ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 634/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Recurentul, Municipiul București, prin primarul general, a chemat în judecată SC C.C.

SRL București, pentru a fi obligată la plata sumei de 1.334.588,86 dolari U.S.A., reprezentând cotă de profit pe perioada mai 1995-septembrie 1996; penalități pe perioada 1 mai 1995-31 octombrie 2002; lipsa de folosință pentru spațiul de 83,86 mp care a format obiectul contractului de asociere dintre părți din 20 octombrie 1993, și penalități aferente debitului câștigat prin sentința civilă nr. 3132/1996 pentru perioada 1 mai 1995-31 octombrie 2002. S-a arătat că în baza clauzelor contractului de asociere, pârâta avea dreptul să exploateze spațiul, urmând să achite lunar reclamantului cota de 7% din profitul net realizat, dar nu mai puțin de 1.800 dolari U.S.A./lună, stipulându-se penalități de 1% pentru primele 30 zile de întârziere și 2% pentru restul perioadei plus daune în cazul neexecutării culpabile a contractului.

S-a precizat că pentru neplata cotei de profit, datorată până la 30 aprilie 1995, reclamantul a obținut obligarea pârâtei prin hotărâre judecătorească (sentința 3132 din 11 septembrie 1996), dispunându-se totodată rezilierea contractului de asociere și evacuarea pârâtei, obiectul acțiunii privind perioada de la 30 aprilie 1995 până la 31 octombrie 2002. Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 64 din 14 mai 2003, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a dreptului de a se cere executarea silită, și în consecință s-a respins acțiunea ca prescrisă. S-a reținut că potrivit art. 3, 6 și 7 din Decretul 167/1958, prescripția operează asupra dreptului la acțiune și a dreptului de a cere executarea silită, în termen de 3 ani de la nașterea acestor drepturi.

În cauza de față, s-a constatat că debitul principal, constând în cotă din profit, privește perioada mai 1995-septembrie 1996, iar lipsa de folosință perioada septembrie 1996-octombrie 1997, astfel că în raport de data introducerii acțiunii, 3 iunie 2003, aceasta este prescrisă chiar și în situația în care se are în vedere întreruperea prescripției ca urmare a sentinței 3132 din 1 septembrie 1996, pronunțată de Tribunalul București. În consecință, s-au reținut ca prescrise și penalitățile și daunele aferente debitelor principale, deoarece ele au un caracter accesoriu. Cu privire la penalitățile aferente sumei la care pârâta a fost obligată prin sentința 3132/1996, operează de asemeni prescripția, deoarece este prescrisă executarea silită a titlului referitor la debitul purtător de penalități.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul, Municipiul București, prin primarul general, care invocând dispozițiile art. 304 10 C. proc. civ., a susținut nelegalitatea acesteia, constând în greșita stabilire a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, atât pentru dreptul de a cere penalități la suma din sentința civilă nr. 3132/1996, cât și la pretențiile pentru perioada ulterioară pronunțării sentinței. Astfel, se susține pentru primul caz că termenul de prescripție curge de la rămânerea definitivă a sentinței nr. 3132/1996, așa cum a reținut și instanța, numai că nu s-a avut în vedere că a operat întreruperea prescripției prin sesizarea instanței cu cerere de înființare și validare a popririi, soluționată prin sentința 9113/2000, care a anulat cererea.

În aceste condiții a început să curgă un nou termen de prescripție, ceea ce face ca dreptul de a cere executarea debitului să nu fie prescris, și prin consecință, și dreptul de a cere penalitățile care constituie un accesoriu al principalului. Pentru cel de al doilea caz se susține că fiind vorba de prestații succesive, conform art. 12 din Decretul 167/1958, dreptul la acțiune pentru fiecare prestație se stinge printr-o prescripție deosebită. Recurenta, în continuarea motivării recursului, recunoaște însă că dreptul la acțiune pentru recuperarea sumelor datorate de pârâtă s-a născut în 1995, dar consideră că prin introducerea primei acțiuni (soluționată prin sentința 3132/1995), și a cererii de înființare și validare a popririi, prescripția a fost întreruptă și acțiunea introdusă în termen.

Restul susținerilor din cadrul acestui motiv de recurs nu au nici o legătură cu respingerea acțiunii ca prescrisă. Recursul este nefondat. Pentru primul caz, al prescripției penalităților aferente sumei de 16.562 dolari U.S.A., la care pârâta a fost obligată prin sentința 3132/1996, instanța a aplicat corect dispozițiile art. 7 din Decretul 167/1958, în ceea ce privește data de la care curge termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din același act normativ. Discuția pe această problemă comportă o precizare, în sensul că pentru a se stabili dacă dreptul de a cere penalități pentru neexecutarea unui debit, stabilit printr-o hotărâre judecătorească, este prescris, este necesar în prealabil să se verifice dacă titlul executor mai poate fi executat sau este prescris.

În cauza de față, titlul executor care se invocă de recurent pentru justificarea penalităților, constă în sentința civilă 3132 din 11 septembrie 1996. Nu se contestă, în recursul scris, că dreptul de a cere executarea silită a debitului principal s-a născut la data rămânerii definitive a sentinței 3132/1996, care este 11 septembrie 1996, data pronunțării hotărârii, care nu a fost apelată. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, raportat termenul de 3 ani la această dată, executarea se putea cere până la 11 septembrie 1999, ceea ce nu s-a făcut, astfel că dreptul la executarea debitului fiind prescris, nu se mai poate solicita în acțiunea de față, penalități care au caracter accesoriu față de debitul principal prescris sub aspectul executării, fiind și ele prescrise.

Susținerea recurentului că prescripția executării debitului din sentința 3132/1996 s-a întrerupt, prin introducerea acțiunii de înființare și validare a popririi, este în afara dispozițiilor art. 16 lit. c) din Decretul 167/1958, în care se prevede că prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată pentru executare a fost printre altele anulată. Ori, chiar recurenta recunoaște, în recursul său, că cererea sa de validare a fost anulată prin sentința 9113/2000 definitivă. În aceste condiții, conform principiului general „accesorium sequitur principatum” , obligația principală fiind prescrisă nu se mai pot solicita nici penalitățile. Pentru cea de a doua situație, se constată de asemeni, că hotărârea instanței este corectă, avându-se în vedere perioadele pentru care se solicită sumele, data nașterii dreptului la acțiune și introducerea acțiunii de față.

Dispozițiile art. 12 din Decretul 167/1958, invocate de recurentă, nu operează în cauză, pentru că data limită până la care se solicitau aceste plăți succesive este septembrie 1996, pentru cota de profit, și octombrie 1997 pentru lipsa de folosință, iar cererea de chemare în judecată introdusă la 3 iunie 2003, astfel că de la ultima plată ce trebuia făcută de pârâtă s-a depășit cu mult termenul de 3 ani. Pentru motivele deja arătate, când s-a analizat prescrierea dreptului de a cere penalități, ca efect al sumei la care pârâta a fost obligată prin sentința 3132/1996, nu operează întreruperea prevăzută de art. 16 din Decretul 167/1958, cu precizarea, în plus, că prima acțiune introdusă de reclamantă, soluționată prin sentința 3132/1996, nu are efect întrerupător al prescripției, deoarece pretențiile se referă la alte perioade anterioare celor de față.

Pentru toate considerentele arătate, urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta, Municipiul București, împotriva deciziei nr. 64 din 14 mai 2003, a Curții de Apel București, secția a V comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2004.