ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 642/2003

Municipiul București, reprezentat prin primarul general, a chemat-o în judecată pe pârâta B.R.D. și a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 776.412.735 de lei reprezentând taxă de concesionare și majorări pentru neplata taxei de concesionare, cu motivarea că pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate prin contractul de asociere nr. 2419/1992 de a achita, conform art. 3 din actul adițional nr. 1 și a Cap. IX pct. 6, taxa anuală de concesionare a terenului, începând cu data recepției. Prin sentința nr. 6265 pronunțată la 16 octombrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, a fost respinsă ca nefondată acțiunea. Instanța de fond a reținut că, până la data de 5 februarie 1996, dreptul la acțiune pentru plata taxelor solicitate a intrat sub incidența prescripției, termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 fiind depășit.

Pentru perioada următoare datei de 5 februarie 1996, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantei sunt nefondate. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței fondului a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 918 din 7 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București. Din examinarea criticilor ce au fost aduse sentinței, instanța de apel a reținut că pretențiile aferente anilor 1994-1996 au intrat sub incidența prescripției, așa cum a reținut instanța de fond. Pentru perioada 1997-1998, dreptul invocat de reclamanta apelantă a fost analizat prin prisma dispozițiilor art. 34 și 35 din Legea nr. 50/1991 și, ca urmare, instanța de apel a reținut că, odată cu dreptul de proprietate asupra apartamentelor, s-a transmis de B.R.D.

SA noilor proprietari și cota parte aferentă din dreptul de concesiune și, astfel, a operat o transmisiune legală a obligației de plată a concesiunii. Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs Municipiul București, prin primarul general, pe motive de netemeinicie și nelegalitate. Recurenta a susținut că, prin soluțiile pronunțate, nu s-a ținut seama de contractul de asociere nr. 2419 din 17 iunie 1992 cap. IX art. 3, care este legea părților, încălcându-se astfel prevederile art. 969 și art. 1073 C. civ., potrivit cărora legea părților trebuie respectată, iar obligațiile asumate trebuie îndeplinite întocmai. Obligația de plată a taxei de concesionare, care îi revine intimatei, a fost menținută și prin actul adițional nr. 1/1997, această obligație revenindu-i pe toată perioada construcției.

A mai susținut recurenta că s-a încheiat contractul de asociere sub incidența art. 10 și art. 19 din Legea nr. 50/1991, astfel că durata concesionării coincide cu durata construcției. O altă critică privește aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 pe perioada 1994-1996 ca urmare a ignorării plăților ce au fost făcute de BRD în 1996 și 1997, plăți care echivalează cu o recunoaștere a datoriei și întrerup cursul prescripției. Ultima critică vizează neacordarea daunelor pentru depășirea termenului de finalizare a construcției, care reprezintă profitul nerealizat și care s-au calculat la nivelul profitului minim brut ce s-ar fi obținut din exploatarea apartamentelor nefinalizate din culpa pârâtei.

Această sumă, consideră recurenta, se impunea a fi acordată conform probelor aflate la dosar. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Convențiile legal făcute, dispune art. 969 C. civ., au putere de lege între părțile contractante. În lumina acestor dispoziții, au fost examinate raporturile juridice dintre părțile în proces care s-au stabilit prin contractul de asociere nr. 2419 din 17 iunie 1992 și actul adițional nr. 1 la acest contract. Obiectul contractului l-a constituit terminarea execuției lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune și exploatare distinctă a blocului M 107 din ansamblul Unirii situat în București, sector 3. Recepția din 1 septembrie 1994 confirmă executarea lucrărilor, iar actul adițional confirmă partajarea apartamentelor între părțile contractante.

În ce privește terenul asupra căruia sunt în discuție taxele de concesionare, prin cap IX pct. b al contractului de concesionare, s-a stabilit obligația BRD SA, ca asociat, de a achita taxa anuală de concesionare a terenului, inclusiv a cotei de aport, către Imobiliara RA. Este necontestat că prin art. 3 din actul adițional nr. 1 s-a stabilit în ce privește terenul că au fost menținute dispozițiile înscrise în cap. IX pct. b, referitoare la obligația de plată a taxei de concesionare anuală în sumă de 343.365 de lei. Deși prin articolul menționat se afirmă că se mențin dispozițiile înscrise la cap. IX, atunci când s-a redat conținutul acestuia, în actul adițional s-a adăugat: „prin care se concesionează pe durata existenței construcției terenul aferent în suprafață de 959 mp pentru care BRD se obligă să achite taxa anuală de concesionare a terenului”.

În realitate prin pct. b al Cap. IX s-a stipulat în termeni generali obligația de plată a taxei anuale de concesionare fără determinare în timp legată de existența construcției. Acest articol este în deplină concordanță cu obiectul contractului și cu obligațiile pe care părțile și le-au asumat la finalizarea lucrărilor, când urma să se departajeze imobilul. Prin vânzarea apartamentelor de către BRD la sfârșitul anului 1996 și începutul anului 1997, o dată cu dreptul de proprietate asupra apartamentelor, s-a transmis și cota parte aferentă din dreptul de concesiune asupra terenului, așa cum rezultă din clauza „vânzătorul cedează cumpărătorului drepturile și obligațiile privind concesiunea terenului”.

Art. 34 alin. (3) din Legea nr. 10/1001 stabilește că, o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. Art. 35 din aceeași lege stabilește că dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru realizarea căreia el a fost concesionat. Din textele citate rezultă că a operat o transmisiune legală a obligației de plată a concesiunii din sarcina băncii în aceea a cumpărătorilor, așa încât s-a reținut corect de instanța de apel că pretențiile reclamantei pentru plata taxei de concesiune pentru perioada ulterioară înstrăinării apartamentelor sunt nefondate.

Pentru perioada 1994-1996, s-a achitat taxa de concesiune (3.952.935 de lei), indexată cu luarea în considerare a datei de 1 septembrie 1994, care reprezintă momentul recepției, așa cum s-a stabilit prin contract. În ipoteza în care nu s-ar fi efectuat plata, pretențiile anterioare datei de 20 decembrie 1996 au intrat sub incidența prescripției extinctive, termen calculat conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ținând seama de data introducerii acțiunii. Critica referitoare la nesocotirea art. 16 din același decret nu poate fi primită, întrucât plata la care se referă recurenta nu putea să întrerupă un termen de prescripție deja împlinit.

Este nefondată și critica referitoare la plata daunelor pretinse pentru neexploatarea apartamentelor din culpa intimatei care nu a finalizat construcția întrucât cererea recurentei nesocotește prevederile art. 13 din contractul de asociere prin care s-a stabilit că, pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, partea în culpă datorează celeilalte părți penalități precum și daune. Cum daunele potrivit clauzei penale stipulate de părți s-au solicitat fără să se demonstreze că s-au calculat penalități pentru nerespectarea obligației invocată și că acestea nu acoperă prejudiciul, nu pot fi pretinse daune și majorări de întârziere pentru neplata daunelor. Față de cele ce preced, criticile aduse deciziei pronunțate în apel sunt nefondate astfel că recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 918 din 7 iunie 2001 a Curții de apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.