ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 562/2019

Ședința publică din data de 20 martie 2019

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 august 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, reclamantul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 925.913,59 RON (461.472,58 RON, reprezentând debitul principal și 464.441,01 RON, cu titlu de dobândă), aferente obligațiunilor de stat seria x/BA- RF2 - rezultate din creanța de 256.801,66 dolari americani deținută de fosta B. S.A. asupra S.C. C. S.A. - emise pe numele A. S.A. în baza prevederilor O.U.G. nr. 163/1999.

Prin sentința civilă nr. 23940 din 8 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin încheierea din 29 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale, invocată de reclamant, iar prin sentința civilă nr. 60 din 9 mai 2012 a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes, inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată și ulterior precizată, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. x, încheiat între B. S.A. (în prezent A. S.A.) și A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) și a actelor subsecvente și a obligat pârâta A. S.A. la plata către reclamant a sumei de 925.913,59 RON (compusă din suma de 461.472,58 RON și dobânda în cuantum de 464.441,01 RON), aferentă obligațiilor de stat seria x/BA-RF2.

Împotriva sentinței sus-menționate, dar și încheierii din 27 octombrie 2011, pârâta A. S.A. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 3180 din 10 octombrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă; în consecință, sentința atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare, prin sentința nr. 39/2015 din 18 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. x încheiat între B. S.A. (în prezent A. S.A.) și A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) și a actelor subsecvente și a obligat-o pe pârâta A. S.A. la plata către reclamant a sumei de 925.913,59 RON (compusă din suma de 461.472,58 RON și dobânda în cuantum de 464.441,01 RON), aferentă obligațiilor de stat seria x/BA-RF2 emise pe numele A. S.A.

Prin decizia nr. 127 din 31 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția prescripției extinctive, în raport de capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută, ca neîntemeiată. A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. x, formulat de reclamantul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și A. S.A., ca neîntemeiat. A fost admisă excepția prescripției extinctive, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 925.913,59 RON și, drept consecință, a fost respins acest capăt de cerere, ca efect al prescripției extinctive. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 19.150,67 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Prin contractul de cesiune de creanță nr. x, B. S.A. (în prezent A. S.A.) a cesionat Agenției de Valorificare a Activelor Bancare (în prezent AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI) creanța bancară neperformantă deținută față de debitorul cedat S.C. C. S.A., în valoare nominală de 4.636.493.031,30 ROL, consolidată, conform prevederilor O.U.G. nr. 54/1998, la nivelul de 258.012,97 USD.

Plata cesiunii de creanță s-a realizat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, conform art. 3.1 din contract, prin emisiunea de titluri de stat, în limita plafonului aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999.

Cu prioritate, conform prevederilor art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, urmând a face distincție, așa cum s-a statuat prin decizia de casare, obligatorie pentru instanță în rejudecare, între cele două acțiuni/capete de cerere.

În ceea ce privește excepția prescripției extinctive a acțiunii/capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. x, Curtea a reținut următoarele:

Contractul de cesiune de creanță nr. x a fost încheiat în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 54/1999 și O.U.G. nr. 64/1999, și a prevederilor O.U.G. nr. 163/1999 privind unele măsuri pentru completarea și modificarea cadrului juridic referitor la regimul de administrare, restructurarea financiară și operațională a B. - S.A. în vederea privatizării.

Prin art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 163/1999, Agenția de Valorificare a Activelor Bancare a fost autorizată să preia active bancare supuse valorificării de la B. - S.A., în condițiile prevăzute la art. 2, 3, 8, 12 și 121 din O.U.G. nr. 51/1998, iar prin alin. (3) s-a stabilit că pentru activele bancare prevăzute la alin. (1), preluate de Agenția de Valorificare a Activelor Bancare, B. - S.A. va primi în contrapartidă titluri de stat de valoare egală. Conform alin. (4), preluarea la datoria publică internă și emiterea titlurilor de stat aferente operațiunilor prevăzute la alin. (1), precum și evidențierea lor de către B. - S.A. se fac în două etape.

Activele bancare supuse valorificării preluate de la B. - S.A. constau, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 54/1999 și O.U.G. nr. 64/1999, inclusiv în creanțe neperformante, definite ca fiind "credite și dobânzi aferente, creanțe atașate acestora sau derivate din acestea, evidențiate în conturile de bilanț, asupra unor debitori, persoane fizice sau persoane juridice și care, conform normelor Băncii Naționale a României și practicilor/uzanțelor bancare internaționale, sunt clasificate în categoria «îndoielnic» sau «pierdere», precum și elemente de activ evidențiate în conturi extrabilanțiere, conform normelor în vigoare" (art. 2 alin. (1) lit. a); art. 3 lit. b). Fac obiectul valorificării, potrivit actelor normative arătate, creanțele bancare neperformante existente în sold la data de 31 martie 1999 sau la data prevăzută în actul normativ privitor la restructurarea băncii la care statul este acționar majoritar (art. 2 alin. (2).

Conform art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, modificată prin O.U.G. nr. 64/1999, cesiunea creanțelor bancare neperformante este supusă dispozițiilor art. 1.391 și următoarele din C. civ. referitoare la cesiunea de creanță și are ca efect principal subrogarea agenției în toate drepturile principale și accesorii ale băncilor cedente.

Conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 163/1999, în aplicarea prevederilor acestui act normativ Ministerul Finanțelor încheie cu B. - S.A. convenții de derulare a datoriei publice contractate prin emiterea titlurilor de stat.

Art. 8 al aceleiași ordonanțe stabilește că întreaga responsabilitate pentru corectitudinea și realitatea sumelor preluate la datoria publică internă conform art. 6 alin. (1) revine B. - S.A. și Agenției de Valorificare a Activelor Bancare.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a invocat și incidența art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, iar din ansamblul dispozițiilor legale mai sus enunțate, rezultă că acestea sunt aplicabile actelor încheiate și operațiunilor derulate de părți, respectiv operațiunilor de cesiune a creanței bancare neperformante deținută de B. S.A. față de debitorul cedat S.C. C. S.A., în valoare nominală de 4.636.493.031,30 ROL, consolidată la nivelul de 258.012,97 USD, de emitere în contrapartidă a titlurilor de stat de valoare egală (obligațiunile de stat cu dobândă seria x/BA-RF2) și de încheiere a convenției de derulare a împrumutului de stat nr. 22739/10.12.1999.

Dispozițiile art. 1923 din O.U.G. nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, introduse prin art. 1 pct. 25 din Legea de aprobare nr. 409/2001 (devenit art. 49 după republicare), precum și cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt, însă, aplicabile acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de cesiune.

Astfel, textul art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 reglementează un termen de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva AVAB - de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, dacă legea nu prevede un termen mai scurt (alin. (1), respectiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 409/2001, pentru acte sau fapte anterioare acestei legi (alin. (2).

Textul art. 39 din Legea nr. 137/2002 instituie, de asemenea, tot un termen de prescripție special, pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de această lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea - de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție.

Regula generală este, însă, aceea că acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă, astfel cum prevede art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, cu modificările și completările și completările ulterioare, act normativ aplicabil speței în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, în raport de data încheierii contractului. Deși de la această regulă legiuitorul a instituit unele excepții, în anumite materii, în speță acestea nu sunt aplicabile.

Dispozițiile legale invocate de pârâta A. S.A. nu constituie excepții de la regula imprescriptibilității acțiunilor în constatarea nulității, întrucât nu se referă în mod expres la asemenea acțiuni, ci la acțiunile prescriptibile extinctiv.

Altfel spus, ele nu au caracter de normă specială în raport cu legea generală - art. 2 din Decretul nr. 167/1958 - întrucât nu vizează în mod explicit această categorie de acțiuni, astfel încât să devină aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

Excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, iar dispozițiile evocate de pârâtă instituie termene speciale de prescripție și reguli speciale privind calculul acestor termene, având caracter de normă specială față de normele generale din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc termenul de prescripție de 3 ani și momentul de la care acesta începe să curgă (art. 3, art. 5-11), așadar constituie norme speciale doar în raport de normele generale aplicabile acțiunilor prescriptibile extinctiv, iar nu și în raport de norma generală care reglementează caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității absolute.

Ori de câte ori legea specială nu cuprinde dispoziții cu privire la o anume situație, aceasta se completează cu dispozițiile generale în acea materie. Acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță se încadrează în categoria cererilor de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de A.A.A.S. - cereri date în competența curții de apel, conform art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum s-a reținut prin încheierea din data de 29.02.2012 - însă acest aspect nu intră în contradicție cu faptul că în cazul unei asemenea acțiuni nu sunt incidente dispozițiile art. 49 din același act normativ, având în vedere considerațiile expuse anterior cu privire la finalitatea dispoziției speciale derogatorii și domeniul său de aplicare. Dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 aplicabile speței se completează, așadar, acolo unde legea specială nu a prevăzut expres, în privința acțiunilor imprescriptibile extinctiv, cu norma generală instituită prin art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în ceea ce privește primul capăt de cerere, excepția prescripției extinctive a fost respinsă ca atare.

Deși indisolubil legate, acțiunea în nulitate - prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este relativă sau absolută - nu se confundă cu acțiunea în restituirea totală sau, după caz, parțială a prestațiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desființat. Regula quod nullum est, nullum producit effectum își găsește aplicarea sub rezerva, esențială, a incidenței prescripției extinctive.

Principiul restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum) sau al repunerii în situația anterioară, este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Însă, așa cum a statuat instanța de control judiciar, principiul restabilirii situației anterioare vizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu și efectele față de terți.

Acțiunea în restituirea prestațiilor este o acțiune patrimonială personală, prin care se valorifică un drept de creanță, fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză sau, după caz, plata nedatorată - întrucât temei juridic al restituirii prestațiilor efectuate în baza actului juridic anulat nu mai poate fi acest act juridic - și este prescriptibilă extinctiv, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În raport de această calificare, se impune stabilirea termenului de prescripție extinctivă aplicabil și a momentului de la care acesta începe să curgă.

În cazul acțiunii în restituirea prestațiilor formulată de una din părțile contractului a cărui nulitate se solicită, prescripția nu începe să curgă anterior rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătorești de constatare a nulității absolute a contractului care constituia cauza juridică a prestației.

În schimb, în cazul unei astfel de acțiuni promovată de un terț față de contract, această soluție nu este aplicabilă, pentru că terțul nu se poate prevala de acele efecte ale nulității care se produc între părțile contractului: retroactivitatea și repunerea în situația anterioară.

Curtea a reținut că acțiunii în restituire deduse judecății, formulată de reclamantul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva pârâtei A. S.A. nu îi este aplicabil termenul de prescripție prevăzut de art. 49 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998, întrucât acesta se aplică doar acțiunilor - prescriptibile extinctiv - îndreptate împotriva A.V.A.B., or reclamantul nu a pretins restituirea sumei și de la pârâta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.

Totodată, termenul special de prescripție prevăzut la art. 39 din Legea nr. 137/2002, aplicabil în cazul acțiunilor prescriptibile extinctiv prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de legile speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, nu este incident în speță, având în vedere faptul că a fost instituit printr-o normă edictată ulterior încheierii contractului de cesiune și emiterii titlurilor de stat. Câtă vreme se pretinde restituirea unei sume reprezentând plată nedatorată/îmbogățire fără justă cauză, ca urmare a unor operațiuni derulate la nivelul anului 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, nu se pune problema aplicării unui termen de prescripție instituit de legiuitor ulterior.

S-a susținut, în motivarea acțiunii în restituire întemeiată pe dispozițiile art. 992, art. 993 si art. 1092 C. civ., că emiterea titlurilor de stat pentru creanța ce face obiectul contractului de cesiune nr. x/16.12.1999 reprezintă o plată nedatorată și, implicit, o îmbogățire fără just temei a B. S.A. (în prezent A. SA).

În lipsa unor prevederi speciale aplicabile situației deduse judecății, sunt incidente normele generale în materia prescripției extinctive a acțiunii în restituire întemeiate pe faptul licit al plății nedatorate sau îmbogățirii fără justă cauză, și anume prevederile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data nașterii dreptului la restituire, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative de la care începe să curgă prescripția în cazul acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză și cazuri asimilate, inclusiv actio de in rem verso, și anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă, propus fie de reclamant, fie de pârâtul care pretinde că a operat prescripția) iar, pe de altă parte, momentul obiectiv (care urmează a fi determinat de către instanță) al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

În speță, paguba constă în diminuarea patrimoniului reclamantului prin plata prețului cesiunii (valoarea nominală a creanței), care potrivit art. 3.1 din contract, s-a efectuat de către Ministerul Finanțelor prin emiterea titlurilor de stat, în contrapartida creanței cesionate de B. S.A. către A.V.A.B., și a dobânzii aferente titlurilor de stat. Termenul limită de emitere a titlurilor de stat a fost stabilit la data de 30.12.1999, conform art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 163/1999, iar conform prospectului de emisiune al obligațiunilor de stat cu dobândă seria x/BA-RF2, aprobat prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1537/1999, plata acestora trebuia efectuală la data emisiunii, respectiv 10.12.1999, nefiind invocată în speță, de vreuna din părți, o altă dată a plății.

Prescripția dreptului material la acțiune de a cere restituirea plăților pretins a fi nedatorate sau reprezentând o îmbogățire fără temei începe să curgă de la data la care reclamantul a efectuat aceste plăți către antecesoarea pârâtei A. S.A., prin emiterea obligațiunilor de stat seria x/BA-RF2, dată la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoana către care s-a făcut plata/al cărei patrimoniu a fost mărit.

Reclamantul a cunoscut ieșirea din patrimoniul său a sumei pentru care au fost emise obligațiunile de stat cu dobândă seria x/BA-RF2, deci paguba pretinsă, la data emisiunii, respectiv 10.12.1999.

De asemenea, reclamantul a cunoscut la acel moment și persoana responsabilă de pagubă, antecesoarea pârâtei A. S.A., pe numele căreia au fost emise obligațiunile de stat. Trebuie arătat, totodată, că textul art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 indică B. S.A. ca fiind responsabilă pentru corectitudinea și realitatea sumelor preluate la datoria publică internă. Persoana care putea să cauzeze o pagubă prin valorificarea unei creanțe neperformante inexistente este indicată de lege, iar reclamantul nu poate invoca necunoașterea legii.

În sistemul Decretului nr. 167/1958, normele privind prescripția extinctivă sunt imperative, de ordine publică, partea neavând posibilitatea de a-și alege, conform propriei manifestări de voință, momentul aplicabil calculului prescripției.

Ca atare, reclamantul nu poate pretinde restituirea unor sume de bani printr-o acțiune promovată după aproape 11 ani de la data plății pretins nedatorate, invocând faptul că a luat cunoștință de inexistența, la data semnării contractului, a dreptului de creanță al S.C. C. S.A. Cumpăna, ca urmare a notificării sale de către pârâta A.A.A.S. prin adresa din 21.12.2009 înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice sub nr. x din 28.12.2009.

Reclamantul a participat la procedura de privatizare a B. S.A. și, chiar dacă art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 nu prevede responsabilitatea sa, alături de ceilalți participanți (A.V.A.B. și B. S.A.) pentru corectitudinea și realitatea sumelor preluate la datoria publică internă, aceasta nu înseamnă că poate adopta o atitudine pur pasivă, lipsa oricăror diligențe în verificarea operațiunilor de privatizare, efectuate prin preluarea creanțelor bancare neperformante pentru care a emis titluri de stat, pe parcursul celor 3 ani de la data plății fiindu-i imputabilă.

Față de cele expuse, constatând că prezenta acțiune a fost formulată la data de 19.08.2010, cu mult după împlinirea termenului de prescripție, Curtea a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 925.913,59 RON.

Pe fondul acțiunii/capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. x, Curtea a reținut următoarele:

Se constată, așadar, că în motivarea acestui capăt de cerere, pe de o parte, reclamantul a invocat lipsa obiectului contractului, care poate fundamenta o acțiune în constatarea nulității absolute a acestuia - imprescriptibilă extinctiv - iar pe de altă parte, a susținut și neîndeplinirea obligațiilor contractuale și legale de către B. S.A., al cărei succesor este pârâta A. S.A., care poate fundamenta, însă, o acțiune în răspundere contractuală sau delictuală, după caz, supusă prescripției extinctive, fără a învesti instanța cu o astfel de acțiune.

Obligația de garanție presupune un contract valabil încheiat, constituind un efect al acestuia, ce se produce între părțile contractante, iar nu față de terți. Pretenția dedusă judecății de către reclamant constă în desființarea contractului de cesiune de creanță, pentru neîndeplinirea unei condiții esențiale de validitate la momentul încheierii actului, iar nu în executarea indirectă, prin echivalent, a obligației de garanție asumate prin contractul de cesiune de creanță de către antecesoarea pârâtei A. S.A. sau a unei obligații legale.

Cesiunea intervenită între antecesoarele celor două pârâte are ca obiect creanța bancară neperformantă în valoare nominală de 4.636.493.031,30 ROL, consolidată, conform prevederilor O.U.G. nr. 54/1998, la nivelul de 258.012,97 USD, actul juridic având obiect la momentul încheierii sale.

Lipsa/nevalabilitatea obiectului actului juridic nu se confundă cu lipsa calității de titular al dreptului transmis, situație care pune în discuție valabilitatea actului juridic translativ de drepturi numai atunci când acesta privește un bun individual determinat, iar nu bunuri de gen - cum sunt banii, creanțele bănești - din perspectiva vânzării lucrului altuia. Aceasta ar putea fi analizată ca eroare asupra calității esențiale a înstrăinătorului de titular al dreptului (viciu de consimțământ ce poate fi invocat numai de părțile contractante, fiind o cauză de nulitate relativă) în cazul în care cel puțin dobânditorul a fost de bună-credință, crezând că bunul aparține înstrăinătorului sau, după caz, ca scop/cauză ilicită (cauză de nulitate absolută), dacă ambele părți au fost de rea-credință, cunoscând că bunul individual determinat este proprietatea altei persoane, însă niciuna din aceste situații, care privesc alte condiții de fond ale actului juridic decât obiectul acestuia, nu face obiectul învestirii instanței.

Concluzia că lipsa calității de titular al creanței nu atrage nevalabilitatea contractului de cesiune de creanță, pentru inexistența obiectului, rezultă din chiar art. 1392 C. civ. 1864.

Curtea a mai reținut că, potrivit clauzelor contractului de novație nr. x/30.10.1996, Societatea D. a devenit debitorul obligației de plată a sumei de 181.273 USD datorată inițial de către S.C. C. S.A. Cumpăna creditorului B. S.A., în baza contractului de credit nr. x/17.11.1994, precum și a comisioanelor aferente creditului, însă S.C. C. S.A. Cumpăna nu a fost liberată de orice obligație de către creditor prin contractul de novație. Potrivit art. 2 alin. (3), aceasta răspunde în continuare față de creditor în calitate de garant, pentru diferența de credite neachitate la data încheierii contractului de novație.

Pe de altă parte, novația subiectivă, prin schimbarea debitorului, reprezintă un mod de transformare a obligației, în sensul că debitorul inițial (în speță S.C. C. S.A.) este înlocuit cu un nou debitor (în speță Societatea D.), obligația inițială de plată a sumelor de bani reprezentând credit și comisioane fiind stinsă și transformată într-o nouă obligație, ce incumbă noului debitor față de creditorul obligației astfel transformate. Novația nu stinge decât obligația corelativă a debitorului inițial față de creditor, iar nu și dreptul subiectiv civil, de creanță, al acestuia din urmă, raportul juridic obligațional subzistând cu un element nou.

Novația nu reprezintă o transmitere cu titlu particular a creanței - ca în cazul cesiunii de creanță -, nici o transmitere de datorie (transmisiunea prin acte juridice între vii a laturii pasive a raportului juridic obligațional nefiind reglementată de C. civ. din 1964), ci un mod de transformare a obligației.

În acest context, în măsura în care renunțarea la judecată consemnată în încheierea din data de 12.11.1996, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/1996 ar privi obligația S.C. C. S.A. de plată a sumei de 4.636.493.031,30 ROL, corelativă dreptului de creanță cedat prin contractul încheiat la data de 16.12.1999 și a fost făcută în considerația stingerii obligației debitorului inițial prin contractul de novație, ea nu poate fi considerată ca o recunoaștere a inexistenței creanței B. S.A. la momentul încheierii contractului de cesiune de creanță, dreptul de creanță subzistând, așa cum s-a arătat anterior, în raportul juridic obligațional creat prin novație între creditor și noul debitor.

Trebuie arătat că această încheiere judecătorească prin care s-a luat act de renunțarea la judecată nu produce efecte cu privire la fondul dreptului, întrucât nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, iar considerentele acesteia nu puteau fi atacate sub imperiul legislației procesuale civile în vigoare la momentul pronunțării sale. Ea are valoarea probantă a unui înscris care consemnează recunoașterea extrajudiciară a achitării unor sume de bani și nu poate face, singură, dovada stingerii dreptului de creanță în discuție prin plată, ce ar fi trebuit coroborată cu alte mijloace de probă, în lipsa depunerii chiar a înscrisului doveditor al plății sumei de 4.636.493.031,30 ROL.

Pentru toate aceste motive, întrucât nu se poate reține lipsa obiectului contractului de cesiune de creanță nr. x, Curtea a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a acestui contract ca neîntemeiat și față de caracterul peremptoriu al excepției prescripției extinctive, admise în ceea ce privește capătul de cerere privind plata/restituirea sumei de 925.913,59 RON, a respins acest capăt de cerere ca efect al prescripției extinctive, ceea ce a făcut de prisos analiza fondului acestor pretenții, inclusiv din perspectiva apărărilor formulate de pârâta A. S.A.

Atât reclamantul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cât și pârâta A. S.A. BUCUREȘTI au declarant recurs împotriva sentinței civile nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Motivele recursului declarat de reclamant sunt, în esență, următoarele:

Recurentul critică soluția instanței de fond, primordial sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea prestațiilor, soluție pronunțată în considerarea unor motive contradictorii și cu aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de fond, în cadrul raționamentului aplicat actului de judecată, a pornit de la prezumția greșită că orice plată efectuată de Ministerul Finanțelor Publice în cadrul procesului de emitere obligațiuni de stat emise în contrapartida creanțelor neperformante preluate de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ar presupune, de plano, și o pagubă.

Or, în speță, paguba nu s-a produs prin emiterea obligațiunilor de stat seria x/BA-RF2, astfel cum a reținut în mod greșit instanța primului grad de jurisdicție, ci paguba este determinată de imposibilitatea valorificării creanței neperformante, din motive imputabile exclusiv B. S.A. (actualmente A. S.A.) ca urmare a constatării inexistenței creanței la data încheierii contractului de cesiune de creanță.

Sub acest aspect, prin clauza contractuală inserată la art. 3.1 lit. g) din contractul de cesiune de creanță, B. a garantat valabilitatea, realitatea și actualitatea creanței, aceasta asumându-și în exclusivitate această responsabilitate, această obligație regăsindu-se și în dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999.

La data emiterii obligațiunilor de stat seria x/BA-RF2, pe baza informațiilor furnizate și asumate de B. S.A., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a avut convingerea că efectuează o plată validă, în contrapartida unei creanțe a cărei valabilitate, realitate și actualitate a fost garantată de cedentul B. S.A.

Momentul la care MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a putut cunoaște și a cunoscut efectiv paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea, este data de 15.10.2008, dată la care a fost înregistrată la recurent adresa nr. x/14.10.2008 a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului prin care i-a fost notificată inexistența, la data semnării contractului de cesiune de creanță, a dreptului de creanță al B. S.A. împotriva C. S.A., ce a făcut obiectul contractului de cesiune.

Deși în calificarea cererii având ca obiect restituirea prestațiilor, instanța de fond a reținut calitatea de terț a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE față de contractul de cesiune de creanță, la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, raționamentul instanței aplicat actului de judecată, relevă poziționarea instituției în situația de parte a contractului de cesiune de creanță (ceea ce nu corespunde realității).

De asemenea, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, cu modificările și completările ulterioare, întreaga responsabilitate pentru corectitudinea și realitatea sumelor preluate la datoria publică internă, conform art. 6 alin. (1) revine B. - S.A. și Agenției de Valorificare a Activelor Bancare.

Deși instanța primului grad de jurisdicție a reținut o așa-zisă "culpă" a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, manifestată printr-o lipsă de diligență în verificarea operațiunilor de privatizare, efectuate prin preluarea creanțelor bancare neperformante pentru care a emis titluri de stat, nu a indicat și norma legală care instituie o asemenea obligație în sarcina recurentului, întrucât o astfel de normă nu există.

Pe cale de consecință, față de data la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (19.08.2010), chiar și în ipoteza în care capătul de cerere privind restituirea prestațiilor este analizată de sine stătător, și nu ca o consecință firească a aplicării principiului restitutio în integrum, pretențiile MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE au fost formulate înăuntrul termenului general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Soluția asupra capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. x cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE nu a contestat calitatea de titular al B. S.A. cu privire la creanța ce a format obiectul cesiunii de creanță.

Ceea ce s-a reproșat cu privire la contractul de cesiune încheiat în speță a fost lipsa de obiect a acestuia.

La momentul perfectării cesiunii de creanță din 16.12.1999 dintre AVAB și B., în legătură cu creanța în speță, prefigurarea mentală a părților a fost întemeiată pe o ficțiune, întrucât datoria pe care B. pretindea că o are de recuperat de la C. fusese stinsă în prealabil.

Altfel spus, contraprestația pentru care a fost în speță emis titlul de valoare, până la concurența sumei ce reprezintă debitul principal în prezenta acțiune, nu a fost realizată, lipsind astfel însuși obiectul cesiunii, aspect ignorat de instanța primului grad de jurisdicție.

Astfel, raportat la dispozițiile art. 962 din vechiul C. civ., potrivit cărora, obiectul contractului este lucrul la care părțile se obligă să-l dea, să-l facă sau să nu-l facă, inexistența datoriei a cărei cesionare s-a contractat în speță lipsește de conținut raportul juridic consensual, condiție primordială pentru validitatea convenției.

Întrucât prevederile C. civ. sancționează lipsa obiectului contractului, în speță lipsa creanței cesionate, cu nulitatea absolută, evocând expres lipsa de eficiență juridică a unui astfel de angajament, calificarea efectelor unui astfel de raport juridic urmează regimul juridic al nulităților absolute, potrivit legii.

În ceea ce privește considerațiile referitoare la contractul de novație, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că în cadrul contractului de cesiune de creanță nr. x, debitorul cedat este Societatea C. S.A. Cumpăna (debitorul inițial) în privința căruia ar fi trebuit să opereze stingerea datoriei pe care aceasta o înregistra față de B. S.A., ca efect al contractului de novație.

Cu alte cuvinte, ceea ce consfințește instanța de fond prin hotărârea pronunțată, este în fapt, posibilitatea B. S.A. de a recupera în partidă dublă contravaloarea creanței pe care o deținea împotriva societății C. S.A. Cumpăna, atât prin plata efectuată de către debitorul C. S.A. Cumpăna, cât și răscumpărarea acestei creanțe, prin emisiunea de obligațiuni.

La momentul cesiunii de creanță, creanța pretinsă nu se mai identifica în patrimoniul B. ca și creanță neperformantă, astfel încât să influențeze negativ evaluarea de risc a băncii.

Caracterul fictiv al acestei creanțe la momentul cesiunii s-a concretizat, cu alterarea manifestării de voință cesionarului, într-o veritabilă infuzie de capital, fără nicio proiecție de conținut validă în registrele documentare de evidență patrimonială ale băncii.

Hotărârea este criticată și sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, raportat la dispozițiile art. 451 alin. (2) din noul C. proc. civ. și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul solicită să se facă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 304 indice 1 din C. proc. civ., urmând a examina cauza sub toate aspectele.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de pârâta A. S.A. sunt, în esență, următoarele:

Recurenta invocă greșita dezlegare a excepției prescripției extinctive a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. 932200/16.12.1999.

În speță sunt aplicabile dispozițiile nr. Legii 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării - aspect corect reținut și de către instanța de fond, aflându-ne în ipoteza instituită de art. 39 din această lege - contractul de cesiune ce face obiectul cauzei fiind circumscris operațiunilor/actelor ce privesc celelalte legi speciale din domeniul privatizării.

În această materie specifică a privatizării, s-a acordat de către legiuitor o importanță primordială principiului securității raporturilor juridice - care se opune la termene de prescripție îndelungate, în rațiunea acestuia fiind stabilite termene speciale scurte - prescripția specială instituită prin Legea nr. 137/2002 fiind deplin aplicabilă.

Art. 39 din Legea nr. 137/2002 nu face distincție după natura cererii și a pretinsului motiv al acțiunii - fiind irelevant dacă ar fi motive privind pretinsa nulitate absolută sau relativă - legea nedistingând.

Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) - astfel că termenul de prescripție de o lună se aplică și în privința unei pretinse nulități absolute.

Situația este similară și în privința termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de O.U.G. nr. 51/1998, care curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul sau actul în discuție - cu limita maximă de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului.

Or, contractul de cesiune a fost încheiat la 16.12.1999, dar documentația legată de acest contract a fost predată AAAS/AVAS/AVAB/FPS cu trei luni înainte (proces-verbal de predare-primire din 16 septembrie 1999 - astfel că, față de această documentație, AAAS/AVAS/AVAB avea posibilitatea să facă opoziție/să formuleze obiecții și să nu fie de acord cu cesiunea (ceea ce nu s-a întâmplat).

De la acest moment și până la introducerea cererii de chemare în judecată, au trecut mai bine de 12 ani.

Deopotrivă, din perspectiva art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., instanța de fond a menținut caracterul contradictoriu al raționamentului născut din faptul că, pe de o parte, a reținut că, față de obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și ulterior completată și față de dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 este competentă material să soluționeze cauza, dar, pe de altă parte, nu a considerat aplicabile normele speciale de prescripție, instituite prin legislația specifică aplicabilă, fără a distinge, oricăror operațiuni/acte circumscrise sferei privatizării.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 indice 1 din C. proc. civ.

Intimata AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursurilor și constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. 932200/16.12.1999.

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă A. S.A. față de recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, aceasta a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-reclamant MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., ca nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat note de ședință cu privire la excepția tardivității recursului declarat în cauză, arătând că, așa cum reiese din dovada atașată, hotărârea recurată a fost comunicată la data de 15 ianuarie 2019, data ștampilei, aceeași fiind și data înregistrării în evidențele recurentei.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, raportat la prevederile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., examinând, cu prioritate, tardivitatea formulării cererii de recurs, Înalta Curte o va admite, pentru următoarele considerente:

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

În ce privește calculul termenului prevăzut de art. 301 din C. proc. civ., vor fi aplicate dispozițiile art. 101 alin. (1) din același cod, care dispun în sensul că:

"Termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul".

Obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentului i-a fost comunicată hotărârea recurată la data de 14 ianuarie 2019, așa cum rezultă din dovada aflată la dosar apel, iar recursul a fost declarat la data de 31 ianuarie 2019, așa cum reiese din dovada de depunere a recursului direct la registratura Curții de Apel București - dosar recurs, peste termenul, prevăzut de lege.

Conform dispozițiilor art. 100 alin. (4) din C. proc. civ., procesul-verbal încheiat de agentul constator face dovadă până la înscrierea în fals cu privier la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat, astfel încât nu pot fi reținute argumentele recurentului-pârât cu privire la comunicarea hotărârii recurate la data de 15 ianuarie 2019, data înregistrării recursului la registratura sa.

Cum recurentul nu a formulat o cerere de repunere în termen și nici nu a dovedit o împrejurare mai presus de voința sa de împiedicare a promovării recursului în termenul legal prevăzut delege, Înalta Curte urmează să admită excepția și, în consecință, va respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca tardiv formulat.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. va fi respins ca rămas fără interes, pentru următoarele considerente:

Partea care promovează acțiunea și/sau căile de atac este obligată să respecte condițiile de exercitare a acțiunii, după caz, căile de atac prevăzute de lege.

Interesul reprezintă una dintre condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, adică folosul practic imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Interesul trebuie să fie legitim, născut și actual, ultima condiție nemaifiind îndeplinită în speță, recurenta-pârâtă nemaiavând interes în susținerea căii de atac promovate.

Recursul recurentei-pârâte a vizat exclusiv greșita respingere a excepției prescripției extinctive a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. 932200/16.12.1999.

Prin sentința civilă nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția prescripției extinctive, în raport de capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută, ca neîntemeiată. A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. x, formulat de reclamantul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și A. S.A., ca neîntemeiat.

Cum recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a fost respins ca tardiv formulat, soluția pe acest aspect rămânând irevocabilă, recurenta-pârâtă nu mai justifică interes în susținerea propriului recurs.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca tardiv formulat. Recursul declarat de recurenta A. S.A. BUCUREȘTI împotriva aceleiași sentințe, va fi respins ca rămas fără interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de recurenta A. S.A. BUCUREȘTI împotriva aceleiași sentințe, ca rămas fără interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2019.