ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5480/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5480/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului

București la data de 3 septembrie 2003, înregistrată la nr. 9990, reclamantul M.B.

a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei al sumei de

13.463,93 dolari S.U.A., la cursul oficial al B.N.R. din ziua efectuării plății,

din care: 601 dolari S.U.A., reprezintă cotă de profit neachitată în perioada 1

ianuarie 2000 – 13 aprilie 2000; 941,68 dolari S.U.A., reprezintă penalități de

întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 28 februarie 2003; 2432 dolari

S.U.A., reprezintă lipsă de folosință pentru perioada 18 aprilie 2000 – iunie

2001; 2597 dolari S.U.A. reprezintă daune aferente perioadei 14 aprilie 2000 –

28 februarie 2003 și suma de 6892,25 dolari S.U.A., reprezintă penalizări la

suma de 3941 dolari S.U.A., câștigată prin sentința nr. 2309 din 13 aprilie

2000, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 28 februarie 2003.

La data de 20 ianuarie 2004,

reclamantul și-a precizat cuantumul pretențiilor, în funcție de prescripția

extinctivă, ca fiind de 11.019,23 dolari S.U.A., urmând a fi plătită în lei la

cursul oficial al B.N.R. din data efectuării plății, din care: 2006 dolari

S.U.A., reprezintă contravaloare lipsă folosință spațiu pentru perioada 3 iunie

2000 – 11 iunie 2001; 3230,92 dolari S.U.A., reprezintă majorări de întârziere,

calculate pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie 2003; 5782,31 dolari

S.U.A., reprezintă penalizări la suma câștigată prin sentința nr. 2309 din 13

aprilie 2000, calculate pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie 2003.

Secția a VI-a comercială a

Tribunalului București, prin sentința comercială nr. 1768, pronunțată la data

de 5 februarie 2004, în dosarul nr. 9990/2003, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune, invocată din oficiu, și a respins, ca prescrise, capetele

de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor de: 601 dolari S.U.A.,

pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 13 aprilie 2000; 941,65 dolari S.U.A.,

reprezentând penalități de întârziere, calculate pentru perioada 1 ianuarie

2000 – 28 februarie 2003; 426 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă

folosință aferentă perioadei 14 aprilie 2000 – 3 iunie 2000 și majorările de

întârziere calculate pentru această sumă și 6892,25 dolari S.U.A., reprezentând

penalizări la suma câștigată prin sentința civilă 2309 din 13 aprilie 2000 și,

ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor

de 2006 dolari S.U.A., reprezentând lipsă folosință spațiu pentru perioada 3

iunie 2000 – 11 iunie 2001 și de 3230,92 dolari S.U.A., reprezentând daune.

Secția a VI-a comercială a Curții de

Apel București, prin decizia comercială nr. 124, pronunțată la data de 11

februarie 2005, în dosarul nr. 553/2004, a admis apelul formulat de reclamant

împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în

parte, acțiunea precizată, cu consecința obligării pârâtei să plătească

reclamantului în echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de

2006 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă folosință spațiu în

perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001 respingând, ca nefondate, celelalte

cereri.

Pentru a pronunța această decizie

instanța de apel a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantului cu privire la o parte din

debitul pretins, având în vedere că, față de precizarea făcută de acesta

cererii introductive, în funcție de intervenția prescripției extinctive,

acțiunea a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripție de 3

ani, apreciind, cu referire la suma în cuantum de 2006 dolari S.U.A.,

necontestat de părți, reprezentând contravaloare lipsă de folosință spațiu

pentru perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001, că aceasta este datorată,

întrucât pârâta a continuat să folosească, fără titlu, spațiul ce a făcut

obiectul contractului de asociere, și după ce s-a dispus evacuarea sa din

acesta, prin sentința civilă nr. 2309 din 13 aprilie 2000, pronunțată de

Tribunalul București în dosarul nr. 7699/1999, iar cu referire la penalitățile

de întârziere, calculate la suma câștigată prin menționata hotărâre

judecătorească, că, în situația în care contractul încheiat între părți a fost

reziliat, acestea nu pot fi acordate, întrucât nu au temei legal în lipsa unei

clauze penale cuprinsă într-o convenție.

În ce privește cererea de obligare a

pârâtei la plata sumei de 3.230,92 dolari S.U.A., cu titlu de daune,

reprezentând majorări de întârziere pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie

2003, instanța de apel a considerat că aceasta este, deopotrivă, neîntemeiată,

motivat de faptul că nu există nici un temei legal pe baza căruia aceste daune

să fie acordate.

Împotriva menționatei decizii a

formulat recurs apelantul reclamant, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct.

8 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat,

în esență, că, prin neacordarea „debitelor” solicitate cu titlu de majorări

întârziere, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 13 din O.G. nr. 11/1996,

modificată prin O.G. nr. 61/2002, având în vedere caracterul de creanță

bugetară al sumei asupra căreia acestea s-au calculat, critică ce se

circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

nedezvoltând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe care l-a

invocat, spre a putea fi analizat.

Recursul este nefondat.

Astfel, în legătură cu câmpul de

aplicare al O.G. nr. 11/1996, în art. 1 se precizează că se execută, potrivit

dispozițiilor sale, creanțele constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi

și alte sume ce reprezintă resurse financiare publice potrivit legii.

Este de observat că, în speță, nu

s-a făcut dovada existenței unei astfel de creanțe, întocmite de organele de

specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii, în condițiile

prevăzute de art. 4 din aceeași ordonanță, ca bază de calcul a majorărilor de

întârziere solicitate prin acțiunea introductivă, astfel cu a fost precizată,

așa încât, în lipsa unei obligații bugetare de plată, nu se poate reține

incidența art. 13 din evocatul act normativ.

Așa fiind, constatând că, nu sunt

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelantul reclamant împotriva

evocatei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 124 din 11 februarie 2005, pronunțată

de secția comercială a Curții de Apel București, ca nefondat.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 16 noiembrie 2005.