ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2188/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2188/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

formulate de pârâți

Prin acțiunea înregistrată

la data de 8 decembrie 2010, reclamanta SC B. SRL Bacău a chemat în judecată pe

pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală

- Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău și Activitatea de Inspecție Fiscală

Bacău, formulând, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, cerere de

suspendare a executării deciziei din 5 iulie 2010 și a deciziilor de impunere din

6 mai 2010 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău.

În privința cazului bine

justificat, reclamanta susține că natura măsurii dispuse prin actul atacat constituie

prin ea însăși un caz bine justificat.

În ceea ce privește paguba

iminentă, reclamanta susține că, prin executarea deciziei de impunere, s-ar produce

societății un prejudiciu imposibil sau foarte greu de recuperat în ipoteza anulării

actului și ar conduce la încetarea temporară a activității sau chiar la falimentul

agentului economic.

În ceea ce privește situația

de fapt, reclamanta arată că, prin Ordonanța din 12 septembrie 2009 emisă de Parchetul

de pe lângă Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 2647/P/2008, s-a dispus scoaterea de

sub urmărire penală a administratorului societății, apreciindu-se că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, dar, cu toate acestea,

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău nu și-a revizuit nici până în prezent

prima decizie de impunere, ba mai mult a emis și cea de-a doua decizie, la fel de

ilegală ca și prima.

Mai susține reclamanta

că faptul că organul fiscal a procedat greșit rezultă și din decizia civilă din

2 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău și deciziile nr. 1483 din 16 martie

2010 și nr. 2720 din 26 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bacău a formulat întâmpinare, solicitând ca cererea reclamantei să fie respinsă

ca nefondată, susținând că se impunea ca reclamanta să achite cauțiunea potrivit

dispozițiilor art. 215 C. proc. fisc. și că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor referitoare la cazul bine justificat și paguba iminentă.

În ce privește cazul bine

justificat, pârâta susține că reclamanta a arătat doar motivele pentru care consideră

că actul atacat este netemeinic și nelegal, deși dovedirea acestei condiții nu presupune

prezentarea unor dovezi de nelegalitate a actului întrucât echivalează cu prejudecarea

fondului, iar simpla susținere în sensul că nu se datorează suma stabilită de organul

fiscal nu este de natură a satisface cerințele legii în ceea ce privește admisibilitatea

cererii de suspendare a executării.

În ceea ce privește paguba

iminentă, pârâta susține că executarea actului nu poate fi considerată ca producătoare

a unei pagube iminente, iar faptul că s-a dispus neînceperea urmăririi penale a

administratorului societății nu înseamnă că a fost dovedită o eventuală vătămare

față de nerevizuirea actelor administrative fiscale. Mai susține pârâta că, din

probele administrate, nu rezultă că vătămarea este ireparabilă, în acest sens pronunțându-se

și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal

prin decizia nr. 5191 din 27 octombrie 2005.

La termenul din 14 ianuarie

2011, reclamanta a precizat că înțelege să se judece cu Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bacău și Agenția Națională de Administrare Fiscală București.

Pârâta Agenția Națională

de Administrare Fiscală, citată în cauză, a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că, în prezentul litigiu,

nu se atacă un act emis de Agenție, astfel încât aceasta nu poate fi parte în raportul

juridic dedus judecății, în același sens fiind și prevederile art. 1 alin. (1) coroborat

cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În același sens, pârâta Agenția Națională

de Administrare Fiscală a arătat că, potrivit art. 2 din H.G. nr. 109/2009, în subordinea

Agenției funcționează direcțiile generale ale finanțelor publice județene și Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, ca instituții publice cu

personalitate juridică.

La termenul de judecată

din 10 februarie 2011, reclamanta a consemnat cauțiunea în sumă de 16.548 RON la

Banca C. Sucursala Bacău, conform recipisei depusă la dosar.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 23 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

În temeiul art. 137 C.

proc. civ., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale

de Administrare Fiscală și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantei

împotriva acestei pârâte, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut,

în esență, că deciziile a căror suspendare a executării s-a solicitat au fost emise

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău, iar în cauză nu s-a formulat cerere

de suspendare a executării unui act emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

- a respins, ca nefondată,

cererea de suspendare a executării formulată de SC B. SRL Bacău în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bacău.

Pe fondul cererii de suspendare

a executării formulată de reclamanta SC B. SRL Bacău, Curtea de apel a reținut,

în esență, următoarele:

Reclamanta a formulat

contestație împotriva deciziei de impunere din 2010 și a deciziei pentru nemodificarea

bazei de impunere din 2010, contestație soluționată prin decizia din 2010 de către

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău.

Suma contestată este de

827.375 RON și reprezintă obligații ale SC B. SRL Bacău concretizate în impozit

pe profit stabilit suplimentar și majorări de întârziere aferente impozitului pe

profit stabilit suplimentar, taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar și majorări

de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar, contribuții

pentru accidente de muncă și boli profesionale și majorări de întârziere aferente

contribuțiilor pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Reclamanta a făcut dovada

că pe rolul Curții de Apel se află Dosarul nr. 7501/110/2010, având ca obiect contestația

împotriva actului administrativ fiscal a cărui suspendare o solicită.

În raport cu dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite

condițiile referitoare la cazul bine justificat și paguba iminentă.

Sub aspectul cazului bine

justificat, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada faptului că a formulat

contestație împotriva actului administrativ fiscal. Instanța a avut în vedere susținerile

reclamantei în sensul existenței unor inconsecvențe de raționament ale organului

fiscal în ceea ce privește caracterul nedeductibil al cheltuielilor. Instanța a

avut în vedere și susținerile reclamantei referitoare la faptul că Direcția Generală

a Finanțelor Publice Bacău a formulat plângere penală împotriva administratorului

societății sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni economice care urmăresc

în principal aceeași structură a stabilirii debitelor, dar, prin ordonanța din 12

septembrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău în Dosarul nr.

2647/P/2008, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a administratorului societății,

apreciindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune

fiscală. De asemenea, instanța a avut în vedere și susținerile reclamantei în sensul

că decizia organului fiscal de a stabili debite suplimentare de plată este un abuz

având în vedere că operațiunea comercială de aprovizionare a fost făcută la vedere

cu facturi înregistrate în contabilitate, iar faptul că furnizorii nu și-au îndeplinit

anumite obligații nu poate atrage răspunderea cumpărătorului de bună credință, respectiv

SC B. SRL Bacău. Totodată, a fost avută în vedere și faptul că, prin decizia

nr. 555/2009 pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost anulat procesul-verbal de contravenție

care viza aceleași aspecte ca și cele menționate în deciziile de impunere, respectiv

faptul că societatea nu avea dreptul la deducerea TVA pentru facturile respective

și că societățile comerciale furnizoare nu aveau înscrise pe facturi anumite date.

Față de susținerile reclamantei,

instanța a reținut că nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat,

deoarece măsura dispusă prin ordonanța din 12 septembrie 2009 emisă de Parchetul

de pe lângă Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 2647/P/2008 nu echivalează cu o îndoială

cu privire la prezumția de legalitate a actului administrativ contestat, deoarece

în conformitate cu art. 22 alin. (1) C. proc. pen., doar hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care

judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o

și a vinovăției acesteia. De asemenea, a reținut instanța că nici decizia civilă

pronunțată de Tribunalul Bacău - nedepusă la dosar și despre conținutul căreia instanța

a luat cunoștință din cuprinsul deciziei civile din 9 februarie 2010 a aceleiași

instanțe - nu este de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității

actelor administrative contestate, atâta timp cât se referă la 3 facturi emise de

SC L.T.S. SRL Constanța, în timp ce deciziile contestate de reclamantă în prezenta

cauză se referă la obligații fiscale rezultate în urma raporturilor comerciale ale

reclamantei cu SC K.C. SRL Galați și SC T.C. SRL Brașov.

În ceea ce privește condiția

referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, instanța a reținut că,

prin actele depuse la dosar, reclamanta nu a dovedit faptul că, prin executarea

actului administrativ, ar fi iminentă producerea unui prejudiciu, prin periclitarea

raporturilor sale contractuale, imposibilitatea realizării obiectului de activitate

etc.. A mai reținut instanța că motivația reclamantei în sensul că în anul 2008

avea o cifră de afaceri uriașă, iar, în prezent, se află în declin începând cu anul

2009 din cauza acțiunilor întreprinse de pârâtă, nu sunt de natură a demonstra producerea

unei pagube iminente. Totodată, a reținut Curtea de apel că executarea unei obligații

bugetare, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal ce se bucură

de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, chiar dacă

din punct de vedere economic orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu

o pagubă, atâta timp cât din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar

de o diminuare ilicită a patrimoniului.

Împotriva sentinței civile

nr. 23 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC B. SRL Bacău, invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ..

Prin criticile din recurs,

recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a dispune suspendarea executării

actelor administrativ-fiscale contestate.

În ceea ce privește cazul

bine justificat, recurenta-reclamantă susține că măsurile dispuse prin actele contestate

constituie prin ele însele un caz bine justificat și invocă argumente reținute în

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentată de decizia nr. 2199

din 14 aprilie 2009. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, deși în certificatul

fiscal emis la data de 1 octombrie 2008 nu erau menționate creanțe bugetare fiscale

ale societății, în decizia de impunere din 06 mai 2010 a fost reținut impozit pe

profit suplimentar aferent anului 2008, în sumă de 136.881 RON, ca urmare a unor

cheltuieli nedeductibile înregistrate în anul 2008, în sumă de 855.506 RON, pentru

tranzacții comerciale efectuate de societate în anul 2008, iar prin raportul de

inspecție fiscală pentru perioada 01 iulie 2008-30 iunie 2009 a fost stabilită suma

de 476.594 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor nedeductibile fiscal stabilite

prin Raportul anterior de inspecție fiscală din 29 septembrie 2008, reprezentând

cheltuieli aferente semestrului I 2008.

Astfel, în raport cu dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă susține că existența cazului

bine justificat derivă din inconsecvențele de raționament ale organului fiscal în

ceea ce privește caracterul nedeductibil al unor cheltuieli. În acest sens, recurenta-reclamantă

invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentată de decizia

nr. 3015 din 23 septembrie 2008.

În privința aparenței

de nelegalitate a actelor contestate, recurenta-reclamantă reiterează aspectele

invocate în fața instanței de fond referitoare la faptul că, prin

Ordonanța din 12

septembrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău în Dosarul nr.

2647/P/2008, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a administratorului societății

sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni economice care urmăresc în principal

aceeași structură a stabilirii debitelor, raportat la împrejurarea că SC K.C.

SRL Galați, SC T.C. SRL și SC F. SRL, furnizori ai societății, se aflau în stare

de insolvență sau inactive și nu au înregistrat în evidența contabilă operațiunile

ce fac obiectul tranzacțiilor comerciale. Susține recurenta-reclamantă că instanța

de fond în mod greșit a interpretat dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen.,

reținând că numai hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața instanței civile, deși cele reținute prin ordonanța procurorului

în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune

fiscală demonstrează că fapta nu există.

Recurenta-reclamantă reiterează

aspectele invocate în fața instanței de fond în sensul că decizia organului fiscal

de a stabili debite suplimentare reprezintă un abuz, deoarece operațiunea comercială

de aprovizionare a fost efectuată la vedere, cu documente fiscale, facturi înregistrate

în contabilitate, cu recepționarea bunurilor la intrarea în gestiune prin întocmirea

de NIR-uri, cu facturi de revânzare a bunurilor și cu decontarea facturilor, ceea

ce confirmă legalitatea și realitatea operațiunilor, iar faptul că furnizorii nu

și-au îndeplinit anumite obligații atrage răspunderea în exclusivitate a acestora,

iar nicidecum a cumpărătorului SC B. SRL Bacău. Mai susține recurenta-reclamantă

că documentele fiscale utilizate respectă cerințele art. 6 din Legea contabilității

nr. 82/1991 și ale art. 4 alin. (1) și alin. (6) lit. m) din O.G. nr. 70/1994.

Totodată recurenta-reclamantă

invocă:

- decizia nr. 555 din

2 iunie 2009 a Tribunalului Bacău prin care a fost anulat un proces-verbal de contravenție

care viza aceleași aspecte cu cele precizate în deciziile de impunere;

- decizia nr. 1483 din

16 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal prin care intimata a fost obligată să soluționeze o altă contestație care

are legătură substanțială cu prezenta cauză;

- decizia nr. 2720 din

26 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal prin care s-a reținut că probele chiar și extrajudiciare au relevanță

într-o cerere de suspendare.

În ceea ce privește paguba

iminentă, recurenta-reclamantă susține că executarea imediată a actelor contestate,

raportat la cuantumul obligațiilor fiscale suplimentare de 827.375 RON și la capitalul

social subscris și vărsat, ar produce în mod cert o pagubă iminentă și ireversibilă

în patrimoniul său, cu consecința imposibilității de plată a contractelor bancare,

a contractelor de leasing și, inevitabil, ar conduce la falimentul societății. Mai

susține recurenta-reclamantă că executarea actului este de natură a-i aduce grave

prejudicii patrimoniale prin faptul că îi sunt blocate conturile bancare, a fost

demarată procedura de executare silită, fiind în imposibilitatea derulării activității

curente și achitării creditelor bancare cu Banca B.L. în sumă de 182.422 euro și

64.243 euro și că va urma disponibilizarea personalului, precum și neonorarea la

plată a furnizorilor.

Mai susține recurenta-reclamantă

că, potrivit raportului de expertiză efectuat în dosarul soluționat prin

Ordonanța din 12.09.2009

emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 2647/P/2008, societatea

are de plată suma de 76.526 RON, achitată la data de 22 septembrie 2009.

Cu referire la decizia

nr. 555 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Bacău, recurenta-reclamantă mai susține

că prin această hotărâre judecătorească s-a reținut că societatea a înregistrat

în mod corect în contabilitate facturile fiscale în valoare totală de 255.731 RON

emise de la SC L.T.S. SRL Constanța, ca urmare a aprovizionării cu bitum rutier.

Mai susține recurenta-reclamantă

că există strânsă legătură între decizia de impunere din 06 mai 2010 și decizia

de impunere din 29 septembrie 2008 și decizia din 09 iunie 2010 emise de D.G.F.P.

Bacău, în privința cărora s-a dispus suspendarea executării prin sentința civilă

nr. 15 din 1 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. Susține recurenta-reclamantă

că între deciziile respective există o strânsă legătură, fiind aceleași părți, aceleași

fapte și aceeași consecință juridică, motiv pentru care și în prezenta cauză se

impunea a fi dispusă măsura de suspendare a executării actelor administrative fiscale.

de recurs

Analizând cauza, prin

prisma criticilor din recurs, în raport cu motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul declarat de SC B. SRL Bacău este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare.

Măsura suspendării actului

administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor

particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea

actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în

sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea

juridică a Uniunii Europene.

În cadrul procedurii sumare

a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei,

motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor

indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ,

nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea

probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire

la acțiunea în anularea actului.

Pentru a se dispune măsura

de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat

, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în

art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

Cu privire la condiția

existenței unui caz bine justificat

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat constă în „

împrejurările legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ”.

Susținerea din recurs

în sensul că măsurile dispuse prin actele contestate constituie prin ele însele

un caz bine justificat nu poate fi primită, întrucât reprezintă o contradictio in

terminis, atâta timp cât, în cadrul cererii de suspendare a executării, prin demonstrarea

aparenței de nelegalitate a actului se tinde chiar la întârzierea executării măsurilor

dispuse prin actul respectiv. Astfel fiind, măsura dispusă prin actul contestat

și a cărei executare se dorește a fi suspendată nu poate constitui prin ea însăși

dovada aparenței de nelegalitate a actului care o conține. În Decizia nr. 2199 din

14 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, invocată de recurenta-reclamantă, s-a reținut îndeplinirea condiției

referitoare la existența unui caz bine justificat prin raportare la probatoriul

administrat în cauza respectivă, iar nu prin simpla apreciere a instanței în sensul

că măsura dispusă printr-un act administrativ fiscal constituie prin ea însăși un

caz bine justificat în sensul art. 14 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004.

Sunt lipsite de suport

real susținerile recurentei-reclamante în dovedirea cazului bine justificat referitoare

la inconsecvența organului fiscal decurgând din faptul că, deși potrivit certificatului

fiscal din de 1 octombrie 2008 societatea nu avea creanțe bugetare, prin actele

contestate emise la data de 6 mai 2010 (decizie de impunere din 06 mai 2010, decizie

privind nemodificarea bazei de impunere din 06 mai 2010 și raportul de inspecție

fiscală din 06 mai 2010) au fost reținute în sarcina societății obligații fiscale

suplimentare de plată. Se reține că, potrivit dispozițiilor C. proc. fisc., organele

fiscale au competența de a

verifica obligațiile fiscale ale unui contribuabil,

pentru o perioadă de timp determinată

, cu posibilitatea stabilirii

în sarcina contribuabilului a unor obligații suplimentare de plată pentru perioada

controlată. Astfel fiind, existența datelor menționate în certificatului fiscal

din de 1 octombrie 2008 nu este de natură a crea o îndoială serioasă în privința

actelor administrative fiscale întocmite ca urmare a inspecției fiscale efectuate

ulterior.

Este adevărat că în jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurenta-reclamantă, respectiv

Decizia nr. 3015 din 23 septembrie 2008, s-a reținut că „î

mprejurările de natură

a crea o îndoială asupra legalității actelor administrative fiscale atacate, în

condițiile în care nu se pot antama în această etapă procesuală aspecte de fond,

rezultă din, cel puțin aparentele, inconsecvențe de raționament ale organului fiscal

în ceea ce privește caracterul nedeductibil al unor cheltuieli”, însă aserțiunea

instanței este valabilă numai în cadrul litigiului respectiv și a fost condiționată

de probatoriul administrat și circumstanțele concrete deduse judecății.

Faptul că, prin

Ordonanța din 12

septembrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău în Dosarul nr.

2647/P/2008, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a administratorului societății,

nu prezintă relevanță sub aspectul aparenței de legalitate a actelor administrative

contestate, întrucât în dosarul penal nu este tranșată din punct de vedere fiscal

problema obligațiilor fiscale ale societății. Totodată, se reține că instanța de

fond în mod corect a avut în vedere dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen.,

conform cărora „Hotărârea definitivă

a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care

judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o

și a vinovăției acesteia

”.

Susținerile recurentei-reclamante

referitoare la realitatea și legalitatea operațiunilor comerciale în urma cărora

organele fiscale au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare

de plată exced controlului sumar realizat de instanță în procedura cererii de suspendare

a executării actelor administrative contestate, aceste aspecte urmând a fi analizate

în cadrul acțiunii în anularea actelor respective.

În ceea ce privește decizia

nr. 555 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Bacău, invocată de recurenta-reclamantă,

Curtea constată că, în acord cu cele reținute de instanța de fond, această hotărâre

judecătorească - așa cum este ea expusă în cuprinsul deciziei nr. 243 din 9 februarie

2010 a Tribunalului Bacău - a fost pronunțată într-un litigiu având ca obiect anularea

procesului-verbal de contravenție din 31 martie 2008 întocmit de Garda Financiară

- secția Bacău, prin care reclamanta a fost sancționată contravențional pentru neregularități

constatate în cadrul operațiunii de aprovizionare din 2007 cu bitum rutier de la

SC L.T.S. SRL Constanța. Hotărârea respectivă nu prezintă relevanță în privința

aparenței de legalitate a actelor contestate, deoarece vizează relațiile comerciale

ale recurentei-reclamante cu SC L.T.S. SRL Constanța, în timp ce actele care formează

obiectul prezentei cauze vizează operațiunile comerciale dintre recurentă și alte

societăți comerciale într-o altă perioadă de timp.

În ceea ce privește

decizia nr. 1483 din 16

martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, invocată de către recurenta-reclamantă, Curtea reține că, prin această

hotărâre judecătorească, a fost anulată decizia din 28 noiembrie 2008 emisă de Agenția

Națională de Administrare Fiscală și a fost obligată Agenția să soluționeze pe fond

contestația formulată de societate împotriva deciziei de impunere din 29 septembrie

2008, ca urmare a faptului că, prin Ordonanța din 12 noiembrie 2009, emisă de Parchetul

de pe lângă Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 2647/P/2008, s-a dispus scoaterea de

sub urmărire penală a numitului D.C., administrator al SC B. SRL Bacău pentru infracțiunea

de evaziune fiscală. Astfel fiind, soluția instanței de obligare a organului fiscal

să soluționeze în fond contestația formulată de societate împotriva deciziei de

impunere din 29 septembrie 2008, nu poate fundamenta existența unei aparente nelegalități

a unor alte acte administrative fiscale, cum este cazul celor contestate în prezenta

cauză (decizia din 5 iulie 2010, decizia de impunere din 6 mai 2010 și decizia privind

nemodificarea bazei de impunere din 6 mai 2010).

Pentru argumentele expuse,

Curtea constată că instanța de fond în mod corect a reținut că, în raport cu probatoriul

administrat, nu rezultă împrejurări de fapt de natură a crea o îndoială serioasă

în privința legalității actelor administrative contestate pentru a fundamenta dispunerea

măsurii de suspendare provizorie a executării actelor ce formează obiectul litigiului.

Cu privire la condiția

prevenirii unei pagube iminente

În ceea ce privește paguba

iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca reprezentând

„

prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării

unei autorități publice sau a unui serviciu public”, Înalta Curte în jurisprudența

sa a reținut în mod constant că punerea în executare a actului administrativ-fiscal

și cuantumul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina contribuabililor nu reprezintă

prin ele însele dovada îndeplinirii acestei condiții prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004 pentru a fundamenta măsura de suspendare a executării actului administrativ.

Este adevărat că recurenta-reclamantă

susține faptul că executarea imediată a actelor contestate, raportat la cuantumul

obligațiilor fiscale suplimentare de 827.375 RON și la capitalul social subscris

și vărsat, ar putea conduce la imposibilitatea de plată a contractelor bancare,

a contractelor de leasing și, inevitabil, ar conduce la falimentul societății.

Însă, susținerile reclamantei

nu au fost însoțite de suport probator relevant. Mai mult decât atât, Curtea constată

că, la dosarul de fond, reclamanta a depus Actul adițional din 28 septembrie 2009

la contractul de leasing din 13 februarie 2008 încheiat cu societatea B. București,

precum și scadențarele de plăți aferente contractelor de încheiate tot cu societatea

B. București. La dosarul de recurs, recurenta-reclamantă a depus actul adițional

din 17 decembrie 2010 la contractul de leasing din 28 septembrie 2009. Curtea reține

că existența unor contracte în derulare și cuantumul obligațiilor contractuale înscrise

în scadențarele de plăți aferente acestor contracte nu sunt de natură a dovedi prin

ele însele, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

paguba iminentă care ar fi suferită de contribuabil în cazul executării imediate

a actelor administrative fiscale în privința cărora fost formulată cererea de suspendare

a executării.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală

și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul

declarat de SC B. SRL Bacău, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC B. SRL Bacău

împotriva sentinței civile nr. 23 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Bacău,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie

2011.