ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5512/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta SC R.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova, anularea Adresei răspuns nr. A1. din 07 noiembrie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestația formulată de aceasta, precum și anularea în totalitate a Procesului - verbal din data de 18 octombrie 2011 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală, ca fiind netemeinice și nelegale. În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta a solicitat și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul dosar.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii. Prin sentința nr. 47 din 13 februarie 2012 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității formulată de pârâtă și a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată de reclamanta SC R.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în cazul de față, reclamanta a învestit instanța cu o contestație având ca obiect anularea adresei răspuns nr. A1. din 07 noiembrie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestația formulată de aceasta, precum și anularea în totalitate a Procesului - verbal din data de 18 octombrie 2011 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul D.G.F.P.

Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală, ca fiind netemeinice și nelegale, contestația fiind întemeiată pe prevederile art. 218 C. proc. fisc. S-a reținut de către instanță că, analizând conținutul procesului-verbal încheiat la data de 18 octombrie 2011 de organele de inspecție fiscală, se poate constata că acestea au efectuat un control inopinat la SC R.G.

SRL Drăgănești privind neconcordanțele sumelor declarate prin declarațiile informative cod 394 aferente perioadei 01 ianuarie 2009 - 30 iunie 2011, menționându-se existența unor suspiciuni cu privire la realitatea achizițiilor de la anumiți furnizori, estimându-se un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.324.782 RON, iar ulterior s-a emis și decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, respectiv la data de 20 octombrie 2011. Instanța a apreciat că suma de 1.324.782 RON este un prejudiciu estimat, nefiind prin urmare cert, lichid și exigibil pentru a putea fi analizat, iar controlul efectuat a fost unul inopinat, situație în care se impunea ca la finalizarea controlului să se emită decizia de impunere, respectiv titlul de creanță, după care să se formuleze contestație.

A mai reținut instanța că împrejurarea că organele de control au dispus măsuri asiguratorii nu are relevanță în cauza de față, deoarece măsurile respective pot fi contestate pe calea contestației la executare, potrivit art. 172 C. proc. fisc. Ca atare, s-a apreciat că prin procesul-verbal din data de 18 octombrie 2011, inspectorii fiscali nu au estimat decât un prejudiciu provizoriu, că măsurile asiguratorii se pot contesta pe altă cale, iar controlul respectiv nu a fost încă finalizat, motiv pentru care pârâta a constatat legal că acțiunea reclamantei împotriva procesului-verbal din data de 18 octombrie 2011 este inadmisibilă, procesul-verbal în discuție neputând fi asimilat unei decizii de impunere.

Așa fiind, față de situația de drept și de fapt sus-menționată, văzând și dispozițiile art. 209 C. proc. fisc., Curtea de Apel a admis excepția inadmisibilității formulată de pârâtă și a respins contestația, ca inadmisibilă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că sentința nr. 47 din 13 februarie 2012 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în dosarul mai sus menționat este netemeinică și nelegală, hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în cauză fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta arată că, în mod greșit și fără a avea în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța fondului a admis excepția inadmisibilității contestației formulate, apreciind că procesul verbal încheiat în data de 18 octombrie 2011 nu ar reprezenta un act administrativ fiscal în înțelesul art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.; că în mod greșit instanța de fond a apreciat că un astfel de act poate fi contestat pe calea contestației la executare potrivit art. 172 C. proc. fisc., întrucât procesul-verbal încheiat la data de 18 octombrie 2011 este un act administrativ fiscal în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nu un act de executare în sensul dispozițiilor art. 141 alin. (1) și art. 145 alin. (1) C. proc.

fisc. Mai arată recurenta că a formulat contestație împotriva adresei răspuns și a procesului-verbal încheiat la data de 18 octombrie 2011 și nu împotriva deciziei de impunere a măsurilor asigurătorii, astfel încât nu există nici un motiv pentru ca instanța de judecată să nu analizeze pe fond cererea sa de chemare în judecată. Apreciază recurenta că, atât în ceea ce privește soluționarea contestației formulate pe rolul instanței de judecată, cât și în ceea ce privește contestația administrativă, respingerea acestora ca fiind inadmisibile nu reprezintă decât un abuz și o încălcare a drepturilor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O. și accesul liber la justiție, iar prin nesoluționarea cererii sale pe fond nu se face altceva decât să i se îngrădească dreptul de a-i fi analizate susținerile sale pe fondul cauzei.

Pe fondul cauzei, recurenta reiterează considerentele cuprinse în cererea de chemare în judecată. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Înalta Curte are în vedere faptul că prin acțiunea formulată în contradictoriu cu organul constatator D.G.F.P.

Prahova, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea adresei răspuns nr. A1. din 07 noiembrie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestația formulată de aceasta, precum și anularea în totalitate a procesului - verbal din data de 18 octombrie 2011 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală, ca fiind netemeinice și nelegale, contestația fiind întemeiată pe prevederile art. 218 C. proc. fisc. Prin adresa nr. A1. din 7 noiembrie 2011, pârâta a comunicat contestatoarei inadmisibilitatea contestației formulată de aceasta împotriva procesului-verbal încheiat în data de 18 octombrie 2011, pe motiv că acesta nu reprezintă un act administrativ fiscal în înțelesul art. 41 din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Analizând conținutul procesului-verbal încheiat la data de 18 octombrie 2011 de organele de inspecție fiscală, se poate constata că acestea au efectuat un control inopinat la SC R.G. SRL Drăgănești privind neconcordanțele sumelor declarate prin declarațiile informative cod 394 aferente perioadei 01 ianuarie 2009 - 30 iunie 2011, menționându-se în cuprinsul acestuia existența unor suspiciuni cu privire la realitatea achizițiilor de la anumiți furnizori. Organele de inspecție fiscală au estimat un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.324.782 RON, reținând că există suspiciuni cu privire la realitatea achizițiilor de la furnizorii în discuție, urmând a se întocmi o sesizare penală pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală.

Din motivele de recurs formulate în cauză rezultă că problema de drept care se impune a fi dezlegată este aceea a examinării caracterului de act administrativ al actelor contestate, întocmite de organele de inspecție fiscală, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Însă, nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia. În speță, adresa de răspuns și procesul verbal de control întocmit la 18 octombrie 2011 de D.G.F.P.

Prahova, chiar dacă sunt emise de o autoritate publică, nu sunt acte administrative, deoarece prin concluziile lor s-au prezentat niște constatări, acestea fiind acte premergătoare, care nu produc prin ele însele efecte juridice, întrucât prin aceste înscrisuri nu s-au dispus măsuri de virare la bugetul de stat a sumelor reprezentând prejudiciul evaluat, deci nu s-a stabilit o creanță fiscală în sensul art. 21 din O.G. nr. 92/2003. Astfel, Înalta Curte constată că adresa de răspuns și procesul - verbal a căror anulare se solicită în cauză nu au trăsăturile caracteristice ale unor acte administrative, chiar dacă emană de la o autoritate administrativă, scopul emiterii acestora nefiind producerea de efecte juridice de sine stătătoare specifice dreptului administrativ, ci constatarea existenței unor fapte și împrejurări din activitatea instituției controlate, în vederea valorificării lor de către organele fiscale competente.

Reclamanta are posibilitatea contestării, în condițiile reglementate de O.G. nr. 92/2003, a actului administrativ fiscal emis pe baza procesului-verbal în discuție, cu ocazia soluționării contestației urmând să fie analizată și legalitatea operațiunii administrative care a stat la baza emiterii sale. Stabilirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se face, potrivit art. 85 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, fie prin declarație fiscală [în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4)], fie prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri, fiind asimilate deciziilor de impunere - cum dispune expres art. 88 C. proc.

fisc. - și următoarele acte administrativ fiscale: a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată și deciziile privind restituiri de impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat; b) deciziile referitoare la bazele de impunere; c) deciziile referitoare la obligațiile de piață accesorii; (...) e) deciziile privind nemodificarea bazei de impunere". Prin raportare la definițiile date de legiuitor actului administrativ și actului administrativ fiscal, Curtea constată că procesul verbal din data de 18 octombrie 2011 emis de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală, care cuprinde doar constatări, concluzii și propuneri, fără măsuri de sancționare și recuperare a vreunui prejudiciu, și care nu este de natură să producă prin el însuși efecte juridice care să prejudicieze pe reclamantă, nu reprezintă un act administrativ fiscal în sensul art. 41 C. proc.

fisc., susceptibil a fi contestat în procedura administrativă reglementată de Titlul IX din același act normativ și ulterior, pe calea acțiunii în contencios administrativ, ci o operațiune materială.

În acest sens este și, ulterior pronunțării deciziei nr. 2720 din 26 iunie 2008 invocată de reclamantă, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (a se vedea, cu titlu de exemplu, decizia nr. 3536 din 16 octombrie 2008 și decizia nr. 1480 din 18 martie 2009). Prin procesul-verbal din data de 18 octombrie 2011, inspectorii fiscali nu au estimat decât un prejudiciu provizoriu, măsurile asiguratorii se pot contesta pe altă cale, iar controlul respectiv nu a fost încă finalizat, motiv pentru care pârâta a constatat legal că acțiunea reclamantei împotriva procesului-verbal din data de 18 octombrie 2011 este inadmisibilă, procesul-verbal în discuție neputând fi asimilat unei decizii de impunere, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Asupra unui act preparator care stă la baza unui act administrativ instanța se poate pronunța numai în situația în care se atacă acesta din urmă, astfel că în această etapă este inadmisibil ca instanța să analizeze în vreun fel legalitatea procesului verbal atacat, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond. Referitor la susținerile recurentei, potrivit cărora procesul-verbal în discuție produce efecte juridice, Înalta Curte apreciază că acesta nu produce efecte deoarece nu stabilește nici un raport obligațional între contribuabilul controlat și bugetul de stat, fiind un act premergător unui act administrativ, nesusceptibil de a fi contestat separat în procedura administrativ-jurisdicțională reglementată de prevederile art. 205 din O.G.

nr. 92/2003. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Pentru că soluția instanței de fond a fost pronunțată în baza unei excepții, cea a inadmisibilității, nu vor fi analizate criticile din motivele de recurs ce vizează fondul cauzei. Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.G. SRL împotriva sentinței nr. 47 din 13 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2013.