ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

3

/20

16

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Constanța la 05 decembrie 2013, contestatorul A. a formulat contestație la executare

împotriva somației din 12 noiembrie 2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea

Activelor Statului.

În

motivarea cererii, contestatorul a solicitat anularea acestei

somații, întrucât la 27 noiembrie 2013 a primit, prin poștă, somația din 12

noiembrie 2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului prin

care i se aducea la cunoștință obligația de a plăti suma de 75.231,79 RON, echivalentul

a 43.948,79 dolari S.U.A., sumă ce provine din preluarea de către A.A.A.S. de la

fosta Bancă B. SA, prin contractul de cesiune de creanță din 03 decembrie 1999,

a debitului pe care societatea C. SRL îl avea către această bancă, iar A. ar fi

girat împrumutul făcut de societate la bancă.

De asemenea, contestatorul a invocat excepția

prescripției dreptului de a solicita plata debitului pe considerentul că împrumutul

pe care SC C. SRL îl avea la Banca B. SA avea scadența la 20 martie 1999 și constituia

un act autentic și un titlu executoriu, astfel că era prescris orice termen de executare.

Contestatorul a mai susținut că SC C. SRL

a fost supusă procedurii insolvenței și că în cadrul acesteia, creditorul putea

să își recupereze creanța atât prin vânzarea bunurilor societății, cât și prin executarea

silită a administratorilor statutari ai acesteia: D., E. și F., care au fost obligați,

prin sentința nr. 3358/COM din 23 aprilie  2004 a Tribunalului Constanța să răspundă

de pasivul societății; că aceste persoane au fost giranți ai debitoarei alături

de contestator și de o altă persoană, G.; că datoria a fost împărțită nelegal în

cinci părți fiind achitată câte 1/5 de fiecare și că a rămas contestatorului să

plătească partea sa de 1/5.

Totodată, contestatorul mai arată că la

suma restantă în valoare de 11.870 RON, creditoarea a adăugat și dobânzi în valoare

de 62.298,92 RON, cu toate că legea falimentului interzicea aceasta.

Prin întâmpinarea depusă la 14

ianuarie 2014, intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat

respingerea contestației, iar la 28 februarie 2014 contestatorul A. a depus răspuns

la întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 6855 din 17 iunie

2014 a Judecătoriei Constanța a fost declinată soluționarea cauzei, în favoarea

Curții de Apel București, reținându-se incidența dispozițiilor art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998.

După înregistrarea litigiului pe rolul

Curții de Apel București la 08 iulie 2014, intimata A.A.A.S. a depus precizări,

iar la 27 octombrie 2014 A. a depus răspuns la precizările intimatei.

Prin sentința civilă nr. 75 din 21

noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins excepția

prescripției pentru termenul de 7 ani; a respins excepția prescripției pentru termenul

de 3 ani; a respins excepția beneficiului de diviziune și a beneficiului de discuțiune;

a respins excepția prematurității titlului executoriu al contestatorului, din

01 februarie 2011; a respins excepția perimării titlului executoriu și a somației

din 12 noiembrie 2013; a respins excepția perimării titlurilor executorii din 01

februarie 2011 pentru lipsă calitate procesuală activă a contestatorului; a respins

excepția perimării sechestrului asigurător.

A respins ca neîntemeiată contestația împotriva

somației nr. 1806 din 12 noiembrie 2013, formulată de A. în contradictoriu cu intimata

A.A.A.S.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că excepțiile invocate de către contestator sunt nefondate, iar contestația

împotriva somației din 12 noiembrie 2013, este neîntemeiată, pentru următoarele

considerente:

Potrivit somației de executare din 12

noiembrie 2013, emisă de A.A.A.S., ce face obiectul contestației, A. datorează echivalentul

în RON, la data plății, a sumei de 43.948,79 dolari S.U.A.

Din analiza actelor dosarului, instanța

a reținut că suma arătată a fost creanța inițială, echivalentul sumei de 74.532,62

RON și că din această sumă a fost achitată o parte, așa cum a recunoscut expres

intimata și cum rezultă și din situația creanței la 31 decembrie 2014, astfel că,

potrivit susținerilor intimatei creanța este de 29.342,31 RON, la care se adaugă

actualizările.

Astfel, societatea C. SRL a fost dizolvată

și apoi radiată în cadrul procedurii insolventei acesteia, iar prin sentința

nr. 3558 din 23 aprilie 2004 a Tribunalului Constanța a fost admisă cererea formulată

de A.V.A.S. fiind obligați, în solidar, administratorii D., E. și F. la plata sumei

de 43.948,79 dolari S.U.A., care va intra în patrimoniul debitoarei C. S-a apreciat

că această sumă nu poate fi redusă, astfel cum susține contestatorul, ci doar achitată,

fiind stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În

ceea ce privește critica referitoare la prescripția dreptului

la executarea creanței, instanța a reținut că împrumutul acordat de Bancă a fost

cesionat către A.V.A.S. în anul 1999 și că acest contract de credit se afla în litigiu

anterior cesiunii, astfel că, A. a fost obligat la plata împrumutului în temeiul

hotărârii judecătorești, titularul creanței rămânând A.V.A.S.

Astfel, sentința civilă nr. 1475/Com/1999

nu putea să constituie titlu executoriu, potrivit art. 720 C. proc. civ., deoarece

acest text a fost introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, care a intrat în vigoare la

02 mai 2001, adică 7 luni - art. IX din Ordinul nr. 290/2000 de modificare a O.U.G.

nr. 138/2000 - de la data publicării O.U.G. nr. 138/2000 (02 octombrie 2000). Chiar

dacă s-ar considera că prin cesiunea contractului datoria era exigibilă din 1999,

prescripția de 7 ani a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată, ce avea

ca obiect creanța născută din contractul de împrumut, A.V.A.S. subrogându-se în

drepturile băncii.

Decizia nr.

76/2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța

este executorie de la data emiterii ei, respectiv 17 aprilie 2008. În acest sens,

calculând termenul de prescripție a executării creanței, instanța a constatat că

datoria Băncii B. SA a fost cesionată în 1999, moment de la care datoria a devenit

exigibilă în favoarea A.V.A.S. La 16 iulie 1997 Banca B. SA a formulat cerere de

chemare în judecată față de garanți pentru plata, în solidar, a sumei de 118.700.000

ROL, credit restant, 662.998.117 ROL dobânzi aferente creditului și 3.637.000 ROL

cheltuieli de judecată. în consecință, față de A.V.A.S., subrogată în drepturile

băncii, termenul de prescripție nu a început să curgă în raport cu debitorii garanți,

subiecți ai litigiului.

Termenul de prescripție de 7 ani a început

să curgă la 02 martie 2006, când a fost emisă decizia nr. 49 de Curtea de Apel Constanța,

ulterior, prin casarea acestei decizii, titlul executoriu în speță este decizia

nr. 76/2008. Astfel, AVAS a emis și comunicat titlul executoriu la 04.02.2011, potrivit

procedurii O.U.G. nr. 51/1998 și a pus sechestru asigurător la 31 octombrie 2012,

acesta fiind considerat act de executare, iar termenul de prescripție arătat nu

era împlinit chiar și în raport cu data de 02 martie 2006.

De asemenea, executarea a fost întreruptă

și prin plata parțială a creanței de o parte dintre debitorii solidari, în 2011,

contestatorului fiindu-i comunicată la 10 iunie 2011 plata parțială arătată, precizându-se

suma datorată ca urmare a plății parțiale a creanței

Potrivit dispozițiilor art. 1045 C.

civ., acțiunea îndreptată împotriva unuia dintre debitorii solidari întrerupe prescripția,

iar în speță, așa cum rezultă din somația depusă de contestator la dosar, titlul

de creanță este sentința civilă nr. 1475/1999 a Tribunalului Constanța, definitivă

prin decizia nr. 76/2008 a Curții de Apel Constanța, prin care contestatorul a fost

obligat, în solidar, cu alte persoane la plata sumei de 74.532,62 RON, și că, din

această sumă a fost plătită o parte, de celelalte persoane. Astfel, rezultă că și

acesta este un alt temei al întreruperii termenului de prescripție, de la data plății

parțiale începe să curgă un nou termen de executare de 7 ani, conform art. 16

lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

În

cauză, creanța A.V.A.S. fiind bugetară, nu i se putea aplica

prescripția de 3 ani din dreptul comun, ci prescripția de 7 ani prevăzută de

art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998.

În ceea ce privește excepția perimării

actelor de executare, inclusiv a sechestrului asigurător, instanța a reținut, potrivit

art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998, că executarea silită începe fără somație, comunicându-i-se

obligația de plată debitorului și prin urmare, nu este perimat nici un act de executare

sau titlu de executare, așa cum susține contestatorul căci, potrivit art. 387,

art. 389 și art. 390 C. proc. civ., actul de executare nu se perima în 6 luni, în

cazul în care legea prevede altfel, cum este situația executării reglementată prin

O.U.G. nr. 51/1998.

Având în vedere că textul art. 389 C.

proc. civ. nu este aplicabil în cazul acestei executări, instanța a respins cererea

de anulare a titlurilor executorii și a somației, pe considerentul invocat de contestator,

perimarea actelor de executare și tot pentru același considerent a respins și excepția

perimării sechestrului asigurător din 31 octombrie 2012.

Cu privire la cererea de perimare și de

anulare a titlurilor executorii emise pe numele contestatorului și a celorlalți

codebitori solidari, instanța a avut în vedere, înscrisul denumit „Răspuns”, depus

la 27 octombrie 2014, prin care contestatorul solicita desființarea, în temeiul

art. 389 C. proc. civ. și a titlurilor executorii depuse la dosar de A.A.A.S.: din

19 iulie 2011, din 01 februarie 2011 și somația din 12 noiembrie 2013, iar ca o

consecință a acestei anulări să fie anulat și sechestrul.

În

această situație, instanța a observat că acel înscris a fost

depus la ultimul termen de judecată, motiv pentru care instanța a reținut că nu

a fost învestită cu analiza acestora. Totodată, s-a reținut că numai adresa de comunicare

a titlul executoriu înregistrată în 01 februarie 2011 și adresa de precizare a sumei

datorată ulterior, înregistrată în 07 iunie 2011, sunt emise pe numele contestatorului,

astfel că doar acestea pot fi luate în discuție.

Analizând cererea de anulare și a titlurilor

invocate de contestator, emise pe numele celorlalți codebitori, din perspectiva

perimării acestora, instanța a constatat că ceilalți codebitori nu au fost chemați

în judecată, iar în cazul în care s-ar admite că un debitor solidar poate să facă

acte procesuale în favoarea unor codebitori solidari, aceștia trebuiau să fie chemați

în judecată.

În

ceea ce privește critica privind excepția prematurității,

a beneficiului de diviziune și de discuțiune, instanța a apreciat că atâta timp

cât creditorul are o creanță împotriva debitorului, obligat în solidar, ce nu a

fost executată, el se poate îndrepta împotriva oricărui debitor, dreptul său de

alegere a debitorului urmărit fiind discreționar.

În

acest context, instanța a apreciat că nu poate fi primită

nici teza privind „prematuritatea emiterii somației” pe considerentul că s-ar fi

încălcat beneficiul de discuțiune ce ar consta în faptul că A.A.A.S. trebuia să

recupereze suma în cadrul procedurii insolvenței debitorului principal SC C. SRL.

Pe considerentul arătat, debitorul, obligat în solidar la plata unei creanțe nu

poate să se apere trimițând pe creditor să recupereze mai întâi creanța de la societatea

în faliment, în prezent lichidată.

Pentru același considerent, al obligației

la plată în solidar, nu au putut fi primite nici criticile privind beneficiul diviziunii

sau al discuțiunii, pe motiv că debitorul contestator ar fi fost obligat împreună

cu alți 6 garanți. În acest sens, se constată că prin sentința civilă nr. 1475/com/1999

a Tribunalului Constanța, contestatorul a fost obligat, în solidar, cu alte persoane

la plata creanței în litigiu și că prin decizia nr. 76 din 17 aprilie 2008 a Curții

de Apel Constanța a fost menținută obligația, reținându-se că „răspunderea părților

este solidară”, conform art. 42 C. com., iar potrivit art. 1042 C. civ., „creditorul

solidar se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fără ca debitorul

să poată opune beneficiul de diviziune”.

Împotriva acestei sentințe, contestatorul

A. a declarat recurs solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat în

scris și depus la dosar.

Recurentul își subsumează global criticile

motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ.,

invocând în esență, pe de-o parte, aplicarea greșită a legii de către instanță în

soluționarea excepțiilor prescripției dreptului de a cere executarea silită, a prematurității

acțiunii și a perimării executării silite, iar, pe de altă parte, că instanța a

făcut o greșită apreciere a întinderii creanței.

În

argumentarea motivelor de recurs, recurentul susține că, deși,

instanța îi solicitase să facă o reevaluare a creanței, aceasta nu a ținut cont

de ea și nici de faptul că A.A.A.S. a precizat că s-a mai plătit din creanță și

totuși a menținut creanța la valoarea inițială, încălcând astfel, art. 488

alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În

acest sens, recurentul arată că, contractele de credit sunt

contracte comerciale, iar penalitățile și actualizările creditelor restante nu pot

depăși dublul sumei, conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002,

iar totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin.

(1) și (2), din același act normativ nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia

sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Mai susține recurentul că, deși a precizat

faptul că A.A.A.S. a avut posibilitatea de a recupera creanța de la SC C. SA și

chiar de la foștii directori, instanța a apreciat că se impune ca A.A.A.S. să recupereze

creanța de la giranți.

Referitor la soluția dată excepției prescripției

dreptului de a cere executarea silită, recurentul arată că instanța a făcut o greșită

aplicare a art. 720

8

C. proc. civ., deoarece sentința civilă nr. 1475/COM/1999

pronunțată de Tribunalul Constanța era definitivă și executorie încă din anul 2000,

considerând astfel că, în mod greșit s-a apreciat că atacarea acestei hotărâri prin

intermediul căilor de atac ar întrerupe cursul prescripției.

În

ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului

de a cere executarea silită recurentul invocă aplicarea eronată a art. 13 pct. 5

din O.U.G. nr. 51/1998 și a art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect, recurentul arată că potrivit

reglementărilor legale, contractele de credit și contractele de garanție constituie

titluri executorii, acestea datând din 1995 (1991), iar A.V.A.S. a emis titlul executoriu

în 2011, deci după 16 ani, sens în care apreciază că la acea dată datoria era prescrisă

mai ales că Legea nr. 58/1998 se aplică și la contractele bancare încheiate înainte

de apariția legii, iar contractul de credit din 20 martie 1991 încheindu-se cu mențiunea

că este act autentic constituie titlu executoriu.

Din perspectiva aprecierii de către instanță

a întinderii creanței, recurentul reproșează instanței că a aplicat reglementările

speciale ale O.U.G. nr. 51/1889 în defavoarea dispozițiilor cu caracter general

și forță juridică superioară cuprinse în art. 387, 389 și 390 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 24 aprilie

2015, intimata A.A.A.S. a solicitat anularea recursului în temeiul dispozițiilor

art. 302

1

alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ., coroborate cu prevederile

art. 303 alin. (1) și art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru neindicarea hotărârii

ce se atacă și pentru nemotivarea recursului, excepții care au fost soluționate

prin practicaua deciziei, în sensul respingerii acestora.

Pe fondul recursului, intimata a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, considerând că în mod corect a reținut instanța

investita cu judecarea fondului cererii, cu privire la excepția prescripției, că

A.A.A.S., în calitate de cesionar, a preluat prin contractul de cesiune de creanță

din 03 decembrie 1999, de la Banca B. SA, în calitate de cedent, o creanță bancară

neperformantă în valoare nominală de 75.231,79 RON, echivalentul a 43.948,79 dolari

S.U.A. asupra SC C. SA, suma fiind consolidată în conformitate cu dispozițiile

art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.

De asemenea, susține intimata că s-a apreciat

corect de instanță că nu sunt fondate nici susținerile reclamantului privitoare

la întinderea creanței, întrucât suma de 29.342,31 RON este compusă din: 14.532,62

RON - debit și 15.109,69 RON - actualizare debit, la care se va adaugă suma rezultată

din actualizarea debitului de 29.342,31 RON, corespunzătoare perioadei cuprinsă

între luna aprilie 2011 și data plății integrale.

În

mod legal a respins instanța și excepția prematurității emiterii

somației, reținând că, întrucât răspunderea debitorilor este solidară, mai exact,

situația unei solidarități pasive, astfel că fiecare debitor trebuie să răspundă

integral pentru toată suma, creditorul având dreptul de a recupera creanța de la

oricare dintre debitorii responsabili solidar.

În

ceea ce privește excepția perimării executării silite, intimata

apreciază că nu se putea considera perimat niciun act de executare, deoarece actul

de executare nu se perima în termen de 6 luni, în cazul în care legea specială prevede

altfel, așa cum este situația executării reglementate de O.U.G. nr. 51/1998.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei

A.A.A.S., depus la 14 mai 2015, recurentul A. a solicitat respingerea susținerilor

ca fiind nefondate.

Prealabil examinării motivelor de nelegalitate,

Înalta Curte constată că în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a indicat

dispozițiile art. 488 pct. 6, 8 C. proc. civ., însă trebuie avut în vedere faptul

că, în speță, executarea silită a început la 31 octombrie 2012, astfel cum rezultă

din procesul-verbal de aplicare a sechestrului din 31 octombrie 2012. în acest context,

se constată că sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit

cărora: „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor

silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază

că motivele de recurs indicate ca temei de drept pentru susținerea căii de atac

nu sunt incidente în speță, astfel că, instanța de recurs constată că motivele de

nelegalitate astfel cum au fost dezvoltate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și cele de netemeinicie prevăzute

de art. 304

1

C. proc. civ., urmând a le analiza din această perspectivă.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată

că recursul este fondat, urmând a fi admis în raport cu următoarele considerente:

Cu privire la criticile recurentului A.

referitoare la aplicarea greșită a legii de către instanță în soluționarea excepțiilor

prescripției dreptului de a cere executarea silită, a prematurității acțiunii și

a perimării executării silite, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a

fi respinse în considerarea următoarelor:

Dispozițiile art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998,

prevăd la alin. (4), că „pe data preluării de către A.V.A.B. a activelor bancare

contractele de credit ajunse la scadență, încheiate între bănci și persoanele fizice

sau persoanele juridice debitoare, constituie de drept titlu executoriu, fără să

fie necesară învestirea cu formulă executorie”, iar la alin. (5), că „termenul de

prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.B.,

constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost

învestite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanțelor

pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris?”

Dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958,

în vigoare la data la care a început să curgă termenul de prescripție, prevăd că

„Prescripția se întrerupe: (...) b) prin introducerea unei cereri de chemare în

judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească,

ori la un organ de arbitraj, necompetent”.

Prin urmare, în mod legal a reținut prima

instanță că termenul de prescripție nu este îndeplinit, motiv pentru care s-a impus

respingerea excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită, întrucât

creanța A.V.A.S. fiind bugetară, nu este aplicabilă prescripția de 3 ani din dreptul

comun, ci prescripția de 7 ani prevăzută de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998.

În

acest context, termenul de prescripție a fost întrerupt încă

din anul 1997 prin decizia nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel Constanța,

definitivă prin care reclamantul A. a fost obligat la plata sumelor reprezentând

credit restant, dobânzi, cheltuieli de judecată.

În

cauză, o nouă prescripție a început să curgă de la rămânerea

definitivă a deciziei nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel Constanța,

conform art. 17 teza finală din Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripție

astfel stabilit nu s-a împlinit.

În

ceea ce privește excepția prematuri tații emiterii somației,

se constată că în mod legal a fost respinsă, întrucât, atâta timp cât creditorul

are o creanță împotriva debitorului obligat în solidar, ce nu a fost executată,

atunci acesta se poate îndrepta împotriva oricărui debitor, dreptul său de alegere

a debitorului urmărit fiind discreționar.

Prin urmare, întrucât răspunderea debitorilor

este solidară, situația unei solidarități pasive, fiecare debitor trebuie să răspundă

integral pentru toată suma, creditorul având dreptul de a recupera creanța de la

oricare dintre debitorii responsabili solidar.

Cu privire la excepția perimării executării

silite, se reține că potrivit dispozițiilor art. 390 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile

în speța de față, întrucât executarea a fost declanșată înainte de intrarea în vigoare

a noului C. proc. civ., „dispozițiile art. 387 și 389 nu se aplică în cazurile când

legea încuviințează executarea fără somație”, iar conform art. 41 alin. (1) din

O.U.G. nr. 51/1998 „Titlul executoriu se comunică debitorului și se pune în executare

fără nici o formalitate”.

Astfel, dispozițiile art. 390 C. proc.

civ. instituie o excepție, respectiv înlătură aplicarea prevederilor art. 389 cu

privire la perimare, în cazurile în care legea încuviințează executarea fără somație,

iar potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998, titlul executoriu comunicat debitorului

se pune în executare fără nicio formalitate.

Tot în același sens sunt și dispozițiile

art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care reglementează blocarea conturilor,

dispoziții conform cărora, după comunicarea către debitor a titlului executoriu,

A.A.A.S. poate dispune prin ordin blocarea prin poprire a conturilor bancare ale

debitorului, prin urmare, fără nicio altă formalitate.

Din această perspectivă, nu se putea considera

perimat niciun act de executare, deoarece actul de executare nu se perima în termen

de 6 luni în cazul în care legea specială prevede altfel, așa cum este situația

executării reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998.

În ceea ce privește critica referitoare

la faptul că instanța a făcut o greșită apreciere a întinderii creanței, se constată

că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

Din analiza actelor dosarului, Înalta

Curte reține că A.A.A.S. în temeiul contractului de cesiune de creanță din 03 decembrie

1999, în calitate de cesionar, a preluat de la Banca B. SA, în calitate de cedent,

creanța bancară neperformantă cu valoarea nominală de 75.231,79 RON echivalentul

a 43.948,79 dolari S.U.A.

Conform dispozițiilor sentinței civile

nr. 1475/Com/1999 din 01 octombrie 1999 a Tribunalului Constanța și a deciziei civile

nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel Constanța, suma cu titlu de creanță

este de 74.532,62 RON, din care suma de 11.870 RON reprezintă credit restant, suma

de 62.298,92 RON reprezintă dobânzi, iar suma de 363,70 RON reprezintă cheltuieli

de judecată.

Pe parcursul procesului derulat în primă

instanță, intimata-creditoare, A.A.A.S., la solicitarea instanței a emis în 10

octombrie 2014 nota de precizări în care, referindu-se la întinderea creanței astfel

cum a fost stabilită prin sentința civilă nr. 1475/COM din 01 octombrie 1999 pronunțată

de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/COM/1997, definitivă prin decizia civilă

nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța (hotărâri

aflate la dosar), a consemnat că obligația totală de plată s-a stabilit în mod irevocabil

pentru suma în cuantum de 74.532,62 RON.

Intimata-creditoare A.A.A.S. a arătat că,

din această sumă, în contul A.A.A.S. s-a încasat suma de 60.000 RON după cum urmează:

suma de 45.000 RON - achitată de D., E. și G.; suma de 15.000 RON - achitată de

F.

Intimata-creditoare a precizat că suma

rămasă de plată este în cuantum de 29.342,31 RON compusă din: 14.532,62 RON debit

și 15.109,69 RON actualizare debit la care se va adăuga suma rezultată din actualizarea

debitului de 29.342,31 RON corespunzătoare perioadei cuprinsă între luna aprilie

2011 și data plății integrale.

Din analiza înscrisurilor administrate

în cauză instanța supremă reține că în urma litigiului finalizat prin sentința civilă

nr. 1479/COM/1997 pronunțată de Tribunalul Constanța, astfel cum a fost schimbată

cu caracter definitiv prin decizia civilă nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, irevocabilă prin respingerea recursului rezultă că

suma deținută de către A.A.A.S., cu titlu de creanță izvorâtă din contractul de

cesiune de creanță încheiat cu Banca B. SA este de 74.531,62 RON compusă din suma

de 11.870 RON reprezentând debit, suma de 62.298,91 RON reprezentând dobânzi și

suma de 3.637 RON reprezintă cheltuieli de judecată.

Față de cele mai sus evidențiate rezultă

că, în mod greșit, s-a consemnat în somația emisă de A.A.A.S. suma de 75.231,79

RON în condițiile în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, conform celor

statuate prin hotărârile judecătorești mai sus precizate, că suma deținută cu titlu

de creanță este în cuantum de 74.231,79 RON. De altfel, chiar intimata A.A.A.S.

a notificat recurentul-contestator printr-un înscris aflat la dosar fond în legătură

cu obligația de plată în sumă de 74.532,62 RON.

Din această sumă instanța supremă reține

că intimata-creditoare a recuperat suma totală de 60.000 RON conform celor arătate

în nota de precizări depusă la dosar și că a rămas un debit neachitat în cuantum

de 14.532,62 RON. Cât privește suma pretinsă cu titlu de actualizare instanța supremă

reține că somația emisă nu conține o sumă cu acest titlu, ci doar debitul de 75.231,79

RON, greșit consemnat, potrivit celor mai sus arătate, precum și că intimata-debitoare

nu a demonstrat prin nici un alt mijloc de probă modalitatea în care a stabilit

suma pretinsă cu titlu de actualizare.

În

aceste condiții, suma pretinsă cu acest titlu este lipsită

de temei câtă vreme cuantificarea sa nu a fost demonstrată pe baza unor date care

să permită o verificare efectivă.

În

raport cu considerentele ce preced, Înalta Curte reține că

instanța de fond a pronunțat hotărârea fără a analiza înscrisurile administrate,

precum și precizările formulate de intimata-creditoare la solicitarea instanței

de fond.

În

acest context, Înalta Curte apreciază că răspunderea solidară

nu poate fi reținută în sensul că A.A.A.S. are dreptul de a recupera aceeași creanță

de la fiecare debitor în parte, pentru că ar însemna ca suma cu titlu de creanță

să se multiplice de atâtea ori câți debitori sunt.

Astfel, din debitul în sumă de 74.532,62

RON, se constată că a fost recuperată suma de 60.000 RON de la ceilalți debitori

solidari, așa încât, debitul rămas de achitat în sarcina recurentului A. este în

sumă de 14.532,62 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat

de recurentul A., va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va admite

contestația la executare formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata

A A AS și va anula în parte somația din 12 noiemrie 2013 emisă de A.A.A.S., pe care

va menține pentru un debit de 14.532,62 RON, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul

A. împotriva sentinței civile nr. 75 din 21 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VI-a civilă.

Modifică în parte sentința recurată, în

sensul că:

Admite contestația la executare formulată

de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata A.A.A.S.

Anulează în parte somația din 12

noiembrie 2013 emisă de A.A.A.S., pe care o menține pentru un debit de 14.532,62

RON.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

19 ianuarie 2016.