ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5882/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5882/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2107 din 20
septembrie 2004 a Tribunalului Arad, secția comercială și de contencios
administrativ, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC S. SA București,
iar pârâta SC C.A. SA a fost obligată la plata sumei de 6.870.887.953 lei,
reprezentând penalități de întârziere, calculate prin expertiza efectuată în
dosar ce face parte integrantă din sentință.
Prin aceeași hotărâre judecătorească
a fost admisă în parte și cererea reconvențională a pârâtei, iar
reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 5.400.369.924 lei cu titlu
de penalități de întârziere, conform aceleași expertize așa încât, în urma
compensării datoriilor reciproce ale părților s-a dispus ca pârâta să plătească
reclamantei 1.470.518.029 lei daune, iar reclamanta să plătească pârâtei, tot
în urma compensării, cu titlu de cheltuieli de judecată 23.794.810 lei.
Apelurile declarate de ambele părți
împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr.
425/ A din 15 decembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și
de contencios administrativ.
Ambele părți au contestat cuantumul
penalităților acordate pentru facturile achitate cu întârziere de cealaltă
parte, imputând instanței înlăturarea protocolului încheiat între ele, momentul
din care au început să curgă aceste penalități cât și faptul că nu s-a ținut
cont și de actul adițional la contract.
Instanța, coroborând probele
dosarului și interpretând contractul părților prin prisma dispozițiilor art. 970
alin. (2) C. civ. și art. 977 C. civ., a apreciat că nu se poate accepta că
unei părți îi incumbă obligația de plată a mărfii câtă vreme ea nu i-a fost
livrată, acceptarea contrariului fiind contrară uzanțelor comerciale normale,
mai ales că în ultimul act adițional la contract s-a stipulat că pârâta va
achita în termen de 30 zile de la primirea mărfii.
În consecință, nici penalitățile nu
puteau fi calculate începând cu data emiterii facturii, fără a se ține seama de
faptul și data primirii acestora de către beneficiar.
Nu s-a acceptat nici pretenția
reclamantei de a se interpreta, în lipsa unei prevederi exprese, că în timp ce
ea rămânea beneficiara unor penalități pentru neplata prețului, pârâta ar fi
renunțat la acestea în cazul livrării cu întârziere a mărfii, deoarece s-ar fi
ajuns la un vădit dezechilibru contractual.
În ceea ce privește apelul pârâtei
s-a reținut, că prin actele adiționale succesiv încheiate de părți nu s-au mai
limitat penalitățile la vreo cotă procentuală așa încât, s-a apreciat că ambele
apeluri sunt nefondate.
Nemulțumite de această decizie au
declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta, solicitând modificarea deciziei
pentru netemeinicie și nelegalitate.
În recursul său, întemeiat în drept
pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă SC S.
SA contestă cuantumul penalităților de 6.870.887.953 lei, considerând că în
realitate pârâta îi datorează cu acest titlu 7.339.510.796 lei.
Consideră că în mod greșit
instanțele au apreciat că penalitățile curg de la recepționarea mărfii și nu de
la facturarea ei, cum s-a stipulat în contract, termenul de scadență al
acestora fiind data facturării, de regulă, facturarea având loc odată cu
livrarea mărfii.
Apreciază, de asemenea, că deși
instanța de apel face referire la actul adițional în care părțile au stipulat
că plata se va face în 30 zile de la primirea mărfii, nu se precizează despre
ce act este vorba, respectiv actul adițional și în plus acest act se referă la
valoarea mărfii din anexa actului invocat, diferită de „documentația de
execuție”.
De altfel, cum ea nu a înregistrat
întârzieri în livrări către pârâtă, consideră că nu datorează nici penalități
de întârziere, termenele de livrare a echipamentelor fiind modificate de părți
prin protocolul din 23 ianuarie 2003.
În subsidiar, dacă totuși se apreciază
că datorează penalități pârâtei, solicită refacerea calculelor expertului care
a inclus și T.V.A. - ul în baza de calcul, alături de valoarea echipamentelor,
așa încât ar datora pârâtei 4.727.019.677 lei cu acest titlu.
Consideră că decizia din apel este
corectă pe aspectul apelului pârâtei.
În recursul său recurenta-pârâtă,
invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel
pentru ignorarea clauzei de limitare a penalităților la valoarea de 10 % din
valoarea facturilor, clauză inserată în actul adițional la contract.
Această clauză, inserată în acest
act adițional, nu a fost modificată prin actele adiționale ulterioare așa încât
consideră că prin soluția dată a fost păgubită cu 207.585.443 lei pe care
instanțele ar fi trebuit să i-o mai acorde.
Recursurile sunt nefondate pentru
considerentele ce se vor arăta:
Deși recurenta reclamantă invocă în
recursul său dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea
motivelor de recurs în care sunt reluate criticile din apel, rezultă că acestea
se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile vizând
interpretarea clauzelor contractului și al actelor adiționale, care constituie
legea părților.
Critica recurentei privind termenul
de la care încep să curgă penalitățile este greșită, deoarece instanțele au
interpretat corect contractul părților sub acest aspect.
Potrivit art. 25 din contract părțile
au stipulat că plata se va efectua la finalizarea livrării subansamblelor și
echipamentelor în ordinea tehnologică de montaj, plățile urmând a se face,
conform art. 28 din același contract pe baza facturilor însoțite de documente
justificative (aviz de expediție, scrisoare de trăsură, documente de recepție
calitativă etc.) în termen de 15 zile.
Acest termen a fost modificat
ulterior la 30 zile de la primirea mărfii.
Așadar, nejustificat reclamanta
susține că instanțele au apreciat greșit că penalitățile în întârzierea plății
facturilor au fost legate de livrarea mărfii, deoarece însăși părțile au stipulat
că pentru plată nu e suficientă numai factura ci și documente justificative
printre care și aviz de expediere și documente de recepție, acte ce privesc
livrarea efectivă a echipamentelor.
Câtă vreme instanța face referire la
„ultimul act adițional” la contract este lipsit de relevanță, sub aspectul
analizat, faptul că nu i s-a indicat numărul, succesiunea în timp urmând a fi
stabilită în raport de data și numărul lor.
Chiar dacă recurenta-reclamantă
invocă protocolul din 23 ianuarie 2002 încheiat cu pârâta, ocazie cu care s-au
modificat pentru unele echipamente termenele de livrare iar la altele s-a
renunțat, din anexa expertizei referitoare la sumele pe care aceasta le
datorează pârâtei nu rezultă că s-ar fi calculat în sarcina ei vreo penalitate
pentru vreo factură emisă după această dată, penalitățile stabilite în sarcina
ei vizând facturi anterioare acestei date și pentru care ea a întârziat plata.
Din contră, în anexa ce cuprinde
sumele datorate de pârâtă rezultă că în sarcina sa s-au stabilit penalități
pentru facturi emise și după încheierea acestui protocol, deoarece pârâta a
întârziat și plata acestora.
Cum facturile emise cuprind și T.V.A.
- ul inclus în preț, corect expertul a calculat iar instanțele au validat
aceste calcule pentru penalități de întârziere calculate la valoarea finală a
facturii.
În consecință, criticile reclamantei
recurente sunt apreciate ca nefondate urmând ca recursul său să fie respins.
Cât privește recursul pârâtei curtea
îl apreciază ca nefondat deoarece din actele adiționale existente în dosar
rezultă că, deși prin actul adițional, semnat cu obiecțiuni de pârâtă,
obiecțiuni acceptate de reclamantă cu adresa din 10 decembrie 1999, cuantumul
penalităților fusese limitat la cel mult 10 % din valoarea facturilor,
ulterior, prin actul adițional părțile au stipulat că pârâta datorează
reclamantei, ca furnizor, penalități de 0,15 % pe zi întârziere, din valoarea
facturilor, fără a mai fi limitate la 10 % din totalul lor, așa încât corect
instanțele au înlăturat această apărare a pârâtei și deci a respins apelul său
făcut pe acest aspect, ca și recursul de altfel.
În consecință, curtea apreciază că
ambele recursuri sunt neîntemeiate motiv pentru care le va respinge, decizia
din apel urmând a fi menținută ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile
declarate de reclamanta SC S. SA București și pârâta SC C.A. SA, împotriva
deciziei nr. 425 din 15 decembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția
comercială și de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică,
astăzi 8 decembrie 2005.