ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 127/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19.08.2010 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 925.913,59 RON (461.472,58 RON, reprezentând debitul principal și 464.441,01 RON, cu titlu de dobândă), aferente obligațiunilor de stat seria x/BA- RF2 - rezultate din creanța de 256.801,66 dolari americani deținută de fosta B. S.A. asupra S.C. C. S.A. -, emise pe numele A. S.A. în baza prevederilor O.U.G. nr. 163/1999.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, art. 992, art. 993 și art. 1092 C. civ.

În apărare, pârâta a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității, lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 11.10.2011, reclamantul a depus la dosar un înscris intitulat "cerere completatoare", prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a succesoarei Agenției de Valorificare a Activelor Bancare, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în prezent Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) și a arătat că înțelege să-și precizeze acțiunea, în sensul că solicită constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. x, încheiat între B. S.A. și Agenția de Valorificare a Activelor Bancare și a actelor subsecvente, repunerea părților în situația anterioară și obligarea A. S.A. la plata sumei de 925.913,59 RON, compusă din suma de 461,472.58 RON și dobânda în sumă de 464.441,01 RON, aferente obligațiunilor de stat seria x/BA- RF2.

La 27.10.2011 a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Prin sentința civilă nr. 23940/08.12.2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin încheierea din 29.02.2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței sale materiale, invocată de reclamant, iar prin sentința civilă nr. 60/09.05.2012 a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes, inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată și ulterior precizată, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. x, încheiat între B. S.A. (în prezent A. S.A.) și A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) și a actelor subsecvente și a obligat pârâta A. S.A. la plata către reclamant a sumei de 925.913,59 RON (compusă din suma de 461.472,58 RON și dobânda în cuantum de 464.441,01 RON), aferentă obligațiilor de stat seria x/BA-RF2.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată, întrucât plata cesiunii de creanță s-a realizat, așa cum rezultă din art. 3.1 al contractului de cesiune de creanță nr. x, prin "emiterea unui titlu de stat în limita plafonului aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999 de către Ministerul Finanțelor (...)."

Astfel, în baza O.U.G. nr. 163/1999, Ministerul Finanțelor Publice a procedat la emisiunea de titluri de stat în două tranșe, iar prospectul de emisiune al obligațiunilor de stat cu dobândă, seria x/BA-RF2, a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1537/1999, în baza căruia între Ministerul Finanțelor Publice și B. S.A. a fost încheiată convenția nr. 22739/10.12.1999, de derulare a împrumutului de stat în sumă de 1.386.123.176.708 ROL, care viza și creanța asupra S.C. C. S.A. (cu o valoare nominală de 4.636.493.931,30 ROL și o valoare netă de 679.360.338,84 ROL), care a fost cesionată de B. S.A. către Agenția de Valorificare a Activelor Bancare.

În acest context, curtea de apel a reținut că reclamantul justifică atât un interes, cât și un drept propriu în promovarea acțiunii, având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/1997, pentru întocmirea bilanțului contabil special și regularizarea unor credite și dobânzi clasificate în categoria "pierdere" la B. S.A., subliniind că nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță poate fi cerută de orice persoană interesată, în orice stadiu al procesului, fiind imprescriptibilă, perspectivă din care și excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată.

Referitor la excepția inadmisibilității, a reținut că procesul de privatizare al B. S.A. a fost reglementat prin acte normative, printre care și O.U.G. nr. 106/2001 pentru finalizarea procesului de privatizare, aprobată prin Legea nr. 578/2011 și a notat că, anterior privatizării, prin contractul de cesiune de creanță nr. x, B. S.A. a cesionat către A.V.A.B. creanța pe care o deținea asupra S.C. C. S.A., dar și că înscrisurile depuse la dosar relevă că, anterior încheierii contractului de cesiune de creanță sus-menționat, între S.C. C. S.A. și Societatea D. s-a încheiat contractul de novație nr. x/30.10.1996, având că obiect preluarea tuturor obligațiilor ce au decurs din contractul de credit nr. x/17.11.1994.

În continuare, curtea de apel a evocat dispozițiile art. 1, art. 6 și art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 și ale art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 210/2000 și a reținut că, potrivit acestora, B. S.A. este exonerată de drept de orice fel de obligații față de autoritățile administrației publice centrale ale căror cauze sunt anterioare datei semnării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, însă sintagma "altele decât cele aferente activității de recuperare a creditelor și dobânzilor pentru care au fost emise titluri de stat pe numele acesteia potrivit legislației aplicabile" exclud din sfera reglementării obligațiile ce decurg din activitatea de recuperare a creditelor, iar întreaga responsabilitate pentru corectitudinea și realitatea sumelor preluate la datoria publică internă revine B. S.A. și Agenției de Valorificare a Activelor Bancare.

Curtea de apel a înlăturat apărările pârâtei conform cărora, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001, după finalizarea privatizării B. S.A., sumele preluate la datoria publică și pentru care s-au emis titluri de stat nu se supun controlului Curții de Conturi și nu sunt supuse la recalculări sau regularizări, apreciind că această reglementare legală, ulterioară încheierii actelor arătate mai sus, nu înlătură dreptul la acțiune al reclamantului.

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii născută din calitatea statului de garant al procesului de privatizare, curtea de apel a subliniat că, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 și art. 3.1. lit. g) și i) din contractul de cesiune de creanță nr. x, B. S.A. a garantat valabilitatea, realitatea și actualitatea creanței și a accesoriilor acesteia, așa cum au fost cedate, precum și legalitatea titlurilor de creanță transmise.

Astfel, B. S.A. a garantat că titlurile de creanță remise către A.V.A.B. nu au fost anulate pe calea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar stadiul actual al celor contestate de debitor, revendicate sau atacate în vreun fel de un terț, se regăsește în procesul-verbal de predare-primire; or, tocmai în acest sens produc efecte încheierea pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/1996 și contractul de novație nr. x/30.10.1996.

În ceea ce privește aserțiunile pârâtei privind inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea condițiilor privind existența faptei ilicite, respectiv inadmisibilitatea născută din dispozițiile art. 993 alin. (2) C. civ., prima instanță a apreciat că acestea reprezintă apărări ce țin de fondul cauzei, vizând tocmai temeiurile de drept ale acțiunii reclamantului.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că la data semnării contractului de cesiune de creanță nr. x, creanța asupra S.C. C. S.A. nu mai exista, iar primirea de titluri de stat în contrapartida acesteia, reprezintă o plată nedatorată și, implicit, o îmbogățire fără just temei a B. S.A. (în prezent A. S.A.).

Așa fiind, a apreciat că sus-menționatul contract de cesiune de creanță este lovit de nulitate absolută, pentru lipsă de obiect, cesionarea activelor bancare provenind de la debitoarea S.C. C. S.A. efectuându-se așadar fără temei legal, întrucât nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 51/1998.

Subliniind că nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță are ca efect repunerea părților în situația anterioară, curtea de apel a apreciat că se impune achitarea de către A. S.A. către reclamant a sumei de 925.913,59 RON, compusă din suma de 461.472,58 RON și din dobânda în sumă de 464.441,01 RON, aferente obligațiunilor de stat seria x/BA- RF2.

Împotriva sentinței sus-menționate, dar și încheierii din 27.10.2011, A. S.A. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 3180/10.10.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă; în consecință, sentința atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că este nefondată critica vizând soluționarea excepției tardivității formulării cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, subliniind că, așa cum corect a reținut și prima instanță, succesiunea termenelor de judecată stabilite de instanță nu relevă că respectiva cerere a fost depusă după prima zi de înfățișare.

Mai mult, a apreciat că, și în situația în care s-ar accepta susținerile recurentei, nu putea interveni sancțiunea decăderii, întrucât din niciun act de procedură nu rezultă opoziția recurentei-pârâte la depunerea cererii peste termen.

Așa fiind, a subliniat că instanța de recurs nu poate reține nesocotirea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. și nici incidența art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ori a art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte susțineri ale recurentei, privind un pretins caracter pro causa al cererii de întregire, ce ar fi avut drept scop evitarea judecării excepțiilor invocate prin întâmpinare, au fost apreciate ca neîntemeiate, instanța supremă reținând că nu există niciun element care să contureze o exercitare cu rea-credință a drepturilor procesuale, în măsură a atrage incidența dispozițiilor art. 723 C. proc. civ.

Instanța de recurs a apreciat că nu pot fi primite nici criticile privind nepronunțarea asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa procedurii concilierii prealabile, în raport cu modificarea cererii de chemare în judecată, în condițiile în care cauza a fost soluționată în baza unor norme de procedură speciale, reglementate de O.U.G. nr. 51/1998, care derogă de la normele de procedură de drept comun și care nu prevăd parcurgerea unei asemenea proceduri.

În continuare, Înalta Curte a reținut că sunt neîntemeiate criticile invocate de autoarea căii de atac din perspectiva soluțiilor adoptate de instanța de fond cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes, apreciind că în mod corect a reținut prima instanță atât legitimarea procesuală a reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată, în contextul în care plata cesiunii de creanță s-a realizat de către reclamant, prin emiterea unor titluri de stat, în limita unui plafon aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999, cât și interesul justificat de recuperarea sumelor plătite în baza actului normativ anterior arătat și a art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/1997, dar și din perspectiva caracterului imperativ al normelor ce reglementează sancțiunea nulității.

Cu privire la criticile vizând soluția pe care instanța de fond a adoptat-o cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte, notând că prima instanță a unit cu fondul excepția inadmisibilității, întemeiată pe dispozițiile art. 993 C. civ., a examinat criticile recurentei numai din perspectiva inadmisibilității invocate în considerarea actelor normative specifice procesului de privatizare și calității statului în cadrul respectivului proces.

În acest context, notând că, în opinia recurentei, art. 1 din O.U.G. nr. 106/2001, Ordinul Ministerului Finanțelor prin care a fost aprobat prospectul de emisiune pentru obligațiunile de stat și calitatea statului, de garant al procesului de privatizare, constituie impedimente în exercitarea dreptului la acțiune al reclamantului, a subliniat că argumentele aduse în motivarea excepției trimit la natura angajării unei răspunderi în sarcina instituțiilor antrenate în procesul de privatizare al fostei B. S.A., a cărei continuatoare este pârâta, ori la calificarea acțiunii deduse judecății.

Așa fiind, instanța supremă a apreciat că aserțiunile recurentei nu se pot constitui într-o veritabilă excepție de inadmisibilitate a acțiunii, ca impedimente pentru exercitarea dreptului la acțiune, ele vizând în realitate fondul unei acțiuni, astfel că soluția de respingere a excepției este temeinică și legală, nu pentru argumentele reținute de prima instanță, ci pentru considerentele anterior expuse.

Însă, instanța de recurs a constatat că sunt fondate criticile vizând omisiunea pronunțării instanței asupra excepției prescripției, reglementată în actele normative specifice privatizării, dezvoltate de recurentă subsumat art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, notând că, prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, pârâta a invocat în susținerea excepției prescripției dreptului la acțiune mai multe temeiuri de drept, precum art. 19

23

alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare și art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, a subliniat că singurele argumente pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de respingere a excepției prescripției vizează exclusiv caracterul imprescriptibil al nulității absolute, sancțiune invocată ca temei al cererii de întregire al acțiunii introductive, neregăsindu-se vreo mențiune cu privire la prescripția reglementată prin actele normative speciale anterior menționate.

De asemenea, a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat nici asupra prescripției dreptului de a cere restituirea prestațiilor din perspectiva poziției de terț al reclamantului față de contractul de cesiune de creanță.

Așa fiind, Înalta Curte a apreciat că modul în care a procedat prima instanță este nelegal, raportat la prevederile art. 137 C. proc. civ., conform cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond ce fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Cum, în cauză, excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de fond, care vizează impedimente cu consecințe directe asupra dreptului la acțiune, instanța supremă a conchis că omisiunea instanței de a se pronunța motivat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, în baza tuturor temeiurilor de drept invocate de pârâtă, atrage nelegalitatea sentinței, precum și sancțiunea casării acesteia cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, urmând ca instanța de fond să se pronunțe asupra excepției din perspectiva tuturor textelor de lege invocate de pârâtă.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune analizarea criticilor ce vizează fondul cauzei, respectiv interpretarea greșită a actelor deduse judecății, îndeplinirea condițiilor plății nedatorate, existența creanței, din perspectiva contractului de cesiune de creanță, cât și din aceea a contractului de novație, etc., care vor fi avute în vedere în rejudecare ca apărări ale pârâtei.

În rejudecare, prin sentința nr. 39/18.03.2015 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. x încheiat între B. S.A. (în prezent A. S.A.) și A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) și a actelor subsecvente și a obligat-o pe pârâta A. S.A. la plata către reclamant a sumei de 925.913,59 RON (compusă din suma de 461.472,58 RON și dobânda în cuantum de 464.441,01 RON), aferentă obligațiilor de stat seria x/BA-RF2 emise pe numele A. S.A.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că, în fapt, între S.C C. S.A. și Societatea D. s-a încheiat la data de 30.01.1996 contractul de novație nr. x/30.10.1996, având ca obiect preluarea tuturor obligațiilor decurgând din contractul de credit nr. x/17.11.1994 și din actul adițional la acesta.

A mai reținut curtea de apel că, prin încheierea din data de 12.11.1996, pronunțată în dosarul nr. x/1996, Tribunalul Constanța a luat act de renunțarea reclamantei B. S.A. la judecata acțiunii formulate împotriva pârâtei S.C. C. S.A., cu motivarea că pârâta a achitat toate datoriile față de reclamantă, inclusiv cheltuielile de judecată, dar și că între A.A.A.S. (fosta A.V.A.B.) și B. S.A. (în prezent A. S.A.) s-a încheiat contractul de cesiune de creanță nr. x, având ca obiect cesionarea unei creanțe bancare neperformante față de debitorul cedat S.C. C. S.A., în valoare nominală de 4.636.493.031,30 ROL, consolidată, conform prevederilor O.U.G. nr. 54/1998, la nivelul de 258.012,97 dolari americani; plata cesiunii de creanță s-a realizat de Ministerul Finanțelor Publice, așa cum rezultă din art. 3.1 din contract, prin emisiunea de titluri de stat, în două tranșe, în limita plafonului aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999.

De asemenea, a reținut că prospectul de emisiune al obligațiunilor de stat cu dobândă seria x/BA-RF2 a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1537/1999, în baza căruia s-a încheiat între Ministerul Finanțelor Publice și B. S.A. convenția nr. 22739/10.12.1999, de derulare a împrumutului de stat în sumă de 1.386.123.176.708 ROL.

Cu privire la calificarea acțiunii, curtea de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. x, invocând nevalabilitatea obiectului actului juridic, astfel că între pretenția concretă a părții, temeiul juridic invocat și motivele de fapt prezentate nu există neconcordanțe.

Așa fiind, a apreciat că nu se justifică admiterea acestei cereri, cu atât mai mult cu cât decizia de casare, prin care s-a reținut că acțiunea are ca obiect nulitatea absolută a actului juridic, este obligatorie.

În acest context, a subliniat că, deși reclamantul a invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și argumente privind răspunderea civilă contractuală sau plata nedatorată, lipsite de relevanță în cercetarea nulității absolute, această împrejurare nu poate conduce la calificarea acțiunii, în condițiile în care intenția părții, exprimată repetat pe parcursul procesului, a fost aceea de a sesiza instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nulității actului juridic.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel a reținut că pârâta a invocat în susținerea acesteia dispozițiile art. 19

23

din O.U.G. nr. 51/1998, conform cărora termenul de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva A.V.A.S. este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului și dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de acest act normativ, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, precum și de celelalte legi din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție.

În acest context, a notat că, potrivit afirmațiilor pârâtei, actele normative evocate reglementează termene speciale, derogatorii, care operează indiferent de natura cererii, astfel că în speță este aplicabil termenul de prescripție de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, iar restituirea prestațiilor nu este posibilă în acele situații în care a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituire, cu atât mai mult cu cât o pretinsă repunere în situația anterioară, drept consecință a unei pretinse nulități, nu poate opera în privința recurentei, care este terț față de contractul de cesiune.

Cu privire la aceste aspecte, curtea de apel a reținut că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. x este imprescriptibilă, potrivit regulilor de drept comun, subliniind că normele juridice care stipulează termenele speciale de prescripție invocate de pârâtă au caracter de excepție și sunt aplicabile doar raporturilor juridice reglementate de actele normative respective.

Astfel, a apreciat că termenul de prescripție de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 este aplicabil acțiunilor prin care se atacă acte sau operațiuni prevăzute de legile speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, ipoteze care nu se regăsesc în cauză.

A reținut curtea de apel că în speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, care stabilesc un termen de prescripție de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptele sau actele pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, apreciind că acțiunea în nulitatea absolută nu se încadrează în sfera acțiunilor supuse prescripției speciale, delimitată atât din punct de vedere al obiectului, cât și al persoanelor chemate în judecată.

În continuare, a subliniat că în cazul nulității absolute, imprescriptibilitatea este o garanție a respectării principiilor securității și legalității raporturilor juridice, rațiunea pentru care s-au edictat termenele speciale din materia privatizării neregăsindu-se în ipoteza unui act juridic la încheierea căruia nu au fost respectate dispozițiile imperative ale legii, dar și că principiul statuat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de pârâtă, este aplicabil doar persoanelor aflate în situații juridice similare, întrucât în circumstanțe diferite, cum este cazul în speță, instrumentele juridice sunt specifice.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune vizând restituirea prestațiilor executate în temeiul contractului de cesiune de creanță, subliniind că, în accepțiunea C. civ. de la 1864, efectul nulității constă în restabilirea legalității prin desființarea retroactivă a raportului juridic generat de actul juridic lovit de nulitate si restituirea prestațiilor executate în baza actului anulat, potrivit principiului quod nulum est, nullum producit effectum, iar restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic lovit de nulitate absolută nu poate fi decât un efect al declarării nulității absolute, moment de la care curge și termenul de prescripție a acțiunii în restituire, a reținut că termenul de prescripție pentru capătul de cerere privind restituirea prestațiilor efectuate în temeiul contractului de cesiune de creanță este de 3 ani și curge de la data declarării nulității absolute a convenției, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanță a apreciat că este neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la fondul cauzei, curtea de apel a reținut că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, la momentul încheierii contractului de cesiune de creanță nr. x, creanța ce face obiectul acestuia nu exista în patrimoniul cedentului, fiind transmisă anterior, prin contractul de novație nr. x/30.10.1996 încheiat între S.C. C. S.A. și Societatea D., dar și că susținerile pârâtei în sensul că actul juridic de novație "nu se află valabil în ființă" sunt lipsite de orice justificare juridică.

A apreciat curtea de apel că încheierea din data de 12.11.1996, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/1996, prin care s-a luat act de renunțarea reclamantei B. S.A. la judecata acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., cu motivarea că pârâta "a achitat toate datoriile față de reclamantă, inclusiv cheltuielile de judecată", deși nu are autoritate de lucru judecat, constituie o recunoaștere a B. S.A. cu privire la inexistența creanței, care confirmă susținerile reclamantului privind lipsa obiectului contractului de cesiune de creanță.

În consecință, curtea de apel a constatat inexistența creanței ce a făcut obiectul contractului de cesiune de creanță nr. x, motiv de nulitate absolută a actului juridic încheiat între B. și Agenția de Valorificare a Activelor Bancare.

În continuare, curtea de apel a analizat apărările invocate de pârâtă în motivarea excepției inadmisibilității, care au fost apreciate ca fiind apărări de fond.

În acest context, a apreciat că nu pot fi primite susținerile pârâtei potrivit cărora legislația specifică privatizării B., respectiv art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001, în conformitate cu care "după finalizarea privatizării B., sumele preluate la datoria publică și pentru care s-au emis titluri de stat nu sunt supuse controlului Curții de Conturi și nu sunt supuse la recalculări sau regularizări", constituie un impediment pentru exercitarea acțiunii, subliniind că actul normativ invocat nu era în vigoare la data încheierii actelor juridice ce fac obiectul acțiunii în constatare a nulității absolute.

De asemenea, având în vedere dispozițiile instanței de recurs, a reținut că textul de lege invocat se referă la trei situații, prevăzute expres și limitativ, respectiv controlul Curții de Conturi și recalcularea sau regularizarea sumelor preluate la datoria publică, care însă nu se regăsesc în speță, obiectul acesteia constând în constatarea nulității absolute a contractului încheiat între B. și A.V.A.B. și repunerea părților în situația anterioară.

Mai mult, a reținut că, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, "întreaga responsabilitate pentru corectitudinea și realitatea sumelor preluate la datoria publică internă conform art. 6 alin. (1) revine B. - S.A. și Agenției de Valorificare a Activelor Bancare", astfel că, pentru realitatea datelor declarate, în baza cărora s-a desfășurat procesul de privatizare, răspunderea este menținută.

În acest sens, a menționat și că răspunderea Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, invocată de pârâtă, prezintă relevanță numai într-o acțiune în răspundere civilă contractuală, nefiind supusă analizei în speța de față.

Curtea de apel a înlăturat și apărările pârâtei conform cărora obligația Statului Român de a garanta procesul de privatizare constituie un alt impediment în exercitarea dreptului la acțiune al reclamantului, reținând că statul răspunde de procesul de privatizare, adică de desfășurarea procedurilor și previzibilitatea rezultatului, în ipoteza în care acesta se desfășoară în conformitate cu legea, fiind evident că statul nu poate garanta o operațiune ale cărei premise sunt false și prin care a fost fraudat.

În acest context, a reamintit că răspunderea pentru corectitudinea și realitatea sumelor preluate la datoria publică internă aparține B. S.A. (în prezent A. S.A.), conform dispozițiilor art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, menționate anterior și art. 3.1 lit. g) și i) din contractul de cesiune de creanță nr. x/16.12.1999.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, raportat la dispozițiile art. 993 alin. (2) C. civ., curtea de apel a constatat că textul de lege invocat nu are aplicabilitate în speță, reglementând consecințele juridice ale plății făcute din eroare.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, curtea de apel a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. x și a obligat pârâta la restituirea sumelor aferente obligațiunilor de stat seria x/BA-RF2.

Împotriva acestei sentințe, precum și încheierilor premergătoare din data de 19.11.2014 și 04.03.2015, A. S.A. a declarat recurs, solicitând fie casarea, fie modificarea sa, în raport cu motivele de recurs ce urmează a fi reținute de instanța supremă.

În motivare, a susținut că situația de fapt reținută de prima instanță este incorectă și incompletă, cu consecința nemotivării hotărârii atacate și neanalizării corecte a normelor de drept aplicabile, dar și că natura juridică a cererii de chemare în judecată nu a fost corect stabilită.

Cu privire la natura juridică a cererii, a arătat că, deși prin hotărârea atacată s-a reținut că nu există neconcordanțe între pretenția concretă a părții, temeiul juridic invocat și motivele de fapt prezentate, în realitate, în timp ce reclamantul invocă formal o pretinsă nulitate absolută a contractului de cesiune de creanță, motivarea în fapt vizează obligația de garanție/acțiunea în răspundere și art. 3.1. lit. g) din contract, precum și alte chestiuni legate de o pretinsă obligație legală de răspundere exclusivă și o pretinsă eroare asupra creanței, care nu constituie motiv de nulitate pentru lipsa obiectului.

În acest sens, a arătat și că, în drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 și art. 992 și 993 C. civ., subliniind că, raportat la motivarea cererii, acțiunea pretins în nulitate este în realitate o acțiune în garanție/în răspundere, reclamantul făcând referire în cererea completatoare la contractul de cesiune de creanță, față de care este terț.

Totodată, a susținut că instanța de fond a făcut o greșită trimitere la decizia de casare, prin care s-a analizat excepția lipsei calității procesuale active în raport cu denumirea formală a cererii, cu toate că Înalta Curte a menționat expres că argumentele trimit la calificarea acțiunii deduse judecății, chestiune asupra căreia instanța de fond are a aprecia, dar și că judecătorul fondului a inversat logica și principiile juridice, calificând conținutul cererii în raport cu denumirea acesteia, iar nu cu motivarea în fapt și temeiurile indicate de parte.

Or, indiferent de intenția exprimată formal de parte, judecătorul are obligația să verifice dacă aceasta are acoperire în fapt și în temeiurile indicate.

În acest context, recurenta a susținut că acțiunea este în realitate una în răspundere, iar cauza reală a acesteia o reprezintă reglarea contabilă a sumei ce a făcut obiectul contractului de cesiune și a subliniat că prima instanță nu a motivat hotărârea și din perspectiva argumentației vizând faptul că acțiunea în justiție nu poate constitui o modalitate de reglare a unei stări de fapt, pentru care reclamantul deține pârghii specifice, contabile.

În continuare, recurenta a arătat că excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost corect soluționată, hotărârea fiind deopotrivă și nemotivată, prin raportare la argumentele pe care le-a expus sub acest aspect.

Astfel, a susținut că instanța de fond s-a limitat la a reține că ipotezele reglementate de art. 39 din Legea nr. 137/2002 nu se regăsesc în cauză, fără să precizeze care anume act sau operațiune nu sunt prevăzute în legile speciale privind privatizarea și măsura în care acestea s-ar situa în afara procesului de privatizare.

A arătat recurenta că instanța de fond trebuia să răspundă tuturor argumentelor invocate și a subliniat că, întrucât contractul de cesiune de creanță a fost încheiat în cadrul procesului de privatizare al fostei B. S.A., iar O.U.G. nr. 163/1999, menționat drept temei în actele emise în procesul de privatizare și în contractul de privatizare, a fost adoptată tocmai în materia privatizării sus-menționatei bănci, în speță sunt incidente toate instituțiile de drept specifice materiei privatizării, inclusiv prescripția.

În acest sens, a evocat actele normative adoptate în domeniul privatizării băncilor și, în mod specific, în domeniul privatizării fostei B. S.A. și a arătat că O.U.G. nr. 51/1998 și O.U.G. nr. 163/1999 au fost indicate ca temei al contractului de cesiune atacat, cel de-al doilea act normativ fiind menționat, de asemenea, și în cuprinsul contractului de privatizare și în preambulul actelor administrative emise în cadrul procesului de privatizare.

Mai mult, a arătat că reclamantul a indicat, drept temei al cererii de chemare în judecată, art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, astfel că, în speță, se atacă un contract de cesiune încheiat în temeiul unei legi speciale din domeniul privatizării; or, așa fiind, nu se poate reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, care se aplică tuturor cererilor de chemare în judecată, indiferent de natura acestora, fiind irelevant dacă se invocă motive privind o pretinsă nulitate absolută sau una relativă.

În acest context, a susținut că prima instanță nu a aplicat corect principiul de drept conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă și a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

A arătat recurenta că situația este similară și în ceea ce privește termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de O.U.G. nr. 51/1998, prima instanță reținând lapidar că acțiunea în nulitatea absolută nu se încadrează în sfera acțiunilor supuse prescripției speciale, delimitată atât din punct de vedere al obiectului, cât și al persoanelor chemate în judecată.

În continuare, a prezentat argumentele pentru care apreciază că cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depășirea termenului special de prescripție de 6 luni, din perspectiva momentului la care acesta începe să curgă și a subliniat că în preambulul contractului de cesiune de creanță atacat se menționează că acesta este încheiat în scopul aducerii la îndeplinire a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 și O.U.G. nr. 163/1999, dar și că prima instanță a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, reținând că este competentă să judece potrivit acestora.

Or, textul de lege care instituie acest termen special de prescripție vizează cererile de orice natură, fără a distinge, chiar A.A.A.S. arătând, prin întâmpinarea formulată în cauză, că legiuitorul a avut în vedere nu numai litigiile patrimoniale propriu-zise, ci și orice alte cereri de chemare în judecată, cu condiția să privească drepturi sau obligații în legătură cu activele statului.

În acest context, a criticat și cele reținute de prima instanță în legătură cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. și a evocat art. 20 alin. (2) din Constituția României, care consacră prevalența tratatelor internaționale.

A mai susținut recurenta că acțiunea este prescrisă și din perspectiva faptului că, în realitate, aceasta privește obligația de garanție prevăzută de art. 1392 C. civ., supusă termenului general de prescripție de 3 ani, care de asemenea a fost depășit.

O altă critică vizează nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate în ceea ce privește pretinsa nulitate a contractului de cesiune, recurenta apreciind că aceasta este nemotivată sau conține elemente contradictorii.

Astfel, a susținut că A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) a preluat creanțe neperformante, în vederea privatizării în condiții optime pentru statul român, în baza unui proces-verbal de predare-primire, încheiat cu trei luni înainte de semnarea contractului de cesiune de creanță, acesteia fiindu-i transmisă, în original, toată documentația aferentă. Așa fiind, dacă ar fi acționat cu bună-credință, instituția sus-menționată avea posibilitatea să facă obiecțiuni și să înlăture eventuale erori legate de documentația predată, înainte de semnarea contractului de cesiune de creanță.

Recurenta a susținut că această chestiune nu a fost analizată de instanța de fond și a solicitat, în temeiul art. 172 C. proc. civ., să fie obligată intimata A.A.A.S. să depună la dosar copii conforme ale documentelor transmise prin procesul-verbal sus-menționat, iar în măsura în care instanța de recurs apreciază că este necesară stabilirea corectă a situației de fapt și administrarea probatoriului suplimentar, a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanțe.

În continuare, recurenta, făcând referire la contractele de cauțiune din data de 22.10.1996 și contractul de novație nr. x/30.10.1996, din care rezultă calitatea de garant a S.C. C. S.A., a susținut că instanța de fond nu a analizat aceste chestiuni de fapt și de drept și a respins orice alte probe de natură să conducă la clarificarea situației de fapt.

Mai mult, susține că prima instanță nu a analizat împrejurarea, recunoscută de A.A.A.S., că banca a solicitat învestirea cu formulă executorie a contractului de credit nr. x/17.11.1994, ulterior pronunțării încheierii din 12.11.1996, astfel că respectiva creanță exista la data încheierii contractului de cesiune de creanță, sus-menționata încheiere consemnând o simplă renunțare la judecată la momentul acelei scadențe contractuale.

În acest context, a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, dar și nemotivată și a prezentat pe larg argumentele în baza cărora a susținut că respectiva creanță exista la momentul încheierii contractului de cesiune de creanță, subliniind că, deși avea posibilitatea să solicite executarea silită a S.C. C. S.A., fie în calitate de debitor principal, fie în calitate de garant, A.A.A.S. a înțeles să anuleze în mod unilateral creanța. Or, încheierea pronunțată în noiembrie 1996 nu putea să vizeze decât achitarea sumelor scadente la acea dată, iar nu întregul credit, despre care nu s-a dovedit că ar fi fost achitat.

A mai arătat recurenta că, în acest sens, relevant este și că A.A.A.S. a încasat sume de bani în baza creanței a cărei existență se contestă, dar și că împrejurarea că această intimată a înțeles să nu execute respectiva creanță este de natură să creeze dubii, care, potrivit principiului in dubio pro reo, îi profită.

De asemenea, a susținut că A.A.A.S. răspunde solidar pentru existența și legalitatea creanței, conform art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, astfel că în mod eronat a reținut curtea de apel că răspunderea este păstrată doar de A. S.A., iar cea a sus-menționatei intimate ar prezenta relevanță numai într-o acțiune în răspundere civilă contractuală, nefiind supusă analizei în speța de față.

Or, în condițiile în care temeiul juridic al acțiunii este art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, împrejurare care atrage o răspundere în temeiul legii a A.A.A.S. care a acționat, alături de Ministerul Finanțelor Publice, ca agent al statului în procesul de privatizare, iar instanța de fond a evocat art. 3.1 lit. g) și i) din contractul de cesiune de creanță, care nu poate privi decât răspunderea contractuală, a apreciat că motivarea instanței cu privire la acest aspect este una contradictorie.

A mai arătat recurenta că inadmisibilitatea acțiunii prin care se invocă o pretinsă plată nedatorată și implicit o îmbogățire fără just temei se naște și din finele de neprimire al acțiunii în repetițiune, în condițiile în care A.A.A.S. a desființat unilateral titlul său de creanță.

În continuare, recurenta a susținut că hotărârea atacată este nelegală și din perspectiva mențiunilor referitoare la prevederea legală (art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001), conform căreia sumele preluate la datoria publică pentru care s-au emis titluri de stat nu sunt supuse la recalculări sau regularizări, subliniind că rațiunea acestei prevederi vizează stabilitatea procesului de privatizare, care a fost unul complex și în cadrul căruia s-au efectuat, între alte operațiuni, și cesiuni de creanță cu preluarea la datoria publică și emiterea de titluri de stat.

În final, a susținut că suma solicitată de reclamant nu este reală, astfel că în mod greșit instanța de fond a respins proba cu expertiză și a încuviințat restituirea unor sume care nu reprezintă valoarea netă la care s-au cesionat creanțele neperformante și, implicit, nu reprezintă dobânda aferentă respectivei sume.

A susținut recurenta că instanța de fond nu a analizat această chestiune, sentința atacată fiind nemotivată și nelegală sub acest aspect.

În acest context, a subliniat că, în realitate, creanța neperformantă deținută asupra S.C. C. S.A. a fost cesionată la valoarea de 679.360.339,84 RON, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, fiind dovedit fără dubiu că, în contra celor invocate cu turpitudine de reclamant, creanțele nu au fost cesionate la valoarea lor nominală, ci la valoarea netă, sumă la care ar trebui calculată și dobânda, în situația ipotetică în care ar fi acordată.

În altă ordine de idei, a arătat că, din perspectiva anulării actelor subsecvente, cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, de vreme ce instanța nu a fost sesizată cu anularea actelor subsecvente emise în procesul de privatizare, respectiv a titlurilor de stat emise de Ministerul Finanțelor Publice în baza Ordinului nr. 1537/10.12.1999.

Or, repunerea în situația anterioară nu ar putea viza decât sumele aferente titlurilor de stat arătate mai sus, cu privire la care O.U.G. nr. 106/2001 și contractul de privatizare nu permit recalculări și regularizări.

Mai mult, a arătat că repunerea în situația anterioară nu poate fi solicitată de un terț, neputând opera decât între părțile actului juridic ce ar fi declarat nul; prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice, terț față de contractul de cesiune de creanță, nu poate fi repus în situația anterioară.

În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

La 26.09.2016, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri noi.

Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte constată că sentința curții de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a procedat la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților și, mai mult, a nesocotit dezlegările și indicațiile date prin decizia de casare, care potrivit art. 315 C. proc. civ., sunt obligatorii pentru judecătorul fondului.

Examinarea motivării sentinței atacate prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte către concluzia că prima instanță nu a expus raționamentul în urma căruia a apreciat că în speță nu sunt incidente termenele speciale de prescripție prevăzute de art. 39 din Legea nr. 137/2002 și de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998.

În acest sens, trebuie subliniat că pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 și art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, iar Înalta Curte, prin decizia de casare, a reținut că omisiunea instanței de a se pronunța motivat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, în baza tuturor temeiurilor de drept invocate de pârâtă, impune casarea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare a cauzei, urmând ca instanța de fond să se pronunțe asupra excepției din perspectiva tuturor textelor legale invocate de pârâtă.

În rejudecare, curtea de apel, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune, a apreciat că "normele juridice ce stipulează termenele speciale de prescripție invocate de pârât au caracter de excepție fiind aplicabile numai raporturilor juridice reglementate în actele normative respective".

În acest sens, curtea de apel a reținut că termenul de prescripție de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 este aplicabil acțiunilor prin care se atacă acte sau operațiuni prevăzute de legile speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, ipoteze care nu se regăsesc în cauză, iar nulitatea absolută nu se încadrează în sfera acțiunilor supuse prescripției speciale reglementate de O.U.G. nr. 51/1998, delimitată atât din punct de vedere al obiectului, cât și al persoanelor chemate în judecată.

O asemenea motivare a sentinței atacate nu satisface însă cerința procesului echitabil.

Curtea de apel nu a prezentat niciun argument pentru care nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nu se încadrează în sfera acțiunilor supuse prescripției speciale și nu a expus, raportat la argumentele dezvoltate de pârâtă, raționamentul în baza căruia a apreciat că raporturile juridice deduse judecății nu se încadrează în sfera celor reglementate de Legea nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 51/1998.

În realitate, motivarea primei instanțe cu privire la acest aspect apare doar sub forma unei expuneri de afirmații, neexaminate prin prisma argumentelor expuse de A. S.A., așa încât ele nu creează transparența asupra silogismului judiciar care a condus la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, caracterul contradictoriu al raționamentului curții de apel reiese și din faptul că, pe de o parte, prin încheierea din 29.02.2012 a reținut că, față de obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și ulterior completat și față de dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, este competentă material să soluționeze cauza și, pe de altă parte, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, tocmai în considerarea faptului că raporturile juridice deduse judecății nu se încadrează în sfera celor reglementate de Legea nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 51/1998.

Mai mult, trebuie subliniat că prin decizia de casare s-a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat nici asupra prescripției dreptului de a cere restituirea prestațiilor din perspectiva poziției de terț a reclamantului față de contractul de cesiune de creanță.

Așadar, în vederea soluționării excepției prescripției dreptului de a cere restituirea prestațiilor, prin prisma dezlegărilor și indicațiilor date prin decizia de casare, se impunea calificarea cererii din perspectiva temeiului de drept invocat și a raporturilor juridice dintre părți.

În acest context, trebuie subliniat că principiul repunerii în situația anterioară privește efectele nulității actului juridic inter partes, iar nu față de terți.

În speță, instanța de fond avea de analizat pe de o parte capătul de cerere vizând constatarea nulității contractului de cesiune de creanță, iar pe de altă parte capătul de cerere privind restituirea prestațiilor.

Or, raportat la dezlegarea dată prin decizia de casare, în sensul că reclamantul este terț față de contractul de cesiune de creanță a cărui nulitate o invocă, restituirea prestațiilor nu poate opera ca urmare a aplicării principiului de drept restitutio in integrum, care, așa cum s-a arătat și în precedent, vizează efectele nulității între părțile raportului juridic.

Așa fiind, cererea vizând restituirea pretențiilor trebuie calificată pornind de la această realitate și de la temeiurile de drept pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, cu atât mai mult cu cât cele invocate inițial prin cererea de chemare în judecată nu s-au schimbat; ulterior calificării cererii, instanța de fond urmează să analizeze excepția prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva normelor legale incidente.

Dincolo de aceste aspecte, analizând existența creanței la data încheierii contractului de cesiune de creanță nr. x, curtea de apel nu a examinat și nu a înlăturat motivat apărările pârâtei A. S.A. potrivit cărora A.A.A.S. a executat parțial sus-menționata creanță în anul 2005, deci ulterior încheierii contractului de cesiune de creanță și nici susținerile vizând calitatea de garant a S.C. C. S.A., rezultată din contractele de cauțiune din data de 22.10.1996 și contractul de novație din 30.10.1996.

Or, potrivit indicațiilor date prin decizia de casare, criticile vizând existența creanței, din perspectiva contractului de cesiune de creanță, cât și din aceea a contractului de novație, urmau a fi avute în vedere în rejudecare ca apărări ale pârâtei.

În egală măsură, au fost excluse de la analiză apărările vizând stabilirea incorectă a sumei a cărei restituire se solicită.

Astfel, deși A. S.A. a susținut că suma pretinsă nu poate fi raportată decât la valoarea netă a creanței, la care de altfel s-a și cesionat, iar nu la valoar