ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1181/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Rejudecând cauza după casarea dispusă prin decizia nr. 3346 din 8 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 5711 din 4 mai 2005 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului M.B. prin care solicitase obligarea pârâtei SC S.C. SRL (fostă SC R. SRL) la plata taxelor de concesiune și a penalităților de întârziere aferente rezultate din contractul de asociere din 28 februarie 1992. Prin aceeași sentință a fost respinsă și cererea reconvențională formulată de pârâtă prin care solicitase constatarea nulității absolute a clauzei din Cap. 9 lit. b) din contractul de asociere din 28 februarie 1992 reținându-se că pârâta reclamantă nu și-a probat susținerile făcute în cerere.

Apelul declarat de reclamant, reprezentat de P.G., a fost admis prin decizia comercială nr. 637 din 11 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, fiind schimbată parțial sentința de fond în sensul că acțiunea principală a fost admisă în parte iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 675.265.843 lei taxă de concesiune aferentă perioadei 1995-2003, mai puțin penalitățile de întârziere și majorările solicitate. S-au menținut dispozițiile sentinței privind cererea reconvențională.

S-a reținut în argumentarea acestei soluții că acțiunea ce formează obiectul litigiului a parcurs trei cicluri procesuale (fond și căi de atac) primul ciclu procesual vizând timbrajul cererii, al doilea vizând prescripția extinctivă iar, cel de față, vizând fondul cererilor, statuându-se irevocabil, prin decizia nr. 3346/2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, că prescripția curge distinct, pentru fiecare prestație succesivă, contractul dintre părți având o asemenea executare succesivă. După ultima casare, reclamantul și-a modificat acțiunea solicitând un titlu de taxe de concesionare 675.265.843 lei pe perioada 1995-2003, majorări de întârziere în valoare de 648.471.368 lei (calculate până la 10 decembrie 2003) și penalități de întârziere, calculate până la aceeași dată, în valoare de 57.469.869 lei.

Soluția instanței de apel a avut în vedere contractul de asociere și actele sale adiționale, contract ce a vizat finalizarea blocului din A.M. București, contract cu clauze asemănătoare celor din contractul menționat în acțiunea inițială formulată de reclamant ce viza finalizarea blocului din același ansamblu prin ultimul contract transmițându-se o suprafață din acest bloc la blocul M., bloc vizat însă în acțiunea reclamantului. Reținând confuzia pe care și reclamantul a făcut-o în acțiunea sa și instanța de fond în argumentarea soluției, instanța de apel reține că în ambele contracte de asociere părțile au stipulat clauza prin care pârâta s-a obligat, printre altele, la plata taxei de concesionare a terenului, iar, ulterior, prin actul adițional la contract pârâta a dobândit 100 % din suprafața utilă din blocul M., stipulându-se în art. 2 din acest act, că aceeași cotă o dobândește și din blocul M.C.

ce face obiectul contractului din 1992. De asemenea, a reținut că părțile au stipulat un pact comisoriu privind rezilierea contractului în art. 18 alin. (2), iar adresa din 30 mai 1996 emisă de reclamant către pârâtă, greșit a fost calificată de instanța de fond drept notificare a rezilierii, deoarece din conținutul adresei nu rezultă această intenție din partea reclamantului și, oricum, adresa viza contractul și nu cel pe care reclamantul și-a fondat acțiunea. Cum în cap. IX lit. c) din contract pârâta și-a asumat obligația să achite taxa de concesiune aferentă terenului pe care s-a construit blocul M.C., cererea reclamantului a fost admisă în acest sens, fiind respinse penalitățile de întârziere și majorările solicitate, ca nefiind stipulate în contract.

Penalitățile stipulate în art. 13 din contract nu privesc neplata taxei de concesionare, ci încălcarea altor obligații contractuale. Nemulțumite de această decizie ambele părți au declarat recursuri solicitând modificarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate. Recurentul reclamant, M.B., critică în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., decizia din apel pentru neacordarea penalităților de întârziere și a majorărilor, cele stipulate în art. 13 din contract vizând întregul contract și nu numai cele din art. 3 și 10 și cele din anexă, cum greșit s-a reținut. Cum taxele de concesiune sunt asimilate creanțelor bugetare apreciază că penalitățile și majorările solicitate urmează a se calcula în raport de dispozițiile O.G.

nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002. Recurenta pârâtă apreciază că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile din cap. VII din contract și art. 18 privind rezilierea, așa încât consideră că prin adresa din 30 mai 1996 contractul a fost reziliat de reclamant deoarece ea nu și-a îndeplinit obligația de plată a taxei de concesiune. În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc. civ. La solicitarea curții, recurentul reclamant și-a precizat obiectul cererii în sensul că litigiul vizează neexecutarea contractului.

Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta: Recurentul reclamant critică nejustificat interpretarea contractului și neacordarea penalităților de întârziere și a majorărilor solicitate prin precizarea de acțiune deoarece, în art. 13 alin. (2) din contract s-au stipulat penalități de întârziere doar pentru neexecutarea obligațiilor din art. 3 și art. 10 și a celor din anexă și oferta de selecție, nu și cea privind neplata taxei de concesiune, după cum corect a reținut și instanța de apel. Mai mult, atât penalitățile cât și majorările au caracter convențional și ele nu curg de drept, însăși reclamantul menționând în recursul său că taxele de concesiune nu sunt creanțe bugetare ci că ar fi asimilate cu acestea, deși nu a probat acest lucru.

Cât privește recursul pârâtei, deși recurenta l-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc. civ., curtea, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că recursul pârâtei este încadrabil, în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs conducând la această încadrare. De altfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. sunt în prezent abrogate. Însăși recurenta menționează în recursul său că nu a achitat taxele de concesiune, dar susține că la 30 mai 1996, pentru acest motiv, reclamantul a reziliat contractul, în conformitate cu cele stipulate în art. 18 din contract.

Cele susținute de recurentă nu-și au suportul în conținutul menționatei adrese (dosar nr. 5638/1998 al Tribunalului București) care face referire numai la stadiul îndeplinirii obligațiilor contractuale de către pârâtă în contract și nicidecum la contractul în litigiu, reclamantul nemanifestându-și intenția de a rezilia contractul în nici un mod, după cum corect a reținut instanța de apel. În consecință, curtea apreciază că ambele recursuri sunt nefondate motiv pentru care acestea vor fi respinse, decizia din apel urmând a fi menținută ca temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul M.B. și de pârâta SC S.C. SRL, împotriva deciziei nr. 637 din 11 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 23 martie 2006.