ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5882/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2107 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Arad, secția comercială și de contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC S. SA București, iar pârâta SC C.A. SA a fost obligată la plata sumei de 6.870.887.953 lei, reprezentând penalități de întârziere, calculate prin expertiza efectuată în dosar ce face parte integrantă din sentință. Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost admisă în parte și cererea reconvențională a pârâtei, iar reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 5.400.369.924 lei cu titlu de penalități de întârziere, conform aceleași expertize așa încât, în urma compensării datoriilor reciproce ale părților s-a dispus ca pârâta să plătească reclamantei 1.470.518.029 lei daune, iar reclamanta să plătească pârâtei, tot în urma compensării, cu titlu de cheltuieli de judecată 23.794.810 lei.

Apelurile declarate de ambele părți împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 425/ A din 15 decembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Ambele părți au contestat cuantumul penalităților acordate pentru facturile achitate cu întârziere de cealaltă parte, imputând instanței înlăturarea protocolului încheiat între ele, momentul din care au început să curgă aceste penalități cât și faptul că nu s-a ținut cont și de actul adițional la contract. Instanța, coroborând probele dosarului și interpretând contractul părților prin prisma dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ.

și art. 977 C. civ., a apreciat că nu se poate accepta că unei părți îi incumbă obligația de plată a mărfii câtă vreme ea nu i-a fost livrată, acceptarea contrariului fiind contrară uzanțelor comerciale normale, mai ales că în ultimul act adițional la contract s-a stipulat că pârâta va achita în termen de 30 zile de la primirea mărfii. În consecință, nici penalitățile nu puteau fi calculate începând cu data emiterii facturii, fără a se ține seama de faptul și data primirii acestora de către beneficiar. Nu s-a acceptat nici pretenția reclamantei de a se interpreta, în lipsa unei prevederi exprese, că în timp ce ea rămânea beneficiara unor penalități pentru neplata prețului, pârâta ar fi renunțat la acestea în cazul livrării cu întârziere a mărfii, deoarece s-ar fi ajuns la un vădit dezechilibru contractual.

În ceea ce privește apelul pârâtei s-a reținut, că prin actele adiționale succesiv încheiate de părți nu s-au mai limitat penalitățile la vreo cotă procentuală așa încât, s-a apreciat că ambele apeluri sunt nefondate. Nemulțumite de această decizie au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta, solicitând modificarea deciziei pentru netemeinicie și nelegalitate. În recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă SC S. SA contestă cuantumul penalităților de 6.870.887.953 lei, considerând că în realitate pârâta îi datorează cu acest titlu 7.339.510.796 lei. Consideră că în mod greșit instanțele au apreciat că penalitățile curg de la recepționarea mărfii și nu de la facturarea ei, cum s-a stipulat în contract, termenul de scadență al acestora fiind data facturării, de regulă, facturarea având loc odată cu livrarea mărfii.

Apreciază, de asemenea, că deși instanța de apel face referire la actul adițional în care părțile au stipulat că plata se va face în 30 zile de la primirea mărfii, nu se precizează despre ce act este vorba, respectiv actul adițional și în plus acest act se referă la valoarea mărfii din anexa actului invocat, diferită de „documentația de execuție”. De altfel, cum ea nu a înregistrat întârzieri în livrări către pârâtă, consideră că nu datorează nici penalități de întârziere, termenele de livrare a echipamentelor fiind modificate de părți prin protocolul din 23 ianuarie 2003. În subsidiar, dacă totuși se apreciază că datorează penalități pârâtei, solicită refacerea calculelor expertului care a inclus și T.V.A.

- ul în baza de calcul, alături de valoarea echipamentelor, așa încât ar datora pârâtei 4.727.019.677 lei cu acest titlu. Consideră că decizia din apel este corectă pe aspectul apelului pârâtei. În recursul său recurenta-pârâtă, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel pentru ignorarea clauzei de limitare a penalităților la valoarea de 10 % din valoarea facturilor, clauză inserată în actul adițional la contract. Această clauză, inserată în acest act adițional, nu a fost modificată prin actele adiționale ulterioare așa încât consideră că prin soluția dată a fost păgubită cu 207.585.443 lei pe care instanțele ar fi trebuit să i-o mai acorde. Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta: Deși recurenta reclamantă invocă în recursul său dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., din dezvoltarea motivelor de recurs în care sunt reluate criticile din apel, rezultă că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile vizând interpretarea clauzelor contractului și al actelor adiționale, care constituie legea părților. Critica recurentei privind termenul de la care încep să curgă penalitățile este greșită, deoarece instanțele au interpretat corect contractul părților sub acest aspect. Potrivit art. 25 din contract părțile au stipulat că plata se va efectua la finalizarea livrării subansamblelor și echipamentelor în ordinea tehnologică de montaj, plățile urmând a se face, conform art. 28 din același contract pe baza facturilor însoțite de documente justificative (aviz de expediție, scrisoare de trăsură, documente de recepție calitativă etc.) în termen de 15 zile.

Acest termen a fost modificat ulterior la 30 zile de la primirea mărfii. Așadar, nejustificat reclamanta susține că instanțele au apreciat greșit că penalitățile în întârzierea plății facturilor au fost legate de livrarea mărfii, deoarece însăși părțile au stipulat că pentru plată nu e suficientă numai factura ci și documente justificative printre care și aviz de expediere și documente de recepție, acte ce privesc livrarea efectivă a echipamentelor. Câtă vreme instanța face referire la „ultimul act adițional” la contract este lipsit de relevanță, sub aspectul analizat, faptul că nu i s-a indicat numărul, succesiunea în timp urmând a fi stabilită în raport de data și numărul lor.

Chiar dacă recurenta-reclamantă invocă protocolul din 23 ianuarie 2002 încheiat cu pârâta, ocazie cu care s-au modificat pentru unele echipamente termenele de livrare iar la altele s-a renunțat, din anexa expertizei referitoare la sumele pe care aceasta le datorează pârâtei nu rezultă că s-ar fi calculat în sarcina ei vreo penalitate pentru vreo factură emisă după această dată, penalitățile stabilite în sarcina ei vizând facturi anterioare acestei date și pentru care ea a întârziat plata. Din contră, în anexa ce cuprinde sumele datorate de pârâtă rezultă că în sarcina sa s-au stabilit penalități pentru facturi emise și după încheierea acestui protocol, deoarece pârâta a întârziat și plata acestora.

Cum facturile emise cuprind și T.V.A. - ul inclus în preț, corect expertul a calculat iar instanțele au validat aceste calcule pentru penalități de întârziere calculate la valoarea finală a facturii. În consecință, criticile reclamantei recurente sunt apreciate ca nefondate urmând ca recursul său să fie respins.

Cât privește recursul pârâtei curtea îl apreciază ca nefondat deoarece din actele adiționale existente în dosar rezultă că, deși prin actul adițional, semnat cu obiecțiuni de pârâtă, obiecțiuni acceptate de reclamantă cu adresa din 10 decembrie 1999, cuantumul penalităților fusese limitat la cel mult 10 % din valoarea facturilor, ulterior, prin actul adițional părțile au stipulat că pârâta datorează reclamantei, ca furnizor, penalități de 0,15 % pe zi întârziere, din valoarea facturilor, fără a mai fi limitate la 10 % din totalul lor, așa încât corect instanțele au înlăturat această apărare a pârâtei și deci a respins apelul său făcut pe acest aspect, ca și recursul de altfel. În consecință, curtea apreciază că ambele recursuri sunt neîntemeiate motiv pentru care le va respinge, decizia din apel urmând a fi menținută ca temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC S. SA București și pârâta SC C.A. SA, împotriva deciziei nr. 425 din 15 decembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 decembrie 2005.