civilă nr. 4993/2000 a Judecătoriei sector 3 București, rămasă definitivă s-a constatat dreptul de proprietate al intimatei pârâte asupra apartamentelor. Că în raport de această hotărâre și de actul adițional, reclamantul nu mai deține nici o cotă de aport asupra acestui imobil, întrucât a cedat-o pârâtei, iar din anul 2000 aceasta este proprietara apartamentelor din acest imobil. Împotriva acestei decizii M.B. a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 8 și art. 304 1 C. proc. civ. și a invocat motive de nelegalitate a acesteia, având în vedere voința părților exprimată prin contractul de asociere în sensul că durata asocierii este pe toată perioada existentă construcției.

Părțile au convenit modificarea contractului prin actul adițional, prin care a avut loc o tranzacționare a cotelor de profit, dar prin care s-a stipulat că toate celelalte prevederi ale contractului de asociere rămân neschimbate. S-a susținut că hotărârea judecătorească nr. 4993/2000 a Judecătoriei sector 3 a statuat că echivalentul cotei de aport a Consiliului cuprinsă în contract, ce face obiectul convenției încheiate între părți. A invocat recurentul că în mod greșit s-au respins debitele solicitate începând cu anul 1999, deoarece sentința a fost pronunțată în anul 2000. Prin întâmpinare, intimata R.R. SA, cu sediul în București, a solicitat respingerea recursului cu motivarea că sentința Judecătoriei sector 3 București, nu a statuat ceea ce părțile au convenit prin semnarea actelor așa cum s-a susținut, ci a constatat dreptul de proprietate al intimatei asupra apartamentelor.

Recursul nu este fondat. Părțile au încheiat contractul de asociere din 21 aprilie 1993 ce avea ca obiect terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în exploatare și exploatarea distinctă de către acestea a blocului situat în București. S-a prevăzut în contract aportul reclamantului de 10,81 %, iar a pârâtei de 89,19 % și obligația acesteia din urmă de a achita anual taxa de concesionare a terenului, cota de aport a reclamantei de 1.059.443 lei actualizată anual cu rata inflației și să plătească valoarea profitului minim garantat anual în sumă de 675.625 lei indexată anual cu rata inflației. De comun acord, la 30 mai 1995, părțile au încheiat actul adițional la contractul de asociere, prin care reclamantul a transmis cota sa de aport de 10,81 % pârâtei și astfel aceasta a dobândit 100 % din suprafața utilă reprezentând 1575,87 mp.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 4992 din 29 martie 2000 rămasă definitivă s-a constatat că intimata pârâtă are un drept de proprietate asupra apartamentelor. În raport de aceste considerente, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamantul nu mai are nici o cotă de aport asupra acestui imobil, iar pretențiile privind obligarea pârâtei la plata profitului minim garantat și a majorărilor de întârziere, nu au temei legal. Față de cele reținute, susținerea recurentului că hotărârea judecătorească s-a pronunțat în anul 2000, iar debitele solicitate se referă la anul 1999, va fi înlăturată întrucât nu are temei legal. Celălalt motiv de recurs invocat în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., privind examinarea de către instanță a cauzei sub toate aspectele nu este aplicabil în speță, deoarece se referă numai la litigiile care nu sunt supuse căii de atac a apelului.

Pentru toate aceste considerente, se constată că decizia instanței de apel este legală și temeinică și urmează ca potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E CI D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 582 din 10 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2005.