ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3238/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 1125/62/COM/2007, creditorul S.G. în contradictoriu cu debitoarea SC N. SA Brașov, a solicitat instanței emiterea unei somații de plată prin care debitoarea să fie obligată la plata sumei de 309.600 euro (1.052.640 lei) la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 3 ianuarie 2004. Debitoarea a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de ordonare a somației de plată întrucât creanța nu este certă și nici exigibilă. Prin contractul de împrumut scadența creditului a fost stabilită de către părți la data de 29 iunie 2000. La data de 29 iunie 2003 s-a împlinit termenul de prescripție privind executarea obligației de restituire a împrumutului.

Actul adițional invocat de reclamant la data de 3 ianuarie 2004 nu poate nici să confirme debitul și să producă o întrerupere a prescripției și nici să constituie o nouă convenție încheiată de părți cu privire la împrumutul inițial. Actul adițional încheiat la data de 3 ianuarie 2004 nu are o dată certă și nici nu poartă ștampila societății, astfel încât nu poate să producă efectele urmărite de reclamant. Cel de-al doilea act adițional are aceleași carențe de formă, care face imposibilă facilitatea valorificării sale prin intermediul instanței, în principal și prin intermediul unei cereri întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001. Cu privire la caracterul cert al creanței, se arată că împrumutul nu este purtător de dobânzi, clauza părților fiind expresă în acest sens.

Actul adițional din data de 3 ianuarie 2004 nu poate produce efectul revigorării obligației prescrise, iar pe de altă parte acesta nu face vorbire decât de dobânda ce ar trebui achitată pentru anul 2004, această clauză neputându-se aplica și pentru anii 2005 – 2006. Se mai arată că o parte a împrumutului a fost achitat de societate, conform evidențelor acesteia. Întrucât creanța este prescrisă, parțial stinsă prin plată și nu poartă dobânzi, se solicită respingerea cererii. La prima zi de înfățișare reclamantul a formulat cerere de modificare a acțiunii în sensul că temeiul de drept nu este O.G. nr. 5/2001, ci art. 969 C. civ. În motivarea acțiunii astfel cum a fost modificată se arată că la data de 29 iunie 1999, reclamantul a înmânat pârâtei suma de 600.000.000 lire italiene, echivalentul a 309.600 euro.

La data de 3 ianuarie 2004, părțile încheie un act adițional prin care se confirmă împrumutul, pârâta făcând un act de recunoaștere a datoriei în înțelesul art. 16 din Decretul nr. 167/1958. La data de 25 iulie 2006, părțile recunosc din nou raportul juridic dintre ele, fixând data exigibilității la 31 decembrie 2006. Cum termenul de plată a curs fără ca pârâta să-și execute obligația de restituire, a promovat prezenta acțiune. Actul adițional din data de 3 ianuarie 2004 și cel din data de 15 martie 2006 confirmă că între părți nu a intervenit prescripția și că obligația pârâtei este una perfectă, iar nu una naturală, imperfectă. Data certă este un element care are relevanță doar în măsura în care interesul este opus unor terți, între părți data scripturii private este data consemnată ca atare în act.

Împrumutul este recunoscut de către pârâtă, care afirmă, pe calea unei mărturisiri complexe că a plătit o parte din suma datorată. În probațiune s-au depus înscrisuri. Pârâta a formulat întâmpinare la acțiune astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acesteia pentru următoarele considerente: Actul adițional din data de 3 ianuarie 2004 nu are valoarea unui act de recunoaștere a datoriei întrucât nu este realizat în interiorul termenului de prescripție. Această „recunoaștere” nu poate avea valoare juridică a unei întreruperi de prescripție astfel cum este reglementată de art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare prescripția dreptului la acțiune a intervenit la data de 29 iunie 2003, anterior oricărei recunoașteri, ceea ce face ca o acțiune introdusă în 2007 să nu poată fi admisă.

Înscrisul din 2006 nu poate fi reținut în cauză întrucât nu a fost depus în original și nici nu s-a prezentat originalul pentru a se concluziona că acesta există în realitate. În cauză s-a solicitat, admis și administrat proba cu înscrisuri. Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele: Între reclamantul S.G. și pârâta SC N. SA a fost încheiat contractul de împrumut care a primit încheiere de legalizare de semnătură din 29 iunie 1999 de la NP T.V. Potrivit contractului, reclamantul a dat cu titlu de împrumut pârâtei SC N. SA suma de 600.000.000 lire italiene, suma ce urma a fi restituită la data de 29 iunie 2000 în aceeași unitate monetară.

Întrucât împrumutul nu a fost restituit la data scadentă prevăzută în contract, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la scadență, respectiv 29 iunie 2000. Acest termen de prescripție s-a împlinit la 29 iunie 2000. Prescripția este de ordine publică, efectul împlinirii termenului de prescripție fiind acela al stingerii iremediabile a dreptului la acțiune. Din momentul împlinirii termenului de prescripție, dreptul de creanță nu se stinge, însă el devine un drept imperfect, executarea sa reprezentând un fapt lăsat la aprecierea debitorului. O eventuală renunțare la beneficiul prescripției poate fi constatată numai la momentul la care debitoarea face în mod efectiv o plată către reclamant, îndeplinindu-și obligația corelativă dreptului prescris.

Actele depuse la dosar, respectiv actul adițional din data de 3 ianuarie 2004 și actul adițional din data de 25 martie 2006, raportul cauzelor privind verificarea bilanțului contabil și a contului de profit și pierderi la 31 decembrie 2004 și Hotărârea A.G.O.A. din data de 18 martie 2005 nu are semnificația unei recunoașteri a datoriei, întrucât o atare recunoaștere operează potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 înlăuntrul termenului de prescripție, or, în speță termenul de prescripție s-a împlinit la 29 iunie 2003. Pentru motivele arătate Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 3205 din 3 octombrie 2007, a respins acțiunea reclamantului ca prescrisă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.G., apel care a fost admis de Curtea de Apel Brașov care, prin decizia nr. 3 din 24 ianuarie 2008, a desființat sentința atacată, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a avut în vedere următoarele: Instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt dedusă judecății cu privire la împlinirea termenului de prescripție al dreptului la acțiune în raport de contractul de împrumut încheiat din 29 iunie 1999. Considerentele instanței de fond legate de actele adiționale din 3 ianuarie 2004 și 25 martie 2006, cât și cele privind raportul cenzorilor aprobat prin hotărârea A.G.A. din 18 martie 2005 nu au avut în vedere însă apărările reclamantului referitoare la renunțarea la prescripția extinctivă. În principiu, prescripția stinge doar dreptul la acțiune în sens material, iar nu însuși dreptul subiectiv, concluzia rezultând din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și de art. 1092 alin. (2) C. civ., astfel încât dreptul subiectiv devine un drept imperfect fiind privat de protecția acțiunii judiciare.

Cele două texte de lege nu abrogă expres dispozițiile art. 1838 – art. 1840 și ale art. 1843 C. civ. care reglementează teza renunțării la prescripția extinctivă. De altfel, prevederile Decretului nr. 167/1958 se referă parțial la principiul renunțării la beneficiul prescripției împlinite în cuprinsul art. 20 alin. (1) în care se arată că debitorul care a executat obligația după ce prescripția s-a împlinit, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, renunțând astfel la beneficiul prescripției. Este adevărat că aceste dispoziții vizează doar actele de executare voluntară ale obligației prescrise, însă în speță s-au efectuat nu doar acte de executare voluntară parțiale (potrivit extraselor de cont din perioada 1 mai 2005 – 30 iunie 2005 și 1 iulie 2005 – 9 ianuarie 2006), ci s-au încheiat și două acte adiționale la 3 ianuarie 2004 și 25 martie 2006, ulterioare împlinirii termenului de prescripție.

Cele două acte adiționale, dintre care ultimul nu a mai fost exhibat de parte în apel, au semnificația juridică de renunțare la prescripția împlinită întrucât se referă la creditul contractat la 26 iunie 1999, la aplicarea unei dobânzi la întreaga sumă, cât și la prelungirea creditării până la 31 decembrie 2006. Chiar dacă nu am lua în considerare actul adițional din 25 martie 2006, întrucât partea nu a înțeles să-l mai invoce în apel, reținem valabilitatea actului adițional din 3 ianuarie 2004 și efectele produse de acest act între părțile contractante, fiind evident că actul provine de la debitoarea intimată, prin semnarea actului de către reprezentantul societății, persoana împuternicită să angajeze societatea debitoare.

Prin urmare, dacă prevederile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 recunosc efectele juridice produse de executarea unei prestații precise, rezultă că și obligațiile asumate de părți ulterior împlinirii prescripției pot fi considerate valabile și licite, întrucât consolidează situația juridică incertă cu privire la creanță, cu atât mai mult cu cât aceste obligații îmbracă forma unor acte juridice consensuale. În speță, prin actul adițional din 3 ianuarie 2004 se recunoaște datoria contractuală, iar stabilirea unei dobânzi contractuale asupra creditului are semnificația consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate, drept ce nu este considerat prescris de către părțile contractante, debitoarea renunțând astfel în mod explicit la prescripția câștigată.

Pe de altă parte, evidențierea datoriei în documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor, bilanțul contabil pe anul 2004), chiar dacă nu are valoarea unei recunoașteri exprese prin prisma dispozițiilor Legii nr. 82/1991 și ale art. 1838 – art. 1840 C. civ., dobândește semnificația consolidării situației juridice incerte din perspectiva plăților parțial efectuate, plăți ce vizează dobânda calculată la întreaga valoare a creditului. În acest fel nu se poate reține cu temei că datoria a fost recunoscută parțial doar în măsura plăților efectuate, întrucât aprobarea existenței creanței în întregul său însoțită de dobânzi, are valoarea unei renunțări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripției.

În final instanța a făcut trimitere directă la prevederile art. 1839 C. civ., pe care și-a întemeiat soluția. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC N. SA Brașov, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și păstrării sentinței pronunțate de prima instanță, cu motivarea că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin aceea că a aplicat în mod greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale Codului civil privind prescripția extinctivă (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), a interpretat eronat înscrisurile invocate de către părți ca fundament al poziției lor procesuale (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) și a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). În dezvoltarea motivelor sale de recurs pârâta critică, pe rând, cele reținute de instanța de apel cu următoarele – în rezumat – argumente: Concluzia instanței de apel că prevederile Decretului nr. 167/1958 nu abrogă dispozițiile art. 1838 – art. 1840 și ale art. 1843 C. civ. privind renunțarea la prescripția extinctivă este eronată față de împrejurarea că dispozițiile Codului civil care reglementau o astfel de instituție au fost abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958, în măsura determinată prin art. 25 și art. 26 din acest decret. Pronunțând o hotărâre prin prisma dispozițiilor art. 1838 – art. 1840 C. civ. instanța de apel a aplicat dispoziții care nu mai sunt în vigoare.

Greșit a reținut instanța de apel că în speță s-au efectuat acte de executare voluntară parțială, respectiv plata dobânzilor în condițiile în care nu s-a stabilit că pârâta a efectuat o plată a dobânzii în baza contractului de împrumut încheiat de părți la data de 26 septembrie 2000, ce formează izvorul raporturilor juridice dintre părți deduse prezentei judecăți.

Aceasta întrucât între părți există și un alt act de împrumut încheiat la 7 decembrie 2000. Tot greșit a reținut instanța de apel că părțile au încheiat acte adiționale ulterior momentului împlinirii termenului de prescripție în condițiile în care tot ea reține că reclamantul a renunțat expres la a uza de actul din 25 martie 2006 iar actul din 3 ianuarie 2004 nu poate produce efecte întreruptive de prescripție sau de renunțare la prescripție întrucât nu are o dată certă și nu a fost semnat de un reprezentant legal al pârâtei care să fi avut capacitatea să angajeze societatea în raporturi obligaționale de acest gen.

Teza instanței de apel că obligațiile asumate de către părți ulterior împlinirii termenului de prescripție sunt valabile și licite și consolidează astfel situația incertă cu privire la creanță deși corectă în principiu și la prima vedere, este lacunară deoarece, pe de o parte, nu există o instituție civilă a „consolidării situației juridice” a unui drept iar, pe de alta, se ignoră împrejurarea că actul adițional din 3 ianuarie 2004 instituie o obligație a cărei îndeplinire s-a prescris la 3 ianuarie 2007, adică înainte de înregistrarea acțiunii introductive de instanță și deci aveau o împlinire a termenului de prescripție chiar și pentru acest drept de creanță – derivat din contestatul act adițional.

În același sens este eronată și teza că stabilirea unei dobânzi contractuale are semnificația „consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate” pentru că, pe de o parte se invocă o instituție inexistentă iar, pe de alta, se ignoră din nou că actul adițional din 3 ianuarie 2004 nu produce efect întreruptiv de prescripție, fiind încheiat după împlinirea termenului de 3 ani și nu are valoarea renunțării la beneficiul prescripției în principal pentru instituție nu mai are reglementare legală și, în subsidiar, pentru că numai o executare directă a obligației poate produce acest efect.

Instanța de apel apreciază în mod corect că documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor, bilanțul contabil pe anul 2004) nu au valoarea unei recunoașteri exprese dar greșește atunci când consideră că ele au „semnificația consolidării situației juridice incerte” întrucât actele interne ale societății nu fac altceva decât să ateste că există un debit al societății față de reclamant, fără nicio precizare a exigibilității, a termenului de prescripție, etc. În sfârșit este greșită și aserțiunea instanței de apel că recunoașterea parțială a datoriei are valoarea unei renunțări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripției extinctive întrucât nu există dovada plății dobânzilor pentru împrumutul invocat de reclamant iar plata dobânzii nu reprezintă în mod obligatoriu o recunoaștere a obligației de plată a împrumutului și o astfel de recunoaștere nu poate echivala cu o „renunțare la beneficiul prescripției extinctive”.

Mai mult obligația de plată a dobânzii e una distinctă de obligația de plată a debitului principal, știut fiind că pentru fiecare sumă datorată cu titlu de dobândă curge un termen de prescripție individual. Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor și argumentelor invocate Înalta Curte constată că acesta este fondat, fiind în prezența motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru cele ce urmează. Instanța de apel reține corect că Decretul nr. 167/1958 nu abrogă expres dispozițiile art. 1838 – art. 1840 și ale art. 1843 C. civ. care reglementează teza renunțării la prescripția extinctivă dar greșește profund atunci când apreciază că aceste dispoziții sunt încă în vigoare și nu observă că ele au fost abrogate implicit prin art. 25 și art. 26 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit art. 26, pe data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958 se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt. Dispozițiile în discuție nu numai că nu stabilesc termene de prescripție mai scurte dar ele vin în contradicție flagrantă cu noua concepție introdusă de Decretul nr. 167/1958 cu privire la scopul și rolul prescripției extinctive, și fiind contrare acestei noi reglementări, sunt, în mod evident, abrogate implicit, cel puțin în ceea ce privește renunțarea la prescripția extinctivă, care interesează în prezenta cauză.

Astfel, în timp ce în sistemul Codului civil prescripția a fost reglementată, în general, prin norme de ordine privată, în care renunțarea la prescripție își găsea locul firesc, reglementarea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 s-a îndepărtat radical de concepția Codului civil, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului general, obștesc în detrimentul celui individual, particular, iar în această concepție renunțarea la prescripție nu mai poate exista. În acest sens există și dispoziții exprese cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele prescripției extinctive [art. 1 alin. (3)] și aplicarea din oficiu a prescripției extinctive (art. 18). Cum prevederile Codului civil referitoare la renunțarea la prescripția extinctivă nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958, decizia instanței de apel apare ca fiind pronunțată fără temei legal, întrucât se întemeia tocmai pe aceste prevederi.

Aceasta întrucât instanța de apel a reținut corect că pretențiile reclamantului sunt prescrise dar a considerat, greșit, că prin acte ulterioare împlinirii termenului de prescripție pârâta a renunțat la beneficiul prescripției extinctive. Or, pârâta a contestat în mod expres renunțarea la prescripția extinctivă arătând, pe de o parte, că nu putea face aceasta iar, pe de alta, că actele invocate nu au acest caracter, fiind cel puțin echivoc din acest punct de vedere. În plus instanța de apel face o regretabilă confuzie între renunțarea la prescripție reglementată de Codul civil și prevederile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care reglementează o altă situație, diferită, respectiv cea în care debitorul execută voluntar obligația după intervenirea prescripției, situație în care nu are dreptul să ceară înapoierea prestației.

Or, în cauză nu se pune, nici pe departe, problema unei executări voluntare a obligației din partea debitoarei – pârâte. Față de cele de mai sus recursul pârâtei apare întemeiat întrucât acțiunea reclamantului este prescrisă, neexistând un caz de suspendare sau întrerupere și ca atare nu se mai impune analizarea, în detaliu, și a celorlalte argumente invocate de recurentă. Drept urmare Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să admită recursul și să modifice decizia atacată în sensul respingerii apelului reclamantului. În temeiul art. 274 C. proc. civ. intimatul – reclamant urmează a fi obligat să plătească recurentei – pârâte cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC N. SA Brașov împotriva deciziei nr. 3/AP din 24 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul S.G. împotriva sentinței civile nr. 3205/C din 3 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ. Obligă intimatul – reclamant S.G. să plătească recurentei – pârâte suma de 2.380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2008.