ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 642/2003

Municipiul București, reprezentat prin primarul

general, a chemat-o în judecată pe pârâta B.R.D. și a solicitat ca, prin

sentința ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 776.412.735 de

lei reprezentând taxă de concesionare și majorări pentru neplata taxei de

concesionare, cu motivarea că pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate prin

contractul de asociere nr. 2419/1992 de a achita, conform art. 3 din actul

adițional nr. 1 și a Cap. IX pct. 6, taxa anuală de concesionare a terenului,

începând cu data recepției.

Prin sentința nr. 6265 pronunțată la 16 octombrie

2000, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, a fost respinsă ca

nefondată acțiunea.

Instanța de fond a reținut că, până la data de 5

februarie 1996, dreptul la acțiune pentru plata taxelor solicitate a intrat sub

incidența prescripției, termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958

fiind depășit.

Pentru perioada următoare datei de 5 februarie 1996,

prima instanță a reținut că pretențiile reclamantei sunt nefondate.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

fondului a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 918 din 7 iunie 2001

pronunțată de Curtea de Apel București.

Din examinarea criticilor ce au fost aduse sentinței,

instanța de apel a reținut că pretențiile aferente anilor 1994-1996 au intrat

sub incidența prescripției, așa cum a reținut instanța de fond.

Pentru perioada 1997-1998, dreptul invocat de

reclamanta apelantă a fost analizat prin prisma dispozițiilor art. 34 și 35 din

Legea nr. 50/1991 și, ca urmare, instanța de apel a reținut că, odată cu

dreptul de proprietate asupra apartamentelor, s-a transmis de B.R.D. SA noilor

proprietari și cota parte aferentă din dreptul de concesiune și, astfel, a

operat o transmisiune legală a obligației de plată a concesiunii.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat

recurs Municipiul București, prin primarul general, pe motive de netemeinicie

și nelegalitate.

Recurenta a susținut că, prin soluțiile pronunțate,

nu s-a ținut seama de contractul de asociere nr. 2419 din 17 iunie 1992 cap. IX

art. 3, care este legea părților, încălcându-se astfel prevederile art. 969 și

art. 1073 C. civ., potrivit cărora legea părților trebuie respectată, iar

obligațiile asumate trebuie îndeplinite întocmai.

Obligația de plată a taxei de concesionare, care îi

revine intimatei, a fost menținută și prin actul adițional nr. 1/1997, această

obligație revenindu-i pe toată perioada construcției.

A mai susținut recurenta că s-a încheiat contractul

de asociere sub incidența art. 10 și art. 19 din Legea nr. 50/1991, astfel că

durata concesionării coincide cu durata construcției.

O altă critică privește aplicarea greșită a

prevederilor Decretului nr. 167/1958 pe perioada 1994-1996 ca urmare a

ignorării plăților ce au fost făcute de BRD în 1996 și 1997, plăți care

echivalează cu o recunoaștere a datoriei și întrerup cursul prescripției.

Ultima critică vizează neacordarea daunelor pentru

depășirea termenului de finalizare a construcției, care reprezintă profitul

nerealizat și care s-au calculat la nivelul profitului minim brut ce s-ar fi

obținut din exploatarea apartamentelor nefinalizate din culpa pârâtei. Această

sumă, consideră recurenta, se impunea a fi acordată conform probelor aflate la

dosar.

Recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Convențiile legal făcute, dispune art. 969 C. civ.,

au putere de lege între părțile contractante.

În lumina acestor dispoziții, au fost examinate

raporturile juridice dintre părțile în proces care s-au stabilit prin

contractul de asociere nr. 2419 din 17 iunie 1992 și actul adițional nr. 1 la

acest contract.

Obiectul contractului l-a constituit terminarea execuției

lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune și exploatare distinctă a

blocului M 107 din ansamblul Unirii situat în București, sector 3.

Recepția din 1 septembrie 1994 confirmă executarea

lucrărilor, iar actul adițional confirmă partajarea apartamentelor între

părțile contractante.

În ce privește terenul asupra căruia sunt în discuție

taxele de concesionare, prin cap IX pct. b al contractului de concesionare, s-a

stabilit obligația BRD SA, ca asociat, de a achita taxa anuală de concesionare

a terenului, inclusiv a cotei de aport, către Imobiliara RA.

Este necontestat că prin art. 3 din actul adițional

nr. 1 s-a stabilit în ce privește terenul că au fost menținute dispozițiile

înscrise în cap. IX pct. b, referitoare la obligația de plată a taxei de

concesionare anuală în sumă de 343.365 de lei.

Deși prin articolul menționat se afirmă că se mențin

dispozițiile înscrise la cap. IX, atunci când s-a redat conținutul acestuia, în

actul adițional s-a adăugat: „prin care se concesionează pe durata existenței

construcției terenul aferent în suprafață de 959 mp pentru care BRD se obligă

să achite taxa anuală de concesionare a terenului”.

În realitate prin pct. b al Cap. IX s-a stipulat în

termeni generali obligația de plată a taxei anuale de concesionare fără

determinare în timp legată de existența construcției.

Acest articol este în deplină concordanță cu obiectul

contractului și cu obligațiile pe care părțile și le-au asumat la finalizarea

lucrărilor, când urma să se departajeze imobilul.

Prin vânzarea apartamentelor de către BRD la

sfârșitul anului 1996 și începutul anului 1997, o dată cu dreptul de

proprietate asupra apartamentelor, s-a transmis și cota parte aferentă din

dreptul de concesiune asupra terenului, așa cum rezultă din clauza „vânzătorul

cedează cumpărătorului drepturile și obligațiile privind concesiunea

terenului”.

Art. 34 alin. (3) din Legea nr. 10/1001 stabilește

că, o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor

realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o

cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului

privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale.

Art. 35 din aceeași lege stabilește că dreptul de

concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de

înstrăinare a construcției pentru realizarea căreia el a fost concesionat.

Din textele citate rezultă că a operat o transmisiune

legală a obligației de plată a concesiunii din sarcina băncii în aceea a

cumpărătorilor, așa încât s-a reținut corect de instanța de apel că pretențiile

reclamantei pentru plata taxei de concesiune pentru perioada ulterioară

înstrăinării apartamentelor sunt nefondate.

Pentru perioada 1994-1996, s-a achitat taxa de

concesiune (3.952.935 de lei), indexată cu luarea în considerare a datei de 1

septembrie 1994, care reprezintă momentul recepției, așa cum s-a stabilit prin

contract.

În ipoteza în care nu s-ar fi efectuat plata,

pretențiile anterioare datei de 20 decembrie 1996 au intrat sub incidența

prescripției extinctive, termen calculat conform art. 3 din Decretul nr.

167/1958, ținând seama de data introducerii acțiunii.

Critica referitoare la nesocotirea art. 16 din

același decret nu poate fi primită, întrucât plata la care se referă recurenta

nu putea să întrerupă un termen de prescripție deja împlinit.

Este nefondată și critica referitoare la plata

daunelor pretinse pentru neexploatarea apartamentelor din culpa intimatei care

nu a finalizat construcția întrucât cererea recurentei nesocotește prevederile

art. 13 din contractul de asociere prin care s-a stabilit că, pentru

nerespectarea obligațiilor contractuale, partea în culpă datorează celeilalte

părți penalități precum și daune.

Cum daunele potrivit clauzei penale stipulate de

părți s-au solicitat fără să se demonstreze că s-au calculat penalități pentru

nerespectarea obligației invocată și că acestea nu acoperă prejudiciul, nu pot

fi pretinse daune și majorări de întârziere pentru neplata daunelor.

Față de cele ce preced, criticile aduse deciziei pronunțate

în apel sunt nefondate astfel că recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 918 din 7

iunie 2001 a Curții de apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie

2003.