ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2316/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 17 februarie 2000 reclamanta Primăria Municipiului București a chemat în judecată pe pârâta SC A.A.T.I. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 28.479 dolari SUA reprezentând cota de aport restantă și 144.648,30 dolari SUA reprezentând penalități de întârziere la plata cotei de aport calculate conform contractului de asociere nr. 39 din 16 februarie 1994. De asemenea, reclamanta a solicitat să se constate rezilierea contractului de asociere, să se dispună evacuarea pârâtei din spațiul cu altă destinație situat în București, sector 1 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5638 din 28 septembrie 2000 pronunțată în dosarul nr. 1340/2000 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere actele și lucrările cauzei și dispozițiile art. 1513 C. civ., reținând în esență că prevederea contractuală cuprinsă la art. 9 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 18 iunie 1996, cuprinde o clauză leonină, întrucât nu prevede participarea reclamantei la pierderile asocierii, stipulând dreptul reclamantei la un profit minim garantat de 1200 dolari SUA, indiferent de câștigurile și pierderile pe care le-ar realiza pârâta.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta nu poate solicita obligarea pârâtei la îndeplinirea obligațiilor contractuale, câtă vreme ea însăși nu și-a îndeplinit propriile obligații. Astfel, din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în art. 2 alin. (3) din contract, aceea de a asigura folosința netulburată a bunului pe toată perioada asocierii, respectiv Primăria a închis traficul rutier începând cu 5 mai 1997, pe Calea Griviței, între Podul Grand și Chibrit, pe această porțiune fiind situat și spațiul ce face obiectul contractului. Împotriva acestei sentințe reclamanta Primăria Municipiului București a formulat apel înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr. 144/2001.

Prin decizia comercială nr. 228 din 20 februarie 2001 pronunțată în dosarul nr. 144/2001 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins apelul ca nefondat, apreciind, că instanța de fond în mod corect a respins acțiunea formulată de reclamantă, criticile aduse fiind neîntemeiate. Împotriva acestei decizii Primăria Municipiului București a declarat recurs înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție sub nr. 3603/2001. Prin decizia nr. 5066 din 16 iulie 2002 pronunțată în dosarul nr. 3603/2001 Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General, a modificat decizia civilă nr. 228 din 20 februarie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul că a admis apelul aceleiași părți și a desființat sentința civilă nr. 5638 din 28 septembrie 2000 a Tribunalului București, căruia i-a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut în esență că dispozițiile art. 1513 C. civ. nu sunt aplicabile în speță deoarece se referă la contractul de societate civilă și de la aceste dispoziții s-a derogat prin dispozițiile art. 251 și art. 256 C. com., potrivit cărora într-un contract de asociere în participațiune părțile sunt libere să stabilească întinderea și condițiile asocierii și deci nimic nu le împiedică să prevadă scutiri de participare la pierderi pentru una dintre părți.

Pe acest aspect, instanța supremă a mai reținut că și în situația în care s-ar trece peste considerentele arătate, prevederile contractului de asociere nu pot fi interpretate ca fiind o clauză leonină, deoarece pentru reclamant nu s-a stipulat totalitatea câștigurilor, ci numai o cotă de 10% din profitul net dar nu mai puțin de 1200 dolari SUA lunar și nici scutirea de pierderi deoarece această cotă se referă la profitul net rămas după scăderea cheltuielilor curente, a pierderilor, etc. A mai reținut că, invocarea de către pârâtă a nulității contractului de asociere, în temeiul art. 1513 C. civ., nu este în interesul acesteia deoarece admiterea ei ar duce automat și la pierderea dreptului de a folosi spațiul comercial și la evacuarea sa, situație despre care pârâta nu a afirmat niciodată că ar fi de acord să se întâmple.

Pe fondul cauzei, instanța supremă a reținut că, în mod necontestat începând de la 5 mai 1997 autovehiculele nu au mai avut acces pe Calea Griviței și aceasta în mod cert a afectat vânzările în magazinul exploatat de pârâtă dat fiind că specificul activității acesteia îl constituie, tocmai vânzarea pieselor de schimb și echilibrarea roților pentru autovehicule, ceea ce presupune accesul acestora până la magazin. În considerentele deciziei instanța de recurs a reținut că se impune administrarea de probe pentru a se stabili dacă, urmare hotărârii C.G.M.B. nr. 73 din 16 martie 2000, s-a încheiat act adițional cu pârâta, care sunt obligațiile acesteia și în ce măsură pretențiile formulate prin acțiune au fost sau nu acoperite prin plățile făcute, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

A mai reținut că, și în situația în care părțile nu au încheiat act adițional, se impune ca, instanța de fond să administreze probe și să stabilească pretențiile reclamantului pornind de la suma de 400 dolari SUA pe care pârâta a fost de acord să o plătească lunar cu începere din luna mai 1997 și până la terminarea lucrărilor și reluarea circulației rutiere pe Calea Griviței. În fond după casare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, sub nr. 2574/2003.

La data de 7 martie 2003 reclamantul Municipiul București a depus la dosar cerere de majorare a cuantumului pretențiilor de la 173.127,30 dolari SUA cât a solicitat prin cererea introductivă la 243.963,34 dolari SUA reprezentând cota de profit în cuantum de 29.679 dolari SUA calculată pentru perioada februarie 1994 - februarie 2000 și penalizări de întârziere aferente în sumă de 214.284,34 dolari SUA, calculate pentru perioada februarie 1994 - 28 februarie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuării plății.

La data de 9 mai 2003, reclamanta a depus la dosar cerere de micșorare a cuantumului pretențiilor de la 243.963,34 dolari SUA la 67.507,93 dolari SUA reprezentând: debit la cota de profit în cuantum de 4184 dolari SUA calculate pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000 și penalizări în cuantum de 67.504,93 dolari SUA aferentă perioadei 16 februarie 1994 - 28 februarie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuată plății. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 20 decembrie 2002 reclamantul Municipiul București prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâta SC A.A.T.I.

SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 47.296,80 dolari SUA (în lei la cursul oficial al BNR din data efectuării plății), reprezentând contravaloare lipsă folosință spațiu în cuantum de 26.800 dolari SUA calculată pentru perioada februarie 2000 - februarie 2002; daune reprezentând majorări de întârziere pentru neplata sumei de 26.800 dolari SUA în cuantum de 20.496,80 dolari SUA datorate pentru aceeași perioadă. Cererea formulată de reclamant a format obiectul dosarului nr. 22007/2002 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Prin încheierea de ședință de la termenul din 9 mai 2003 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a dispus conexarea dosarului nr. 22007/2002 la dosarul nr.2574/2003.

La data de 17 octombrie 2003, reclamantul a depus la dosar cerere de majorare a cuantumului pretențiilor de la 67.507,93 dolari SUA, cât a solicitat prin cererea de majorare depusă în dosarul nr. 2574/2003, și de la 47.296,80 dolari SUA cât a solicitat prin cererea de chemare în judecată din dosarul nr. 22007/2002 (care a fost conexat) la 401.355,48 dolari SUA, reprezentând: - cota de profit în cuantum de 29.679 dolari SUA, pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000; - penalități de întârziere aferente în cuantum de 226.987,02 dolari SUA pentru perioada februarie 1994 - 30 septembrie 2003; - contravaloare lipsă de folosință în cuantum de 49.600 dolari SUA aferentă perioadei 1 februarie 2000 - 31 septembrie 2003 și daune reprezentând majorări de întârziere în cuantum de 65.410,46 dolari SUA pentru perioada 1 februarie 2000 - 31 septembrie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuării plății.

La termenul din 16 ianuarie 2004 reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare a cuantumului pretențiilor de la 401.355,48 dolari SUA cât a solicitat prin cererea de majorare depusă la data de 17 octombrie 2003 la 134.254,18 dolari SUA reprezentând: - cota de profit în cuantum de 4183 dolari SUA pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000; - penalizări de întârziere aferente în sumă de 65.374,58 dolari SUA pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 octombrie 2003; - contravaloare lipsă de folosință spațiu în cuantum de 43.600 dolari SUA aferentă perioadei 1 februarie 2000 - 31 octombrie 2003; - daune reprezentând majorări de întârziere aferente în cuantum de 21.096 dolari SUA pentru perioada 1 februarie 2000 - 31 octombrie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuării plății.

Depunerea acestei precizări a fost justificată prin faptul că cererea de majorare depusă la termenul din 17 octombrie 2003, a fost efectuată în baza unui calcul desfășurat în care nu s-a luat în considerare decizia Curții Supreme de Justiție nr. 5066/2002. În cauză au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu și proba cu expertiză contabilă. Prin sentința comercială nr. 8366 din 18 iunie 2004 pronunțată în dosarul nr. 2574/2003 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiate atât cererea principală cât și cererea conexă formulate de reclamantul Municipiul București prin Primar General, în contradictoriu cu pârâta SC A.A.T.I. SRL.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că pentru anii 2000, 2001, 2002, reclamanta a cerut atât cote de profit și penalități de întârziere conform contractului desființat în 2000, dar și contravaloare lipsă de folosință și majorări de întârziere, pretenții care nu pot fi solicitate în temeiul contractului și calculate în baza clauzelor lui, putând constitui numai creanțe ex contractu. S-a mai reținut că din înscrisurile atașate de reclamant la cererile de majorări, restrângeri reiese că aceasta nu are de fapt evidențe clare asupra debitelor pe care le pretinde de la pârâtă iar ultima majorare, cel puțin în privința sumei cerută cu titlu de cotă de profit (denumită și „cotă de aport”) și penalități la această cotă, după restrângerea din data de 9 mai 2003 și încuviințarea probelor, apare ca un vădit abuz de drept procesual.

A mai reținut că prin dispoziția nr. 652 din 24 aprilie 2000 a Primarului General al Capitalei s-a aprobat rezilierea contractului de asociere începând cu 1 februarie 2000 (potrivit clauzei penale din convenție) a și dispus ca spațiul „să fie scos la licitație conform legislației în vigoare”, iar D.G.A.F.I., Direcția Generală de Administrare, Departamentul Economic și Departamentul Juridic-Contencios, să aducă la îndeplinire prevederile acestei dispoziții. Pe acest aspect, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada respectării Dispoziției Primarului General din anul 2000, dar și faptul că reclamanta a lăsat pârâta în posesia spațiului și a continuat să calculeze cote de profit, penalizări, solicitând apoi și contravaloarea lipsei de folosință și „majorări” tot potrivit clauzelor unui contract reziliat de ani de zile.

Pe capătul de cerere privind pretenții, pe lângă probele administrate în cauză tribunalul a avut în vedere și decizia pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, reținând în esență că spațiul în litigiu este situat pe Calea Griviței, că din anul 1997 s-au efectuat lucrări pe o perioadă de 2 ani la metrou, pe această arteră de circulație, lucrări care au întrerupt accesul autovehiculelor inclusiv la magazinul pârâtei, care a înștiințat-o pe reclamantă în mai multe rânduri despre acest fapt, nefiind luate măsuri deși reclamanta a promis trimiterea unor specialiști. Apărarea reclamantei în sensul că „nu s-a încheiat un act adițional” pentru suma de 400 dolari SUA (oferită și achitată de pârâtă) nu a fost primită de tribunal, care a reținut că este neîntemeiată din moment ce reclamanta a recunoscut că la înștiințarea pârâtei nu a trimis specialiști iar un act adițional presupune acordul părților, act care nu se putea încheia doar de pârâtă.

La pronunțarea soluției, tribunalul a avut în vedere și faptul că prin întâmpinările depuse în cauză, pârâta a invocat excepția de neexecutare a contractului din partea reclamantei, care trebuia să asigure folosința netulburată a spațiului pe toată durata asocierii. Tribunalul a mai reținut că nu s-a încheiat Act adițional la contractul de asociere în participațiune conform H.C.G.M. nr. 73 din 16 martie 2000, hotărâre prin care s-a dispus imperativ încheierea unor acte adiționale cu agenții economici prin care să se modifice cota de aport și venitul minim garantat pentru Consiliu pe perioada desfășurării lucrărilor de modernizare a arterelor de circulație efectuate în beneficiu Primăriei Municipiului București.

Astfel, prin această Hotărâre a C.G.M.B., reducerea urma a se face la cererea asociatului, pârâta a solicitat acest lucru prin manifestarea fermă a intenției de a plăti 400 dolari SUA/lună, fapt recunoscut de reclamantă. În ceea ce privește raportul de expertiză întocmit în cauză, tribunalul a reținut că toate cele 4 variante sunt în sensul că pârâta a plătit și sume în plus reclamantei, având în vedere o serie de aspecte, precum perceperea unor sume pentru un spațiu care în realitate măsura mai puțin, neefectuarea nici unor vânzări în perioada 1 februarie 2000 - 31 decembrie 2001, predarea subsolului (a cărui suprafață a fost cuprinsă în contract) Asociației de proprietari la data de 10 mai 1997 și altele.

Împotriva acestei sentințe Municipiul București a formulat apel, considerând-o netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În motivarea apelului reclamanta a arătat că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă în nici un mod faptul că municipalitatea ar fi fost nevoită să cedeze din suprafața contractată, respectiv din suprafața de 408,22 mp din sector 1, București, că deși prin adresa nr. 7673 din 28 martie 2000, D.G.A.F.I. a înștiințat pârâta cu privire la rezilierea contractului, iar prin adrese a somat pârâta să predea spațiul și respectiv să desemneze un reprezentant pentru stabilirea procedurii de predare a acestuia, pârâta a refuzat acest lucru.

Prin decizia comercială nr. 571 din 26 octombrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 1858/2004 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins apelul formulat de apelantul Municipiul București, ca nefondat. Împotriva acestei decizii Municipiul București a declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, sub nr. 343/2005. Prin decizia nr. 3195 din 26 mai 2005 pronunțată în dosarul nr. 343/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a lămurit pe deplin toate aspectele, în speță nefiind făcută o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., în sensul că nu s-a uzat de prerogativele legale pentru ordonarea oricărei probe considerată necesară, utilă și pertinentă pentru lămurirea sa și pentru pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. În consecință, instanța de recurs a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului. În apel după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 32451/2/2005 pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. La termenul din 14 aprilie 2006, Curtea a încuviințat părților proba cu expertiză contabilă, cu obiectivele propuse de acestea, raportul de expertiză fiind întocmit de expert S.A.

Prin decizia comercială nr. 21 din 17 ianuarie 2007 pronunțată în dosarul nr. 32451/2/2005 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins apelul formulat de apelantul Municipiul București, ca nefondat. Nemulțumit și de această decizie Municipiul București a declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, sub nr. 32451/2/2005. Prin decizia nr. 3044 din 10 octombrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 32451/2/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de Municipiul București, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel în mod greșit nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel, cu greșita aplicare a art. 295 C. proc.

civ. și față de prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., pentru necercetarea fondului sub aspectul tuturor capetelor de cerere, dar și pentru o judecată unitară se impune casarea deciziei pronunțate în apel. În apel după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 66/2/2008. La dosarul cauzei apelantul Municipiul București a depus „Note scrise – Obiecțiuni” cu privire la raportul de expertiză contabilă depus în dosarul nr. 32451/2/2005 în care s-a pronunțat decizia comercială nr. 21 din 17 ianuarie 2007, casată prin decizia nr. 3044 din 10 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, obiecțiuni încuviințate prin încheierea de ședință de la termenul din 15 aprilie 2008. Ulterior, expertul contabil a depus supliment și răspuns la obiecțiunile formulate de apelantă la raportul de expertiză.

La solicitarea instanței părțile au depus notele de constatare din data de 16 iunie 2003 și respectiv din data de 23 iunie 2003 și procesul-verbal încheiat la data de 10 mai 1997. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 616 din 16 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General cu motivarea în esență că intimata a notificat apelantului reducerea cotei de aport la profit datorată faptului că spațiul era afectat de lucrările din zonă, că au intervenit modificări cu privire la suprafața reală a spațiului, ca elemente pe care s-a fundamentat excepția de neexecutare a contractului de asociere nr. 39 din 16 februarie 1994 opusă de către intimată.

Cu petiția înregistrată la data de 3 martie 2009, în termen legal, reclamantul Municipiul București prin Primar General a declarat recurs împotriva deciziei comerciale nr. 616 din 16 decembrie 2008, criticând-o pentru nelegalitate și arătând că hotărârea este lipsită de temei legal și este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, reclamantul a arătat că în motivare instanța a reținut greșit că pretențiile sale cu titlu de cotă de aport sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că la termenul de judecată din 21 noiembrie 2003 a depus la dosar un calcul detaliat prin care a precizat că în cererea de majorare a cuantumului pretențiilor din 17 octombrie 2003 nu s-a ținut cont de decizia Curții Supreme de Justiție nr. 5066/2002 prin care s-a dispus ca pentru perioada mai 1997 și până la finalizarea lucrărilor pe artera Calea Griviței, cota de profit cuvenită Primăriei Municipiului București lunar este de 400 dolari SUA, dar prin cererea de majorare de la 17 octombrie 2003 cuantumul avut în vedere a fost de 1200 dolari SUA, pentru toată această perioadă.

Recurentul menționează că perioada pentru care a fost calculată cota de aport este 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000, penalitățile au fost solicitate pentru perioada 16 februarie 1994 - 30 septembrie 2003 respectiv 31 octombrie 2003, contravaloare lipsă folosință spațiu a început să fie solicitată odată cu rezilierea contractului, începând cu 1 februarie 2000 și până la 30 septembrie 2003 respectiv 31 octombrie 2003, iar majorările de întârziere de asemeni au fost solicitate odată cu rezilierea contractului, începând cu 1 februarie 2003 și până la 30 septembrie 2003 respectiv (în cererea din 21 noiembrie 2003) până la 31 octombrie 2003. Mai arată recurentul că în conformitate cu dispozițiile contractuale, respectiv art. 18 alin. (2) asociatul „se obligă să elibereze bunul ce face obiectul contractului” în termen de 30 de zile de la data rezilierii contractului predându-l pe bază de proces verbal și contractul a fost reziliat la 1 februarie 2000, dat spațiul nu a fost predat niciodată, deși societatea a fost notificată în acest sens, astfel rezultă că intimata a utilizat spațiul fără a deține un titlu valabil.

În contextul acestui motiv, recurentul arată că prin utilizarea spațiului de către intimată fără a deține un titlu valabil, municipalitatea a fost prejudiciată. Recurentul arată că potrivit art. 1082 coroborat cu art. 1084 C. civ. este îndreptățit să solicite obligarea intimatei atât la plata sumei reprezentând contravaloare lipsă de folosință spațiu cât și la plata daunelor reprezentând majorări de întârziere pentru neplata acestei sume. În continuarea motivării recurentul reia critica potrivit căreia, cu adresa nr. 7673 din 28 martie 2000, D.G.A.F.I. a înștiințat intimata cu privire la rezilierea contractului, iar prin adresa nr. 12274 din 26 mai 2000 a somat-o să își desemneze reprezentantul în vederea predării spațiului ca urmare a rezilierii contractului dar intimata a răspuns la 5 iunie 2000 că procedura de predare a spațiului nu se poate realiza decât prin hotărâre definitivă a instanței judecătorești, refuzând să predea spațiul.

Recurentul menționează că demersurile sale au fost destul de elecvente în ce privește voința sa de a prelua spațiul și apreciază că numai o hotărâre definitivă și irevocabilă care să prevadă evacuarea i-ar fi permis preluarea spațiului și includerea acestuia în circuitul economic. În ce privește motivarea instanței de apel că din probele administrate în cauză rezultă că suprafața reală a spațiului în litigiu era de 305,42 mp și nu de 408,22 mp recurentul arată că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă în nici un mod faptul că municipalitatea ar fi fost nevoită să cedeze din suprafața contractată. În drept recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Pentru motivele arătate s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Recursul declarat de reclamant nu este fondat și urmează să fie respins pentru următoarele considerente. Analizând prima critică formulată prin recursul său în raport de actele și înscrisurile dosarului, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, având în vedere că instanța de apel a avut în vedere decizia nr. 5066/2002 pronunțată de Curte Supremă de Justiție, secția comercială, hotărâre obligatorie în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 315 C. proc. civ. și a dat în mod corect eficiență raportului de expertiză întocmit de expert A.S.

Instanța de apel în mod întemeiat a avut în vedere reducerea cotei de aport la profit datorată faptului că spațiul utilizat era afectat de lucrările privind metroul și calea rutieră, cât și de modificările intervenite cu privire la suprafața acestuia și anume predarea subsolului asociației de proprietari în vederea efectuării de reparații. Critica recurentului privind demersurile inițiate după rezilierea contractului pentru preluarea spațiului, de asemeni nu poate fi primită, din probele dosarului nu rezultă că acesta a întreprins măsurile legale, în vederea evacuării intimatei.

În ceea ce privește motivul de recurs privind respingerea capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 1 februarie 2000 – 31 octombrie 2003, deci după rezilierea contractului de asociere, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că temeiul legal al acestor pretenții este art. 998-999 C. civ., fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală iar recurentul-reclamant nu a probat îndeplinirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi. În consecință, având în vedere că pct. 8 și 9 al art. 304 C. proc. civ. nu are aplicabilitate în cauză, hotărârea atacată fiind legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei comerciale nr. 616 din 16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2009.