ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2316/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2316/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 17 februarie 2000

reclamanta Primăria Municipiului București a chemat în judecată pe pârâta SC A.A.T.I.

SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 28.479 dolari SUA

reprezentând cota de aport restantă și 144.648,30 dolari SUA reprezentând

penalități de întârziere la plata cotei de aport calculate conform contractului

de asociere nr. 39 din 16 februarie 1994.

De asemenea, reclamanta a solicitat

să se constate rezilierea contractului de asociere, să se dispună evacuarea

pârâtei din spațiul cu altă destinație situat în București, sector 1 și

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5638 din 28

septembrie 2000 pronunțată în dosarul nr. 1340/2000 Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere actele și lucrările cauzei și dispozițiile art. 1513 C. civ.,

reținând în esență că prevederea contractuală cuprinsă la art. 9 alin. (2),

astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 18 iunie 1996,

cuprinde o clauză leonină, întrucât nu prevede participarea reclamantei la

pierderile asocierii, stipulând dreptul reclamantei la un profit minim garantat

de 1200 dolari SUA, indiferent de câștigurile și pierderile pe care le-ar

realiza pârâta.

Tribunalul a mai reținut că

reclamanta nu poate solicita obligarea pârâtei la îndeplinirea obligațiilor

contractuale, câtă vreme ea însăși nu și-a îndeplinit propriile obligații.

Astfel, din probele administrate în

cauză, tribunalul a constatat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația

prevăzută în art. 2 alin. (3) din contract, aceea de a asigura folosința netulburată

a bunului pe toată perioada asocierii, respectiv Primăria a închis traficul

rutier începând cu 5 mai 1997, pe Calea Griviței, între Podul Grand și Chibrit,

pe această porțiune fiind situat și spațiul ce face obiectul contractului.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta Primăria Municipiului București a formulat apel înregistrat pe rolul

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr. 144/2001.

Prin decizia comercială nr. 228 din 20

februarie 2001 pronunțată în dosarul nr. 144/2001 Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, a respins apelul ca nefondat, apreciind, că instanța de fond

în mod corect a respins acțiunea formulată de reclamantă, criticile aduse fiind

neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii Primăria

Municipiului București a declarat recurs înregistrat pe rolul Curții Supreme de

Justiție sub nr. 3603/2001.

Prin decizia nr. 5066 din 16 iulie

2002 pronunțată în dosarul nr. 3603/2001 Curtea Supremă de Justiție, secția comercială,

a admis recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul

General, a modificat decizia civilă nr. 228 din 20 februarie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul că a admis apelul aceleiași părți

și a desființat sentința civilă nr. 5638 din 28 septembrie 2000 a Tribunalului București, căruia i-a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, instanța

supremă a reținut în esență că dispozițiile art. 1513 C. civ. nu sunt

aplicabile în speță deoarece se referă la contractul de societate civilă și de

la aceste dispoziții s-a derogat prin dispozițiile art. 251 și art. 256 C. com.,

potrivit cărora într-un contract de asociere în participațiune părțile sunt

libere să stabilească întinderea și condițiile asocierii și deci nimic nu le

împiedică să prevadă scutiri de participare la pierderi pentru una dintre

părți.

Pe acest aspect, instanța supremă a

mai reținut că și în situația în care s-ar trece peste considerentele arătate,

prevederile contractului de asociere nu pot fi interpretate ca fiind o clauză

leonină, deoarece pentru reclamant nu s-a stipulat totalitatea câștigurilor, ci

numai o cotă de 10% din profitul net dar nu mai puțin de 1200 dolari SUA lunar

și nici scutirea de pierderi deoarece această cotă se referă la profitul net

rămas după scăderea cheltuielilor curente, a pierderilor, etc.

A mai reținut că, invocarea de către

pârâtă a nulității contractului de asociere, în temeiul art. 1513 C. civ., nu

este în interesul acesteia deoarece admiterea ei ar duce automat și la

pierderea dreptului de a folosi spațiul comercial și la evacuarea sa, situație

despre care pârâta nu a afirmat niciodată că ar fi de acord să se întâmple.

Pe fondul cauzei, instanța supremă a

reținut că, în mod necontestat începând de la 5 mai 1997 autovehiculele nu au

mai avut acces pe Calea Griviței și aceasta în mod cert a afectat vânzările în

magazinul exploatat de pârâtă dat fiind că specificul activității acesteia îl

constituie, tocmai vânzarea pieselor de schimb și echilibrarea roților pentru

autovehicule, ceea ce presupune accesul acestora până la magazin.

În considerentele deciziei instanța

de recurs a reținut că se impune administrarea de probe pentru a se stabili

dacă, urmare hotărârii C.G.M.B. nr. 73 din 16 martie 2000, s-a încheiat act

adițional cu pârâta, care sunt obligațiile acesteia și în ce măsură pretențiile

formulate prin acțiune au fost sau nu acoperite prin plățile făcute, cu toate

consecințele ce decurg din aceasta.

A mai reținut că, și în situația în

care părțile nu au încheiat act adițional, se impune ca, instanța de fond să

administreze probe și să stabilească pretențiile reclamantului pornind de la

suma de 400 dolari SUA pe care pârâta a fost de acord să o plătească lunar cu

începere din luna mai 1997 și până la terminarea lucrărilor și reluarea

circulației rutiere pe Calea Griviței.

În fond după casare, cauza a fost

înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, sub nr. 2574/2003.

La data de 7 martie 2003 reclamantul

Municipiul București a depus la dosar cerere de majorare a cuantumului pretențiilor

de la 173.127,30 dolari SUA cât a solicitat prin cererea introductivă la

243.963,34 dolari SUA reprezentând cota de profit în cuantum de 29.679 dolari

SUA calculată pentru perioada februarie 1994 - februarie 2000 și penalizări de

întârziere aferente în sumă de 214.284,34 dolari SUA, calculate pentru perioada

februarie 1994 - 28 februarie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al

BNR de la data efectuării plății.

La data de 9 mai 2003, reclamanta a

depus la dosar cerere de micșorare a cuantumului pretențiilor de la 243.963,34 dolari

SUA la 67.507,93 dolari SUA reprezentând: debit la cota de profit în cuantum de

4184 dolari SUA calculate pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000

și penalizări în cuantum de 67.504,93 dolari SUA aferentă perioadei 16

februarie 1994 - 28 februarie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al

BNR de la data efectuată plății.

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 20 decembrie 2002

reclamantul Municipiul București prin Primarul General a chemat în judecată pe

pârâta SC A.A.T.I. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de

47.296,80 dolari SUA (în lei la cursul oficial al BNR din data efectuării

plății), reprezentând contravaloare lipsă folosință spațiu în cuantum de 26.800

dolari SUA calculată pentru perioada februarie 2000 - februarie 2002; daune

reprezentând majorări de întârziere pentru neplata sumei de 26.800 dolari SUA

în cuantum de 20.496,80 dolari SUA datorate pentru aceeași perioadă.

Cererea formulată de reclamant a

format obiectul dosarului nr. 22007/2002 pe rolul Tribunalului București, secția

a VI-a comercială.

Prin încheierea de ședință de la

termenul din 9 mai 2003 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

dispus conexarea dosarului nr. 22007/2002 la dosarul nr.2574/2003.

La data de 17 octombrie 2003,

reclamantul a depus la dosar cerere de majorare a cuantumului pretențiilor de

la 67.507,93 dolari SUA, cât a solicitat prin cererea de majorare depusă în

dosarul nr. 2574/2003, și de la 47.296,80 dolari SUA cât a solicitat prin

cererea de chemare în judecată din dosarul nr. 22007/2002 (care a fost conexat)

la 401.355,48 dolari SUA, reprezentând: - cota de profit în cuantum de 29.679 dolari

SUA, pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000; - penalități de

întârziere aferente în cuantum de 226.987,02 dolari SUA pentru perioada

februarie 1994 - 30 septembrie 2003; - contravaloare lipsă de folosință în

cuantum de 49.600 dolari SUA aferentă perioadei 1 februarie 2000 - 31

septembrie 2003 și daune reprezentând majorări de întârziere în cuantum de

65.410,46 dolari SUA pentru perioada 1 februarie 2000 - 31 septembrie 2003,

sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuării plății.

La termenul din 16 ianuarie 2004

reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare a cuantumului pretențiilor de

la 401.355,48 dolari SUA cât a solicitat prin cererea de majorare depusă la

data de 17 octombrie 2003 la 134.254,18 dolari SUA reprezentând: - cota de

profit în cuantum de 4183 dolari SUA pentru perioada 16 februarie 1994 - 31

ianuarie 2000; - penalizări de întârziere aferente în sumă de 65.374,58 dolari

SUA pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 octombrie 2003; - contravaloare

lipsă de folosință spațiu în cuantum de 43.600 dolari SUA aferentă perioadei 1

februarie 2000 - 31 octombrie 2003; - daune reprezentând majorări de întârziere

aferente în cuantum de 21.096 dolari SUA pentru perioada 1 februarie 2000 - 31

octombrie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data

efectuării plății.

Depunerea acestei precizări a fost

justificată prin faptul că cererea de majorare depusă la termenul din 17

octombrie 2003, a fost efectuată în baza unui calcul desfășurat în care nu s-a

luat în considerare decizia Curții Supreme de Justiție nr. 5066/2002.

În cauză au fost încuviințate și

administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu și proba cu expertiză

contabilă.

Prin sentința comercială nr. 8366

din 18 iunie 2004 pronunțată în dosarul nr. 2574/2003 Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiate atât cererea principală cât și

cererea conexă formulate de reclamantul Municipiul București prin Primar

General, în contradictoriu cu pârâta SC A.A.T.I. SRL.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut în esență că pentru anii 2000, 2001, 2002, reclamanta a cerut atât cote

de profit și penalități de întârziere conform contractului desființat în 2000, dar

și contravaloare lipsă de folosință și majorări de întârziere, pretenții care

nu pot fi solicitate în temeiul contractului și calculate în baza clauzelor

lui, putând constitui numai creanțe ex contractu.

S-a mai reținut că din înscrisurile

atașate de reclamant la cererile de majorări, restrângeri reiese că aceasta nu

are de fapt evidențe clare asupra debitelor pe care le pretinde de la pârâtă

iar ultima majorare, cel puțin în privința sumei cerută cu titlu de cotă de

profit (denumită și „cotă de aport”) și penalități la această cotă, după

restrângerea din data de 9 mai 2003 și încuviințarea probelor, apare ca un

vădit abuz de drept procesual.

A mai reținut că prin dispoziția nr.

652 din 24 aprilie 2000 a Primarului General al Capitalei s-a aprobat

rezilierea contractului de asociere începând cu 1 februarie 2000 (potrivit

clauzei penale din convenție) a și dispus ca spațiul „să fie scos la licitație

conform legislației în vigoare”, iar D.G.A.F.I., Direcția Generală de

Administrare, Departamentul Economic și Departamentul Juridic-Contencios, să

aducă la îndeplinire prevederile acestei dispoziții.

Pe acest aspect, tribunalul a

reținut că reclamantul nu a făcut dovada respectării Dispoziției Primarului

General din anul 2000, dar și faptul că reclamanta a lăsat pârâta în posesia

spațiului și a continuat să calculeze cote de profit, penalizări, solicitând

apoi și contravaloarea lipsei de folosință și „majorări” tot potrivit clauzelor

unui contract reziliat de ani de zile.

Pe capătul de cerere privind

pretenții, pe lângă probele administrate în cauză tribunalul a avut în vedere

și decizia pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, reținând în esență că

spațiul în litigiu este situat pe Calea Griviței, că din anul 1997 s-au

efectuat lucrări pe o perioadă de 2 ani la metrou, pe această arteră de

circulație, lucrări care au întrerupt accesul autovehiculelor inclusiv la

magazinul pârâtei, care a înștiințat-o pe reclamantă în mai multe rânduri

despre acest fapt, nefiind luate măsuri deși reclamanta a promis trimiterea

unor specialiști.

Apărarea reclamantei în sensul că

„nu s-a încheiat un act adițional” pentru suma de 400 dolari SUA (oferită și

achitată de pârâtă) nu a fost primită de tribunal, care a reținut că este

neîntemeiată din moment ce reclamanta a recunoscut că la înștiințarea pârâtei

nu a trimis specialiști iar un act adițional presupune acordul părților, act

care nu se putea încheia doar de pârâtă.

La pronunțarea soluției, tribunalul

a avut în vedere și faptul că prin întâmpinările depuse în cauză, pârâta a

invocat excepția de neexecutare a contractului din partea reclamantei, care

trebuia să asigure folosința netulburată a spațiului pe toată durata asocierii.

Tribunalul a mai reținut că nu s-a

încheiat Act adițional la contractul de asociere în participațiune conform H.C.G.M.

nr. 73 din 16 martie 2000, hotărâre prin care s-a dispus imperativ încheierea

unor acte adiționale cu agenții economici prin care să se modifice cota de

aport și venitul minim garantat pentru Consiliu pe perioada desfășurării

lucrărilor de modernizare a arterelor de circulație efectuate în beneficiu

Primăriei Municipiului București.

Astfel, prin această Hotărâre a C.G.M.B.,

reducerea urma a se face la cererea asociatului, pârâta a solicitat acest lucru

prin manifestarea fermă a intenției de a plăti 400 dolari SUA/lună, fapt

recunoscut de reclamantă.

În ceea ce privește raportul de

expertiză întocmit în cauză, tribunalul a reținut că toate cele 4 variante sunt

în sensul că pârâta a plătit și sume în plus reclamantei, având în vedere o

serie de aspecte, precum perceperea unor sume pentru un spațiu care în

realitate măsura mai puțin, neefectuarea nici unor vânzări în perioada 1

februarie 2000 - 31 decembrie 2001, predarea subsolului (a cărui suprafață a

fost cuprinsă în contract) Asociației de proprietari la data de 10 mai 1997 și

altele.

Împotriva acestei sentințe

Municipiul București a formulat apel, considerând-o netemeinică și nelegală

întrucât instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În motivarea apelului reclamanta a

arătat că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă în nici un mod faptul

că municipalitatea ar fi fost nevoită să cedeze din suprafața contractată,

respectiv din suprafața de 408,22 mp din sector 1, București, că deși prin

adresa nr. 7673 din 28 martie 2000, D.G.A.F.I. a înștiințat pârâta cu privire

la rezilierea contractului, iar prin adrese a somat pârâta să predea spațiul și

respectiv să desemneze un reprezentant pentru stabilirea procedurii de predare

a acestuia, pârâta a refuzat acest lucru.

Prin decizia comercială nr. 571 din 26

octombrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 1858/2004 Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, a respins apelul formulat de apelantul Municipiul București,

ca nefondat.

Împotriva acestei decizii Municipiul

București a declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială, sub nr. 343/2005.

Prin decizia nr. 3195 din 26 mai

2005 pronunțată în dosarul nr. 343/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel București.

Pentru a decide astfel, instanța de

recurs a reținut că instanța de apel nu a lămurit pe deplin toate aspectele, în

speță nefiind făcută o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., în sensul că nu s-a uzat de prerogativele legale pentru

ordonarea oricărei probe considerată necesară, utilă și pertinentă pentru

lămurirea sa și pentru pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

În consecință, instanța de recurs a

apreciat că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului.

În apel după casare, cauza a fost

înregistrată sub nr. 32451/2/2005 pe rolul Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială.

La termenul din 14 aprilie 2006,

Curtea a încuviințat părților proba cu expertiză contabilă, cu obiectivele

propuse de acestea, raportul de expertiză fiind întocmit de expert S.A.

Prin decizia comercială nr. 21 din 17

ianuarie 2007 pronunțată în dosarul nr. 32451/2/2005 Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, a respins apelul formulat de apelantul Municipiul

București, ca nefondat.

Nemulțumit și de această decizie

Municipiul București a declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția comercială, sub nr. 32451/2/2005.

Prin decizia nr. 3044 din 10

octombrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 32451/2/2005 Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de Municipiul

București, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecarea

apelului aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de

recurs a reținut că instanța de apel în mod greșit nu s-a pronunțat asupra

tuturor motivelor de apel, cu greșita aplicare a art. 295 C. proc. civ. și față

de prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., pentru necercetarea fondului

sub aspectul tuturor capetelor de cerere, dar și pentru o judecată unitară se

impune casarea deciziei pronunțate în apel.

În apel după casare, cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, sub

nr. 66/2/2008.

La dosarul cauzei apelantul

Municipiul București a depus „Note scrise – Obiecțiuni” cu privire la raportul

de expertiză contabilă depus în dosarul nr. 32451/2/2005 în care s-a pronunțat

decizia comercială nr. 21 din 17 ianuarie 2007, casată prin decizia nr. 3044

din 10 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

obiecțiuni încuviințate prin încheierea de ședință de la termenul din 15

aprilie 2008.

Ulterior, expertul contabil a depus

supliment și răspuns la obiecțiunile formulate de apelantă la raportul de

expertiză.

La solicitarea instanței părțile au

depus notele de constatare din data de 16 iunie 2003 și respectiv din data de

23 iunie 2003 și procesul-verbal încheiat la data de 10 mai 1997.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 616 din 16 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General

cu motivarea în esență că intimata a notificat apelantului reducerea cotei de

aport la profit datorată faptului că spațiul era afectat de lucrările din zonă,

că au intervenit modificări cu privire la suprafața reală a spațiului, ca

elemente pe care s-a fundamentat excepția de neexecutare a contractului de

asociere nr. 39 din 16 februarie 1994 opusă de către intimată.

Cu petiția înregistrată la data de 3

martie 2009, în termen legal, reclamantul Municipiul București prin Primar

General a declarat recurs împotriva deciziei comerciale nr. 616 din 16

decembrie 2008, criticând-o pentru nelegalitate și arătând că hotărârea este

lipsită de temei legal și este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv

prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Prin criticile formulate,

reclamantul a arătat că în motivare instanța a reținut greșit că pretențiile

sale cu titlu de cotă de aport sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că la

termenul de judecată din 21 noiembrie 2003 a depus la dosar un calcul detaliat prin care a precizat că în cererea de majorare a cuantumului pretențiilor din

17 octombrie 2003 nu s-a ținut cont de decizia Curții Supreme de Justiție nr. 5066/2002

prin care s-a dispus ca pentru perioada mai 1997 și până la finalizarea

lucrărilor pe artera Calea Griviței, cota de profit cuvenită Primăriei

Municipiului București lunar este de 400 dolari SUA, dar prin cererea de

majorare de la 17 octombrie 2003 cuantumul avut în vedere a fost de 1200 dolari

SUA, pentru toată această perioadă.

Recurentul menționează că perioada

pentru care a fost calculată cota de aport este 16 februarie 1994 - 31 ianuarie

2000, penalitățile au fost solicitate pentru perioada 16 februarie 1994 - 30

septembrie 2003 respectiv 31 octombrie 2003, contravaloare lipsă folosință

spațiu a început să fie solicitată odată cu rezilierea contractului, începând

cu 1 februarie 2000 și până la 30 septembrie 2003 respectiv 31 octombrie 2003,

iar majorările de întârziere de asemeni au fost solicitate odată cu rezilierea

contractului, începând cu 1 februarie 2003 și până la 30 septembrie 2003

respectiv (în cererea din 21 noiembrie 2003) până la 31 octombrie 2003.

Mai arată recurentul că în

conformitate cu dispozițiile contractuale, respectiv art. 18 alin. (2) asociatul

„se obligă să elibereze bunul ce face obiectul contractului” în termen de 30 de

zile de la data rezilierii contractului predându-l pe bază de proces verbal și

contractul a fost reziliat la 1 februarie 2000, dat spațiul nu a fost predat

niciodată, deși societatea a fost notificată în acest sens, astfel rezultă că

intimata a utilizat spațiul fără a deține un titlu valabil.

În contextul acestui motiv,

recurentul arată că prin utilizarea spațiului de către intimată fără a deține

un titlu valabil, municipalitatea a fost prejudiciată.

Recurentul arată că potrivit art. 1082

coroborat cu art. 1084 C. civ. este îndreptățit să solicite obligarea intimatei

atât la plata sumei reprezentând contravaloare lipsă de folosință spațiu cât și

la plata daunelor reprezentând majorări de întârziere pentru neplata acestei

sume.

În continuarea motivării recurentul

reia critica potrivit căreia, cu adresa nr. 7673 din 28 martie 2000, D.G.A.F.I.

a înștiințat intimata cu privire la rezilierea contractului, iar prin adresa

nr. 12274 din 26 mai 2000 a somat-o să își desemneze reprezentantul în vederea

predării spațiului ca urmare a rezilierii contractului dar intimata a răspuns

la 5 iunie 2000 că procedura de predare a spațiului nu se poate realiza decât

prin hotărâre definitivă a instanței judecătorești, refuzând să predea spațiul.

Recurentul menționează că

demersurile sale au fost destul de elecvente în ce privește voința sa de a

prelua spațiul și apreciază că numai o hotărâre definitivă și irevocabilă care

să prevadă evacuarea i-ar fi permis preluarea spațiului și includerea acestuia

în circuitul economic.

În ce privește motivarea instanței

de apel că din probele administrate în cauză rezultă că suprafața reală a

spațiului în litigiu era de 305,42 mp și nu de 408,22 mp recurentul arată că

din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă în nici un mod faptul că

municipalitatea ar fi fost nevoită să cedeze din suprafața contractată.

În drept recurentul și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Pentru motivele arătate s-a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate iar pe fond

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

Recursul declarat de reclamant nu

este fondat și urmează să fie respins pentru următoarele considerente.

Analizând prima critică formulată

prin recursul său în raport de actele și înscrisurile dosarului, Înalta Curte o

apreciază ca neîntemeiată, având în vedere că instanța de apel a avut în vedere

decizia nr. 5066/2002 pronunțată de Curte Supremă de Justiție, secția comercială,

hotărâre obligatorie în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 315 C. proc.

civ. și a dat în mod corect eficiență raportului de expertiză întocmit de

expert A.S.

Instanța de apel în mod întemeiat a

avut în vedere reducerea cotei de aport la profit datorată faptului că spațiul

utilizat era afectat de lucrările privind metroul și calea rutieră, cât și de

modificările intervenite cu privire la suprafața acestuia și anume predarea

subsolului asociației de proprietari în vederea efectuării de reparații.

Critica recurentului privind

demersurile inițiate după rezilierea contractului pentru preluarea spațiului,

de asemeni nu poate fi primită, din probele dosarului nu rezultă că acesta a

întreprins măsurile legale, în vederea evacuării intimatei.

În ceea ce privește motivul de

recurs privind respingerea capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de

folosință pe perioada 1 februarie 2000 – 31 octombrie 2003, deci după

rezilierea contractului de asociere, Înalta Curte constată că instanța de apel

în mod corect a reținut că temeiul legal al acestor pretenții este art. 998-999

C. civ., fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală iar

recurentul-reclamant nu a probat îndeplinirea cumulativă a elementelor acestei

răspunderi.

În consecință, având în vedere că

pct. 8 și 9 al art. 304 C. proc. civ. nu are aplicabilitate în cauză, hotărârea

atacată fiind legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei

comerciale nr. 616 din 16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7

octombrie 2009.