ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 551/2010

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță,

reclamanta SC I.G.D.P.C. SRL București a solicitat tribunalului, ca prin

hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtei SC I.C. SRL București

la plata sumei de 224.616,74 lei reprezentând penalități calculate până la data

de 30 iunie 2006, penalități calculate la facturile restante din 1 aprilie

2003, în conformitate cu contractul de subantrepriză din 15 august 2002.

Prin sentința nr. 9870

din 26 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținând că prin sentința nr. 2161

din 19 aprilie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în

parte acțiunea reclamantei, a fost obligată pârâta la plata sumei de 38.130 dolari

SUA cu titlu de preț al lucrărilor executate și a fost respins ca prematur

formulat capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, pretenții

formulate în baza contractului din 15 august 2002 și actelor adiționale

încheiate ulterior.

A mai reținut

instanța fondului că deși prin acțiune, suma solicitată reprezintă contravaloarea

facturilor restante din 1 aprilie 2003, exprimate în lei, reclamanta a arătat

că acestea sunt datorate la suma de 38.130 dolari SUA, facturile nu menționează

cursul leu/dolari SUA iar modul de calcul al penalităților depus de reclamantă

se referă la un număr de 12 facturi și nu 5, astfel cum se arată în acțiune.

Sentința instanței de

fond a fost apelată de către reclamantă, iar prin Decizia nr. 310 din 17 iunie

2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul

reclamantei SC I.G.D.P.C. SRL București, a schimbat în tot sentința apelată și

a admis acțiunea, obligând pârâta SC I.C. SRL București la plata sumei de

224.616,74 lei reprezentând penalități calculate până la data de 30 iunie 2006.

În motivarea soluției

pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 9.1 din

contractul din 15 august 2002, partea în culpă datorează penalități de 0,15% pe

zi de întârziere. A mai reținut instanța că, în speță, nu sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 469/2002, având în vedere data intrării în vigoare, 19

august 2002 și data încheierii contractului, 15 august 2002, așadar cuantumul

penalităților nu poate fi limitat potrivit dispozițiilor legale sus menționate.

Împotriva Deciziei nr.

310 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a

declarat recurs pârâta SC I.C. SRL București, invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei recurate,

în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea sentinței instanței de

fond, ca fiind temeinică și legală.

În argumentarea

motivului de nelegalitate invocat, recurenta a susținut că pretențiile

reclamantei nu puteau depăși debitul principal, potrivit dispozițiilor art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2002, având în vedere că penalitățile au început să curgă

ulterior momentului în care legea a intrat în vigoare. A mai susținut recurenta

că data de la care se pot calcula penalitățile de întârziere este data

rămânerii definitive și irevocabile a sentinței nr. 2161 din 9 aprilie 2006

care stabilește existența debitului principal și prin care a fost respins ca

prematur capătul de cerere privind plata penalităților.

Pentru aceste motive,

recurenta a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii și a solicitat modificarea acesteia, în sensul

respingerii apelului reclamantei și respingerea acțiunii.

Recursul este fondat

pentru considerentele ce urmează:

Analizând decizia

recurată, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente

cauzei, Înalta Curte constată că deși prin art. 9

1

din contractul din

15 august 2002, părțile au convenit plata unor penalități de 0,15% pe zi de

întârziere, calculate la valoarea sumei neplătite, conform graficului de

eșalonare de lucrări și plăți, acest grafic nu a fost depus la dosarul cauzei

și nu a fost avut în vedere de către instanță, astfel încât, sub acest aspect,

decizia este criticabilă, argumentarea instanței limitându-se la preluarea

concluziilor raportului de expertiză.

Mai mult decât atât,

deși în considerentele deciziei se reține că prin sentința nr. 2161 din 19

aprilie 2006, tribunalul a respins capătul de cerere privind plata

penalităților ca prematur formulat, se constată că la dosarul cauzei nu s-a

depus încheierea de amânare a pronunțării sentinței sus menționate, pentru a se

putea cunoaște argumentarea acestei soluții, în sensul de a se stabili dacă

prematuritatea vizează nerespectarea unor norme procedurale specifice

litigiilor comerciale sau se pune în discuție prematuritatea formulării cererii

raportat la momentul când acestea pot fi pretinse, ca referire la momentul determinării

debitului principal.

Constatându-se astfel

că instanța nu a stabilit pe deplin situația de fapt și că se impune

administrarea de probe noi, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi admis și pe cale de consecință,

decizia recurată urmează a fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de

pârâta SC I.C. SRL București, împotriva Deciziei nr. 310 din 17 iunie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului, aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2010.