ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3238/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3238/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 1125/62/COM/2007,

creditorul S.G. în contradictoriu cu debitoarea SC N. SA Brașov, a solicitat

instanței emiterea unei somații de plată prin care debitoarea să fie obligată

la plata sumei de 309.600 euro (1.052.640 lei) la care se adaugă dobânda legală

începând cu data de 3 ianuarie 2004.

Debitoarea a formulat

întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de ordonare a somației de

plată întrucât creanța nu este certă și nici exigibilă.

Prin contractul de împrumut

scadența creditului a fost stabilită de către părți la data de 29 iunie 2000.

La data de 29 iunie 2003 s-a

împlinit termenul de prescripție privind executarea obligației de restituire a

împrumutului.

Actul adițional invocat de

reclamant la data de 3 ianuarie 2004 nu poate nici să confirme debitul și să

producă o întrerupere a prescripției și nici să constituie o nouă convenție

încheiată de părți cu privire la împrumutul inițial.

Actul adițional încheiat la

data de 3 ianuarie 2004 nu are o dată certă și nici nu poartă ștampila

societății, astfel încât nu poate să producă efectele urmărite de reclamant.

Cel de-al doilea act

adițional are aceleași carențe de formă, care face imposibilă facilitatea valorificării

sale prin intermediul instanței, în principal și prin intermediul unei cereri

întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001.

Cu privire la caracterul

cert al creanței, se arată că împrumutul nu este purtător de dobânzi, clauza

părților fiind expresă în acest sens.

Actul adițional din data de

3 ianuarie 2004 nu poate produce efectul revigorării obligației prescrise, iar

pe de altă parte acesta nu face vorbire decât de dobânda ce ar trebui achitată

pentru anul 2004, această clauză neputându-se aplica și pentru anii 2005 –

2006.

Se mai arată că o parte a

împrumutului a fost achitat de societate, conform evidențelor acesteia.

Întrucât creanța este

prescrisă, parțial stinsă prin plată și nu poartă dobânzi, se solicită

respingerea cererii.

La prima zi de înfățișare

reclamantul a formulat cerere de modificare a acțiunii în sensul că temeiul de

drept nu este O.G. nr. 5/2001, ci art. 969 C. civ.

În motivarea acțiunii astfel

cum a fost modificată se arată că la data de 29 iunie 1999, reclamantul a

înmânat pârâtei suma de 600.000.000 lire italiene, echivalentul a 309.600 euro.

La data de 3 ianuarie 2004,

părțile încheie un act adițional prin care se confirmă împrumutul, pârâta

făcând un act de recunoaștere a datoriei în înțelesul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

La data de 25 iulie 2006,

părțile recunosc din nou raportul juridic dintre ele, fixând data

exigibilității la 31 decembrie 2006.

Cum termenul de plată a curs

fără ca pârâta să-și execute obligația de restituire, a promovat prezenta

acțiune.

Actul adițional din data de

3 ianuarie 2004 și cel din data de 15 martie 2006 confirmă că între părți nu a

intervenit prescripția și că obligația pârâtei este una perfectă, iar nu una

naturală, imperfectă.

Data certă este un element

care are relevanță doar în măsura în care interesul este opus unor terți, între

părți data scripturii private este data consemnată ca atare în act.

Împrumutul este recunoscut

de către pârâtă, care afirmă, pe calea unei mărturisiri complexe că a plătit o

parte din suma datorată.

În probațiune s-au depus

înscrisuri.

Pârâta a formulat

întâmpinare la acțiune astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea

acesteia pentru următoarele considerente:

Actul adițional din data de

3 ianuarie 2004 nu are valoarea unui act de recunoaștere a datoriei întrucât nu

este realizat în interiorul termenului de prescripție.

Această „recunoaștere” nu

poate avea valoare juridică a unei întreruperi de prescripție astfel cum este

reglementată de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare prescripția

dreptului la acțiune a intervenit la data de 29 iunie 2003, anterior oricărei

recunoașteri, ceea ce face ca o acțiune introdusă în 2007 să nu poată fi

admisă.

Înscrisul din 2006 nu poate

fi reținut în cauză întrucât nu a fost depus în original și nici nu s-a prezentat

originalul pentru a se concluziona că acesta există în realitate.

În cauză s-a solicitat,

admis și administrat proba cu înscrisuri.

Examinând actele și

lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Între reclamantul S.G. și

pârâta SC N. SA a fost încheiat contractul de împrumut care a primit încheiere

de legalizare de semnătură din 29 iunie 1999 de la NP T.V.

Potrivit contractului,

reclamantul a dat cu titlu de împrumut pârâtei SC N. SA suma de 600.000.000

lire italiene, suma ce urma a fi restituită la data de 29 iunie 2000 în aceeași

unitate monetară.

Întrucât împrumutul nu a

fost restituit la data scadentă prevăzută în contract, termenul de prescripție

de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la

scadență, respectiv 29 iunie 2000.

Acest termen de prescripție

s-a împlinit la 29 iunie 2000.

Prescripția este de ordine

publică, efectul împlinirii termenului de prescripție fiind acela al stingerii

iremediabile a dreptului la acțiune.

Din momentul împlinirii

termenului de prescripție, dreptul de creanță nu se stinge, însă el devine un

drept imperfect, executarea sa reprezentând un fapt lăsat la aprecierea

debitorului.

O eventuală renunțare la

beneficiul prescripției poate fi constatată numai la momentul la care

debitoarea face în mod efectiv o plată către reclamant, îndeplinindu-și

obligația corelativă dreptului prescris.

Actele depuse la dosar,

respectiv actul adițional din data de 3 ianuarie 2004 și actul adițional din

data de 25 martie 2006, raportul cauzelor privind verificarea bilanțului

contabil și a contului de profit și pierderi la 31 decembrie 2004 și Hotărârea

A.G.O.A. din data de 18 martie 2005 nu are semnificația unei recunoașteri a

datoriei, întrucât o atare recunoaștere operează potrivit art. 16 din Decretul nr.

167/1958 înlăuntrul termenului de prescripție, or, în speță termenul de

prescripție s-a împlinit la 29 iunie 2003.

Pentru motivele arătate

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 3205 din 3 octombrie 2007, a

respins acțiunea reclamantului ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul S.G., apel care a fost admis de Curtea de Apel Brașov

care, prin decizia nr. 3 din 24 ianuarie 2008, a desființat sentința atacată, a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această

decizie instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Instanța de fond a reținut

în mod corect situația de fapt dedusă judecății cu privire la împlinirea

termenului de prescripție al dreptului la acțiune în raport de contractul de

împrumut încheiat din 29 iunie 1999.

Considerentele instanței de

fond legate de actele adiționale din 3 ianuarie 2004 și 25 martie 2006, cât și

cele privind raportul cenzorilor aprobat prin hotărârea A.G.A. din 18 martie

2005 nu au avut în vedere însă apărările reclamantului referitoare la

renunțarea la prescripția extinctivă.

În principiu, prescripția

stinge doar dreptul la acțiune în sens material, iar nu însuși dreptul

subiectiv, concluzia rezultând din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 și de art. 1092 alin. (2) C. civ., astfel încât

dreptul subiectiv devine un drept imperfect fiind privat de protecția acțiunii

judiciare. Cele două texte de lege nu abrogă expres dispozițiile art. 1838 – art.

1840 și ale art. 1843 C. civ. care reglementează teza renunțării la prescripția

extinctivă. De altfel, prevederile Decretului nr. 167/1958 se referă parțial la

principiul renunțării la beneficiul prescripției împlinite în cuprinsul art. 20

alin. (1) în care se arată că debitorul care a executat obligația după ce

prescripția s-a împlinit, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației,

renunțând astfel la beneficiul prescripției.

Este adevărat că aceste

dispoziții vizează doar actele de executare voluntară ale obligației prescrise,

însă în speță s-au efectuat nu doar acte de executare voluntară parțiale

(potrivit extraselor de cont din perioada 1 mai 2005 – 30 iunie 2005 și 1 iulie

2005 – 9 ianuarie 2006), ci s-au încheiat și două acte adiționale la 3 ianuarie

2004 și 25 martie 2006, ulterioare împlinirii termenului de prescripție. Cele

două acte adiționale, dintre care ultimul nu a mai fost exhibat de parte în

apel, au semnificația juridică de renunțare la prescripția împlinită întrucât

se referă la creditul contractat la 26 iunie 1999, la aplicarea unei dobânzi la

întreaga sumă, cât și la prelungirea creditării până la 31 decembrie 2006.

Chiar dacă nu am lua în

considerare actul adițional din 25 martie 2006, întrucât partea nu a înțeles

să-l mai invoce în apel, reținem valabilitatea actului adițional din 3 ianuarie

2004 și efectele produse de acest act între părțile contractante, fiind evident

că actul provine de la debitoarea intimată, prin semnarea actului de către

reprezentantul societății, persoana împuternicită să angajeze societatea

debitoare.

Prin urmare, dacă

prevederile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 recunosc efectele

juridice produse de executarea unei prestații precise, rezultă că și

obligațiile asumate de părți ulterior împlinirii prescripției pot fi

considerate valabile și licite, întrucât consolidează situația juridică incertă

cu privire la creanță, cu atât mai mult cu cât aceste obligații îmbracă forma

unor acte juridice consensuale.

În speță, prin actul

adițional din 3 ianuarie 2004 se recunoaște datoria contractuală, iar

stabilirea unei dobânzi contractuale asupra creditului are semnificația

consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate, drept ce nu este

considerat prescris de către părțile contractante, debitoarea renunțând astfel

în mod explicit la prescripția câștigată.

Pe de altă parte,

evidențierea datoriei în documentele contabile ale debitoarei (raportul

cenzorilor, bilanțul contabil pe anul 2004), chiar dacă nu are valoarea unei

recunoașteri exprese prin prisma dispozițiilor Legii nr. 82/1991 și ale art. 1838

– art. 1840 C. civ., dobândește semnificația consolidării situației juridice

incerte din perspectiva plăților parțial efectuate, plăți ce vizează dobânda

calculată la întreaga valoare a creditului. În acest fel nu se poate reține cu

temei că datoria a fost recunoscută parțial doar în măsura plăților efectuate,

întrucât aprobarea existenței creanței în întregul său însoțită de dobânzi, are

valoarea unei renunțări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripției.

În final instanța a făcut

trimitere directă la prevederile art. 1839 C. civ., pe care și-a întemeiat

soluția.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, pârâta SC N. SA Brașov, solicitând admiterea

recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și

păstrării sentinței pronunțate de prima instanță, cu motivarea că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin aceea că a aplicat în mod greșit

dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale Codului civil privind prescripția

extinctivă (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), a interpretat eronat înscrisurile

invocate de către părți ca fundament al poziției lor procesuale (art. 304 pct. 8

C. proc. civ.) și a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii (art.

304 pct. 7 C. proc. civ.).

În dezvoltarea motivelor

sale de recurs pârâta critică, pe rând, cele reținute de instanța de apel cu

următoarele – în rezumat – argumente:

Concluzia instanței de apel

că prevederile Decretului nr. 167/1958 nu abrogă dispozițiile art. 1838 – art. 1840

și ale art. 1843 C. civ. privind renunțarea la prescripția extinctivă este

eronată față de împrejurarea că dispozițiile Codului civil care reglementau o

astfel de instituție au fost abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958, în

măsura determinată prin art. 25 și art. 26 din acest decret. Pronunțând o

hotărâre prin prisma dispozițiilor art. 1838 – art. 1840 C. civ. instanța de

apel a aplicat dispoziții care nu mai sunt în vigoare.

Greșit a reținut instanța de

apel că în speță s-au efectuat acte de executare voluntară parțială, respectiv

plata dobânzilor în condițiile în care nu s-a stabilit că pârâta a efectuat o

plată a dobânzii în baza contractului de împrumut încheiat de părți la data de

26 septembrie 2000, ce formează izvorul raporturilor juridice dintre părți

deduse prezentei judecăți. Aceasta întrucât între părți există și un alt act de

împrumut încheiat la 7 decembrie 2000.

Tot greșit a reținut

instanța de apel că părțile au încheiat acte adiționale ulterior momentului

împlinirii termenului de prescripție în condițiile în care tot ea reține că

reclamantul a renunțat expres la a uza de actul din 25 martie 2006 iar actul

din 3 ianuarie 2004 nu poate produce efecte întreruptive de prescripție sau de

renunțare la prescripție întrucât nu are o dată certă și nu a fost semnat de un

reprezentant legal al pârâtei care să fi avut capacitatea să angajeze societatea

în raporturi obligaționale de acest gen.

Teza instanței de apel că

obligațiile asumate de către părți ulterior împlinirii termenului de

prescripție sunt valabile și licite și consolidează astfel situația incertă cu

privire la creanță deși corectă în principiu și la prima vedere, este lacunară

deoarece, pe de o parte, nu există o instituție civilă a „consolidării

situației juridice” a unui drept iar, pe de alta, se ignoră împrejurarea că

actul adițional din 3 ianuarie 2004 instituie o obligație a cărei îndeplinire

s-a prescris la 3 ianuarie 2007, adică înainte de înregistrarea acțiunii

introductive de instanță și deci aveau o împlinire a termenului de prescripție

chiar și pentru acest drept de creanță – derivat din contestatul act adițional.

În același sens este eronată

și teza că stabilirea unei dobânzi contractuale are semnificația „consolidării

dreptului asupra sumei de bani împrumutate” pentru că, pe de o parte se invocă

o instituție inexistentă iar, pe de alta, se ignoră din nou că actul adițional

din 3 ianuarie 2004 nu produce efect întreruptiv de prescripție, fiind încheiat

după împlinirea termenului de 3 ani și nu are valoarea renunțării la beneficiul

prescripției în principal pentru instituție nu mai are reglementare legală și,

în subsidiar, pentru că numai o executare directă a obligației poate produce

acest efect.

Instanța de apel apreciază

în mod corect că documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor,

bilanțul contabil pe anul 2004) nu au valoarea unei recunoașteri exprese dar

greșește atunci când consideră că ele au „semnificația consolidării situației

juridice incerte” întrucât actele interne ale societății nu fac altceva decât

să ateste că există un debit al societății față de reclamant, fără nicio

precizare a exigibilității, a termenului de prescripție, etc.

În sfârșit este greșită și

aserțiunea instanței de apel că recunoașterea parțială a datoriei are valoarea

unei renunțări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripției extinctive

întrucât nu există dovada plății dobânzilor pentru împrumutul invocat de

reclamant iar plata dobânzii nu reprezintă în mod obligatoriu o recunoaștere a

obligației de plată a împrumutului și o astfel de recunoaștere nu poate

echivala cu o „renunțare la beneficiul prescripției extinctive”. Mai mult obligația

de plată a dobânzii e una distinctă de obligația de plată a debitului

principal, știut fiind că pentru fiecare sumă datorată cu titlu de dobândă

curge un termen de prescripție individual.

Examinând recursul pârâtei

prin prisma motivelor și argumentelor invocate Înalta Curte constată că acesta

este fondat, fiind în prezența motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pentru cele ce urmează.

Instanța de apel reține

corect că Decretul nr. 167/1958 nu abrogă expres dispozițiile art. 1838 – art. 1840

și ale art. 1843 C. civ. care reglementează teza renunțării la prescripția

extinctivă dar greșește profund atunci când apreciază că aceste dispoziții sunt

încă în vigoare și nu observă că ele au fost abrogate implicit prin art. 25 și art.

26 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 26, pe data intrării în

vigoare a Decretului nr. 167/1958 se abrogă orice dispoziții legale contrare,

în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt.

Dispozițiile în discuție nu numai că nu stabilesc termene de prescripție mai

scurte dar ele vin în contradicție flagrantă cu noua concepție introdusă de

Decretul nr. 167/1958 cu privire la scopul și rolul prescripției extinctive, și

fiind contrare acestei noi reglementări, sunt, în mod evident, abrogate

implicit, cel puțin în ceea ce privește renunțarea la prescripția extinctivă,

care interesează în prezenta cauză. Astfel, în timp ce în sistemul Codului

civil prescripția a fost reglementată, în general, prin norme de ordine

privată, în care renunțarea la prescripție își găsea locul firesc,

reglementarea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 s-a îndepărtat radical de

concepția Codului civil, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului

general, obștesc în detrimentul celui individual, particular, iar în această

concepție renunțarea la prescripție nu mai poate exista. În acest sens există

și dispoziții exprese cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele

prescripției extinctive [art. 1 alin. (3)] și aplicarea din oficiu a

prescripției extinctive (art. 18).

Cum prevederile Codului

civil referitoare la renunțarea la prescripția extinctivă nu mai sunt în

vigoare, fiind abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958, decizia instanței

de apel apare ca fiind pronunțată fără temei legal, întrucât se întemeia tocmai

pe aceste prevederi. Aceasta întrucât instanța de apel a reținut corect că

pretențiile reclamantului sunt prescrise dar a considerat, greșit, că prin acte

ulterioare împlinirii termenului de prescripție pârâta a renunțat la beneficiul

prescripției extinctive. Or, pârâta a contestat în mod expres renunțarea la

prescripția extinctivă arătând, pe de o parte, că nu putea face aceasta iar, pe

de alta, că actele invocate nu au acest caracter, fiind cel puțin echivoc din

acest punct de vedere.

În plus instanța de apel

face o regretabilă confuzie între renunțarea la prescripție reglementată de

Codul civil și prevederile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care

reglementează o altă situație, diferită, respectiv cea în care debitorul execută

voluntar obligația după intervenirea prescripției, situație în care nu are

dreptul să ceară înapoierea prestației. Or, în cauză nu se pune, nici pe

departe, problema unei executări voluntare a obligației din partea debitoarei –

pârâte.

Față de cele de mai sus

recursul pârâtei apare întemeiat întrucât acțiunea reclamantului este

prescrisă, neexistând un caz de suspendare sau întrerupere și ca atare nu se

mai impune analizarea, în detaliu, și a celorlalte argumente invocate de

recurentă. Drept urmare Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., să admită recursul și să modifice decizia atacată în sensul

respingerii apelului reclamantului.

În temeiul art. 274 C. proc.

civ. intimatul – reclamant urmează a fi obligat să plătească recurentei –

pârâte cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC N. SA Brașov împotriva deciziei nr. 3/AP din 24 ianuarie 2008, pronunțată

de Curtea de Apel Brașov, secția comercială.

Modifică decizia atacată, în

sensul că respinge apelul formulat de reclamantul S.G. împotriva sentinței

civile nr. 3205/C din 3 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ.

Obligă intimatul – reclamant

S.G. să plătească recurentei – pârâte suma de 2.380 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 noiembrie 2008.