ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2720/2008

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 29

decembrie 2005, reclamanta SC G.P. SRL cu sediul în Baia Mare a solicitat obligarea

pârâtei SC A. SA Baia Mare la plata sumei de 232.424,85 DOLARI S.U.A.

reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi, calculate de la

5 mai 2002 până la 31 ianuarie 2005, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Maramureș, secția

comercială de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 442 din 29

martie 2006, a respins acțiunea reclamantei, cu motivarea că, aceasta nu și-a

îndeplinit obligația stipulată în contractul încheiat între părți de a emite

facturi de plată ulterioară datei de 25 aprilie 2002, când s-a efectuat

recepția finală. Că penalitățile de întârziere nu sunt scadente automat de la

data întocmirii procesului verbal de recepție.

Apelul declarat de reclamantă împotriva

acestei sentințe a fost anulat ca netimbrat prin decizia nr. 105 din 4 iulie

2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și

fiscal, deoarece aceasta nu și-a îndeplinit obligația privind plata taxei

judiciare de timbru și a timbrului judiciar conform art. 11 din Legea nr. 146/1997

și art. 1 din O.U.G. nr. 32/1995.

Prin decizia nr. 1381 din 18 aprilie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul

reclamantei, a fost casată hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, întrucât s-au încălcat dispozițiile art. 89 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că reclamantei i s-a înmânat citația pentru termenul din 4

iulie 2006 când s-a soluționat cauza cu mai puțin de 5 zile înaintea termenului

acordat pentru soluționarea apelului.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Cluj,

secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 241

din 2 noiembrie 2007, a admis în parte apelul declarat împotriva sentinței

instanței de fond pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâta la plata sumei de 179.767 DOLARI S.U.A. sau echivalentul în

lei la data plății cu titlu de penalități de întârziere pe perioada 29 decembrie

2002 – 31 ianuarie 2005 și s-au respins ca prescrise pretențiile aferente

perioadei 5 mai 2002 – 28 decembrie 2002.

S-au respins, ca inadmisibile,

pretențiile reclamantei privind plata în continuare de penalități, fiind

formulate pentru prima dată în apel.

S-a reținut în considerentele deciziei

că potrivit contractului încheiat între părți nr. 4177-A din 19 noiembrie 1998

și a actului adițional nr. 1 din 30 august 1990, care modifică art. 3.1 din

convenția părților plata facturilor urma să se facă pe seama situațiilor de

lucrări executate de pârâtă care în calitate de antreprenor general avea

obligația să emită facturi.

Instanța a dat eficiență clauzei

contractuale stabilă de părți la art. 9.3, a stabilit că pârâta este în culpă

și că datorează reclamantei penalități de întârziere pentru neexecutarea

contractului .

A reținut că în raport de dispozițiile

decretului nr. 167/1958 și de data introducerii acțiunii, 29 decembrie 2005,

pretențiile reclamantei aferente perioadei 5 mai 2002 – 28 decembrie 2002 sunt

prescrise, iar cererea privind plata în continuare de penalități a fost

respinsă ca inadmisibilă pentru că a fost formulată pentru prima dată în apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta

și pârâta au declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și au susținut că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În recursul său reclamanta SC G.P. SRL

cu sediul în Baia Mare a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile

legale în materie de prescripție extinctivă, în sensul că nu a avut în vedere

încheierea nr. 596 din 18 mai 2005 a Tribunalului Maramureș prin care s-a admis

în parte cererea sa de emitere a unei ordonanțe privind somația de plată pentru

pretenții și penalități de întârziere calculate de la 3 februarie 2005, data promovării

acțiunii, act care a întrerupt cursul prescripției conform art. 16 lit. b) din

Decretul nr. 167/1958.

Astfel, penalitățile din litigiul de

față sunt pretinse numai pe perioada 3 februarie 2002 – 3 februarie 2005,

întrucât pe perioada ulterioară s-a pronunțat instanța prin încheierea de

emitere a somației de plată menționată.

S-a invocat și faptul că un alt act

care întrerupe cursul prescripției conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958

îl reprezintă procesul verbal de conciliere directă, ce i-a fost comunicat

intimatei la data de 20 aprilie 2005.

Pârâta SC A. SA cu sediul în Baia Mare

a invocat în recursul său întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., că prin încheierea nr. 569 din 18 mai 2005 a Tribunalului Maramureș

privind emiterea somației de plată, s-a stabilit că pentru creditoare,

reclamanta din litigiul de față, dreptul la acțiune s-a născut la data

încheierii procesului verbal de recepție finală, respectiv 25 aprilie 2002,

data scadenței plății fiind potrivit clauzelor contractuale 5 mai 2002.

Astfel, că în raport de data de 25

aprilie 2002, acțiunea înregistrată de reclamantă la 29 decembrie 2005 a fost

promovată peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958

privind prescripția extinctivă.

Ambele recursuri sunt nefondate.

Referitor la recursul declarat de

reclamanta SC G.P. SRL, Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea dedusă judecății

reclamanta a pretins obligarea intimatei la plata penalităților de întârziere

de 0,5 % în sumă de 232.424,85 DOLARI S.U.A., calculate pe perioada 5 mai 2002

– 31 ianuarie 2005 și instanța de apel a admis numai în parte cererea

constatând prescrise pretențiile aferente perioadei  5 mai 2005 – 28 decembrie

2002.

Susținerea recurentei în sensul că

instanța nu a avut în vedere că prin emiterea ordonanței privind somația de

plată din 18 mai 2005 a Tribunalului Maramureș, secția comercială de contencios

administrativ și fiscal, cursul prescripției a fost întrerupt conform

dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi reținută.

Astfel, această ordonanță a fost pusă

în executare potrivit înscrisurilor aflate la dosar, așa încât, în speță, nu

sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958

care se referă la întreruperea cursului prescripției în cazul introducerii unei

cereri de chemare în judecată și nu la existența unui act de executare.

Nici cea de-a doua critică invocată de

recurentă și întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

sensul că procesul verbal de conciliere directă comunicat intimatei la data de

20 aprilie 2005 constituie un alt act premergător care a întrerupt cursul

prescripției conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, nu are temei

legal.

Astfel, cazurile de întrerupere a

prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958

și printre acestea nu se regăsește nici unul care să permită ca încercarea de

conciliere prealabilă efectuată potrivit art. 720

1

C. proc. civ., să

fie considerată un caz de întrerupere a prescripției extinctive.

Pentru considerentele reținute se va

respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantă potrivit art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

Referitor la recursul formulat de

pârâta SC A. SA Înalta Curte reține următoarele:

Susținerile recurentei invocate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la împlinirea

termenului de prescripție cu privire la acțiunea dedusă judecății, vor fi

respinse întrucât nu au temei legal.

Recurenta a precizat că dreptul la

acțiune al reclamantei s-a născut la data încheierii procesului verbal de

recepție finală, respectiv 25 aprilie 2002, aspect reținut prin încheierea nr. 569

din 18 mai 2005, dată în raport de care acțiunea înregistrată de reclamantă la

29 decembrie 2005 a fost formulată peste termenul legal de prescripție de 3 ani

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Criticile recurentei nu au suport legal.

Astfel, prin art. 11

1

alin.

(1) din Ordonanța nr. 5/2001 privind procedura somației de plată introdus prin

Legea nr. 295/2002 s-a prevăzut în mod expres că ordonanța privind somația de

plată, nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor

juridice dintre părți.

În raport de aceste prevederi legale,

în mod corect instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prin încheierea nr.

569 din 18 mai 2002 s-a stabilit că dreptul reclamantei la acțiune s-a născut

de la data încheierii procesului verbal de recepție finală, respectiv 25

aprilie 2002.

Așa fiind, urmează ca potrivit art. 312

alin. (1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondat, recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta SC G.P. SRL BAIA MARE și pârâta SC A. SA BAIA MARE, împotriva

deciziei civile nr. 241 din 2 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  3

octombrie 2008.