ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5480/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului București la data de 3 septembrie 2003, înregistrată la nr. 9990, reclamantul M.B. a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei al sumei de 13.463,93 dolari S.U.A., la cursul oficial al B.N.R. din ziua efectuării plății, din care: 601 dolari S.U.A., reprezintă cotă de profit neachitată în perioada 1 ianuarie 2000 – 13 aprilie 2000; 941,68 dolari S.U.A., reprezintă penalități de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 28 februarie 2003; 2432 dolari S.U.A., reprezintă lipsă de folosință pentru perioada 18 aprilie 2000 – iunie 2001; 2597 dolari S.U.A.

reprezintă daune aferente perioadei 14 aprilie 2000 – 28 februarie 2003 și suma de 6892,25 dolari S.U.A., reprezintă penalizări la suma de 3941 dolari S.U.A., câștigată prin sentința nr. 2309 din 13 aprilie 2000, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 28 februarie 2003. La data de 20 ianuarie 2004, reclamantul și-a precizat cuantumul pretențiilor, în funcție de prescripția extinctivă, ca fiind de 11.019,23 dolari S.U.A., urmând a fi plătită în lei la cursul oficial al B.N.R.

din data efectuării plății, din care: 2006 dolari S.U.A., reprezintă contravaloare lipsă folosință spațiu pentru perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001; 3230,92 dolari S.U.A., reprezintă majorări de întârziere, calculate pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie 2003; 5782,31 dolari S.U.A., reprezintă penalizări la suma câștigată prin sentința nr. 2309 din 13 aprilie 2000, calculate pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie 2003. Secția a VI-a comercială a Tribunalului București, prin sentința comercială nr. 1768, pronunțată la data de 5 februarie 2004, în dosarul nr. 9990/2003, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu, și a respins, ca prescrise, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor de: 601 dolari S.U.A., pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 13 aprilie 2000; 941,65 dolari S.U.A., reprezentând penalități de întârziere, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 28 februarie 2003; 426 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă folosință aferentă perioadei 14 aprilie 2000 – 3 iunie 2000 și majorările de întârziere calculate pentru această sumă și 6892,25 dolari S.U.A., reprezentând penalizări la suma câștigată prin sentința civilă 2309 din 13 aprilie 2000 și, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor de 2006 dolari S.U.A.,

reprezentând lipsă folosință spațiu pentru perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001 și de 3230,92 dolari S.U.A., reprezentând daune. Secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 124, pronunțată la data de 11 februarie 2005, în dosarul nr. 553/2004, a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acțiunea precizată, cu consecința obligării pârâtei să plătească reclamantului în echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 2006 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă folosință spațiu în perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001 respingând, ca nefondate, celelalte cereri.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului cu privire la o parte din debitul pretins, având în vedere că, față de precizarea făcută de acesta cererii introductive, în funcție de intervenția prescripției extinctive, acțiunea a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, apreciind, cu referire la suma în cuantum de 2006 dolari S.U.A., necontestat de părți, reprezentând contravaloare lipsă de folosință spațiu pentru perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001, că aceasta este datorată, întrucât pârâta a continuat să folosească, fără titlu, spațiul ce a făcut obiectul contractului de asociere, și după ce s-a dispus evacuarea sa din acesta, prin sentința civilă nr. 2309 din 13 aprilie 2000, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 7699/1999, iar cu referire la penalitățile de întârziere, calculate la suma câștigată prin menționata hotărâre judecătorească, că, în situația în care contractul încheiat între părți a fost reziliat, acestea nu pot fi acordate, întrucât nu au temei legal în lipsa unei clauze penale cuprinsă într-o convenție.

În ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 3.230,92 dolari S.U.A., cu titlu de daune, reprezentând majorări de întârziere pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie 2003, instanța de apel a considerat că aceasta este, deopotrivă, neîntemeiată, motivat de faptul că nu există nici un temei legal pe baza căruia aceste daune să fie acordate. Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că, prin neacordarea „debitelor” solicitate cu titlu de majorări întârziere, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 13 din O.G. nr. 11/1996, modificată prin O.G.

nr. 61/2002, având în vedere caracterul de creanță bugetară al sumei asupra căreia acestea s-au calculat, critică ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta nedezvoltând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe care l-a invocat, spre a putea fi analizat. Recursul este nefondat. Astfel, în legătură cu câmpul de aplicare al O.G. nr. 11/1996, în art. 1 se precizează că se execută, potrivit dispozițiilor sale, creanțele constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce reprezintă resurse financiare publice potrivit legii.

Este de observat că, în speță, nu s-a făcut dovada existenței unei astfel de creanțe, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii, în condițiile prevăzute de art. 4 din aceeași ordonanță, ca bază de calcul a majorărilor de întârziere solicitate prin acțiunea introductivă, astfel cu a fost precizată, așa încât, în lipsa unei obligații bugetare de plată, nu se poate reține incidența art. 13 din evocatul act normativ. Așa fiind, constatând că, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelantul reclamant împotriva evocatei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 124 din 11 februarie 2005, pronunțată de secția comercială a Curții de Apel București, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2005.