ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 551/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta SC I.G.D.P.C. SRL București a solicitat tribunalului, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtei SC I.C.

SRL București la plata sumei de 224.616,74 lei reprezentând penalități calculate până la data de 30 iunie 2006, penalități calculate la facturile restante din 1 aprilie 2003, în conformitate cu contractul de subantrepriză din 15 august 2002. Prin sentința nr. 9870 din 26 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținând că prin sentința nr. 2161 din 19 aprilie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea reclamantei, a fost obligată pârâta la plata sumei de 38.130 dolari SUA cu titlu de preț al lucrărilor executate și a fost respins ca prematur formulat capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, pretenții formulate în baza contractului din 15 august 2002 și actelor adiționale încheiate ulterior.

A mai reținut instanța fondului că deși prin acțiune, suma solicitată reprezintă contravaloarea facturilor restante din 1 aprilie 2003, exprimate în lei, reclamanta a arătat că acestea sunt datorate la suma de 38.130 dolari SUA, facturile nu menționează cursul leu/dolari SUA iar modul de calcul al penalităților depus de reclamantă se referă la un număr de 12 facturi și nu 5, astfel cum se arată în acțiune. Sentința instanței de fond a fost apelată de către reclamantă, iar prin Decizia nr. 310 din 17 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul reclamantei SC I.G.D.P.C. SRL București, a schimbat în tot sentința apelată și a admis acțiunea, obligând pârâta SC I.C.

SRL București la plata sumei de 224.616,74 lei reprezentând penalități calculate până la data de 30 iunie 2006. În motivarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 9.1 din contractul din 15 august 2002, partea în culpă datorează penalități de 0,15% pe zi de întârziere. A mai reținut instanța că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 469/2002, având în vedere data intrării în vigoare, 19 august 2002 și data încheierii contractului, 15 august 2002, așadar cuantumul penalităților nu poate fi limitat potrivit dispozițiilor legale sus menționate. Împotriva Deciziei nr. 310 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs pârâta SC I.C.

SRL București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală. În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a susținut că pretențiile reclamantei nu puteau depăși debitul principal, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, având în vedere că penalitățile au început să curgă ulterior momentului în care legea a intrat în vigoare. A mai susținut recurenta că data de la care se pot calcula penalitățile de întârziere este data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței nr. 2161 din 9 aprilie 2006 care stabilește existența debitului principal și prin care a fost respins ca prematur capătul de cerere privind plata penalităților.

Pentru aceste motive, recurenta a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și a solicitat modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului reclamantei și respingerea acțiunii. Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că deși prin art. 9 1 din contractul din 15 august 2002, părțile au convenit plata unor penalități de 0,15% pe zi de întârziere, calculate la valoarea sumei neplătite, conform graficului de eșalonare de lucrări și plăți, acest grafic nu a fost depus la dosarul cauzei și nu a fost avut în vedere de către instanță, astfel încât, sub acest aspect, decizia este criticabilă, argumentarea instanței limitându-se la preluarea concluziilor raportului de expertiză.

Mai mult decât atât, deși în considerentele deciziei se reține că prin sentința nr. 2161 din 19 aprilie 2006, tribunalul a respins capătul de cerere privind plata penalităților ca prematur formulat, se constată că la dosarul cauzei nu s-a depus încheierea de amânare a pronunțării sentinței sus menționate, pentru a se putea cunoaște argumentarea acestei soluții, în sensul de a se stabili dacă prematuritatea vizează nerespectarea unor norme procedurale specifice litigiilor comerciale sau se pune în discuție prematuritatea formulării cererii raportat la momentul când acestea pot fi pretinse, ca referire la momentul determinării debitului principal. Constatându-se astfel că instanța nu a stabilit pe deplin situația de fapt și că se impune administrarea de probe noi, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., recursul pârâtei urmează a fi admis și pe cale de consecință, decizia recurată urmează a fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC I.C. SRL București, împotriva Deciziei nr. 310 din 17 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.