ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3635/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3635/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.N.R.C.

SA prin sucursala Timișoara, a solicitat în contradictoriu cu SC T.T.V. SRL să

se constate nulitatea absolută a clauzei stipulată la art. 2 din contractul de

închiriere nr. 66/7158 din 18 noiembrie 1993, clauză prin care părțile

contractante au convenit ca în cazul în care contractul nu se prelungește și

planul de sistematizare al zonei nu este încă operativ, construcția realizată

revine, contra cost, la prețul actualizat, proprietarului terenului.

Prin sentința

comercială nr. 230 din 26 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, în

dosarul nr. 16840.2/325/2008, s-a respins cererea formulată de reclamanta S.N.R.C.

SA, sucursala Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC T.T.V. SRL, ca

neîntemeiată și reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 1.200

lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a constatat că, la data de 18 noiembrie 1993,

părțile au încheiat contractul de închiriere nr. 66/7158 prin care D.R.T.V.

Timișoara, în calitate de beneficiar, a închiriat pârâtei, în calitate de

chiriaș, terenul situat în suprafața de 910 mp în scopul realizării unei

construcții autorizate de organele competente, pe o perioadă de 10 ani cu

posibilitatea prelungirii contractului prin voința părților.

Părțile au prevăzut

în art. 2 al contractului că, în cazul în care contractul de închiriere nu se

prelungește și planul de sistematizare al zonei nu este încă operativ,

construcția realizată revine, contra cost la prețul actualizat, proprietarului

terenului.

S-a mai constatat că

reclamanta tinde la constatarea nulității absolute a acestei clauze, invocând

lipsa capacității D.R.T.V. Timișoara de a încheia actul juridic în lipsa unui

mandat dat de organele de conducere ale Regiei Autonome.

Instanța de fond a

reținut că, în principiu, capacitatea de a încheia un act juridic civil

reprezintă o condiție de fond și esențială care constă în aptitudinea

subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile

prin încheierea actelor de drept civil.

În cazul persoanei

juridice, această capacitate este subordonată principiului specialității

capacității, consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că

„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului

ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Orice act juridic care

nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.

Or, la data

încheierii contractului de închiriere, așa cum pertinent susține reclamanta, D.R.T.V.

Timișoara era o subunitate cu statut de direcție teritorială fără personalitate

juridică a RA R.C. , conform art. 9 alin. (2) și (4) din Regulamentul de

organizare și funcționare al regiei, anexă la H.G. nr. 448/1991, iar conducerea

regiei era asigurată de un Consiliu de Administrație care printre atribuții

avea și aprobarea, sau după caz, propunerea spre aprobare, în condițiile legii

a majorării sau diminuării patrimoniului, concesionarea, închirierea sau

locația de gestiune a unor bunuri, servicii, subunități de producție din patrimoniul

regiei, conform art. 16 pct. 6 din Regulament.

Totodată, potrivit

art. 24 alin. (2) din Regulament, activitatea de contractare se putea realiza

și de direcțiile teritoriale în limita competențelor și împuternicirilor

acordate de consiliul de administrație.

Față de aceste

reglementări, instanța de fond a apreciat că orice direcție a regiei putea,

deci, încheia un contract dacă avea împuternicire și competență atribuite de

consiliul de administrație, în acest caz funcționând regulile de la mandat.

În adevăr, așa cum

reclamanta a susținut prin cererea de chemare în judecată, clauza de la art. 2

din contractul de închiriere nr. 66/7158 angaja regia într-o posibilă majorare

a patrimoniului, fiind necesară, în acest caz, împuternicirea consiliului de

administrație al regiei pentru înserarea și însușirea acestei clauze,

împuternicire care nu a existat la epoca încheierii acestui contract.

Cu toate acestea,

instanța de fond a constatat că reclamanta a ignorat un principiu incident în

cazul de față și anume „

ratihabitio mandato aequiparatur

”, care prevede

că mandatul ratificat expres sau tacit obligă mandantul, potrivit art. 1546 C.

civ.

Astfel, executarea

contractului de către reclamantă în sensul că aceasta a primit chiria de la

pârâtă, ca și proprietar al terenului închiriat, pe toată perioada închirierii,

nu poate presupune decât o manifestare implicită a acesteia de însușire a

contractului de închiriere întru-totul, inclusiv a clauzei inserate de părți la

art. 2, pe care a ratificat-o prin această manifestare contractuală.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta SN R.C. SA, solicitându-se admiterea

acestuia așa cum a fost formulat.

În motivarea apelului

s-a invocat încheierea contractului nr. 66/7158 din 18 noiembrie 1993 cu

nerespectarea prevederilor legale referitoare la capacitatea de a contracta a

reprezentanților D.R.T.V. Timișoara, întrucât aceștia nu aveau mandat de a

încheia acte juridice ce privesc majorarea sau diminuarea patrimoniului,

concesionarea, închirierea sau locația de gestiune a unor bunuri proprietatea RA

R.C. a cărei sucursală era D.R.T.V. Timișoara.

Astfel, deși

Tribunalul Timiș corect a reținut faptul că la data încheierii contractului nr.

66/7158 din 18 noiembrie 1993, contract ce poartă denumirea de „contract de

închiriere”, D.R.T.V. Timișoara era o subunitate cu statut de direcție

teritorială fără personalitate juridică a R.A. R.C. și că în conformitate cu

Regulamentul de organizare și funcționare al regiei, această direcție avea

nevoie de o împuternicire expresă din partea Consiliului de administrație

pentru a angaja regia autonomă într-un raport juridic care putea da naștere la

o majorare a patrimoniului, împuternicire ce nu a existat, totuși instanța a

respins acțiunea sa, pe motiv că apelanta și-ar fi însușit contractul de

închiriere întru-totul, deci inclusiv a clauzei stipulată la art. 2, prin

simplul fapt că a primit chiria de la pârâtă, ceea ce presupune o manifestare

implicită a apelantei de însușire a contractului. Prima instanță a făcut

aplicațiunea art. 1546 C. civ. și astfel, a considerat că în speță putem vorbi

de un mandat ratificat.

Apelanta a precizat

că își însușește doar în parte motivarea primei instanțe, arătând că prin

contractul încheiat de organele de conducere ale D.R.T.V. Timișoara, aceasta

și-a asumat două obligații principale. Prima se referă la obligația de

închiriere a terenului și a doua se referă la obligația de a achiziționa

construcția edificată de locatar, astfel că practic sunt două convenții

distincte – un contract de închiriere și o promisiune de vânzare-cumpărare a

unei construcții. Direcția teritorială neavând personalitate juridică, rezultă

că aceasta a contractat în numele firmei mamă, adică a RA R.C., numai că,

pentru a încheia astfel de contracte, direcția teritorială avea nevoie de o

împuternicire expresă în acest sens, astfel cum rezultă din Regulamentul de

organizare și funcționare a RA R.C., Regulament ce constituie anexă la H.G. nr.

448/1991.

În ceea ce privește

închirierea, apelanta a susținut că aceasta și-a produs integral efectele, iar

acest fapt coroborat cu natura juridică, aceea de act de administrare, conduce

la lipsa de interes în promovarea unei acțiuni în constatare nulității

închirierii cu atât mai mult cu cât și în situația în care s-ar constata de

către instanță acest lucru, părțile nu ar mai putea fi puse în situația

anterioară prin restituirea prestațiilor executate, apreciind că pentru această

ipoteză raționamentul instanței de fond este deplin aplicabil.

Referitor însă la

clauza inserată în art. 2 din contract, clauză prin care direcția teritorială

și-a asumat obligația irevocabilă de achiziționare a clădirii, această clauză

este lovită de nulitate absolută cât timp nu a existat la data semnării

contractului un mandat dat în condițiile legii și nici nu se poate vorbi despre

o ratificare expresă sau tacită a mandatului de către societatea apelantă.

Conform art. 36 din Decretul nr. 31/1954, raporturile dintre persoana juridică

și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor

mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înființare ori

statut, iar conform art. 1537 C. civ. coroborat cu art. 1546 C. civ.,

mandatarul nu poate depăși limitele mandatului, iar mandantul este obligat doar

la îndeplinirea obligațiilor contractate de mandatar în limitele puterilor

conferite. Având în vedere faptul că organele statutare ale Regiei nu au dat

mandat conducerii Direcției Timișoara de a contracta posibilitatea majorării

patrimoniului Regiei, inserarea unei asemenea clauze este producătoare de

prejudicii, întrucât pe de o parte limitează deținătorului de drept al

patrimoniului posibilitatea de a se prevala, în calitate de proprietar al

terenului, de dispozițiile art. 494 C. civ., iar pe de altă parte conduce la

majorarea forțată a patrimoniului societății cu o clădire inutilă desfășurării

activității și realizării obiectului de activitate al subscrisei, majorarea

patrimoniului în acest caz fiind contrară intereselor apelantei.

Pârâta

apelantă SC T.T.V. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică si legală a

hotărârii primei instanțe.

Prin decizia civilă

nr. 65/A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se

pronunța astfel instanța de apel a reținut

că în mod temeinic și legal prima instanță a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, în cauză nefiind

evidențiat niciun motiv de schimbare sau de desființare a hotărârii apelate,

deoarece nu s-a făcut dovada existenței vreunui motiv de nulitate absolută a

clauzei inserate la art. 2 din contractul de închiriere încheiat între părți.

Susținerile

reclamantei potrivit cărora în cazul în care s-ar da eficiență art. 2 din

contractul de închiriere, i-ar fi prejudiciate interesele, nu sunt de natură să

ducă la anularea parțială a acestui contract, deoarece contrar susținerilor din

cererea de chemare în judecată, contractul încheiat între părți nu poate fi

privit ca având două obiecte distincte, respectiv închirierea unei suprafețe de

teren de 910 mp și vânzarea cumpărarea construcției edificate de către pârâtă

pe acest teren.

Reclamanta timp de 10

ani a încasat de la pârâtă chiria pentru acest teren și nu a invocat, nici pe

perioada derulării contractului și nici ulterior că i-ar fi fost prejudiciate

interesele, cu atât mai mult cu cât la pct. II – art. 1 din contract se prevede

în mod clar că închirierea terenului de 910 mp se face în scopul realizării

unei construcții pe acel teren, iar alineatul ultim din art. 1 precum și art. 2

teza finală din contract vin să specifice ce se întâmplă cu construcția

realizată pe terenul închiriat.

Așadar, închirierea

terenului s-a făcut strict în scopul edificării pe acest teren a unei

construcții, iar faptul că pe perioada de 10 ani a derulării contractului de

închiriere, reclamanta prin organele sale statutare, a acceptat chiria lunară

stabilită prin contract și nu a invocat niciun motiv de nulitate relativă sau

absolută a acestuia, conduce la concluzia că a acordat un mandat tacit

sucursalei sale din Timișoara, aceasta din urmă fiind și proprietara terenului

închiriat, caz în care devin aplicabile dispozițiile art. 1546 C. civ.

În același timp, s-a

mai reținut că prin introducerea acțiunii la instanța de fond, de către

reclamantă, la 15 ani de la încheierea contractului și prin invocarea faptului

că la acea dată contractul nu a fost încheiat de către persoanele care aveau

capacitatea legală de a contracta, aceasta își invocă practic propria culpă,

însă solicită în mod netemeinic și nelegal ca pârâta să fie sancționată pentru

această culpă a sa.

Reclamanta a formulat recurs, în

termenul legal, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei

apelate, admiterea apelului și schimbarea sentinței de fond în sensul admiterii

acțiunii.

Recursul a fost întemeiat pe

dispozițiile:

– art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. – hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, arătând că

instanța de apel nu a motivat concluzia potrivit căreia convenția a avut două

obiecte distincte, ce generau obligații și drepturi independente, clauza

privind preluarea construcției de către recurentă neputând fi considerată ca

fiind o clauză accesorie contractului de închiriere ci una de sine stătătoare.

Această clauză devenea activă numai în ipoteza în care contractul nu s-ar mai

fi prelungit prin voința părților, cumulat cu faptul că planul de sistematizare

a zonei nu va fi operativ;

– art. 304 pct. 9 C. proc. civ. –

hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, arătând că

instanța de apel a reținut greșit că, în speță, aplicarea art. 1546 C. civ.

determină respingerea acțiunii.

Prin acțiune, s-a invocat

nulitatea absolută a clauzei înscrisă în art. 2 din contract, în temeiul art. 948

C. civ. – încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea de a contracta,

ceea ce lipsește de consistență argumentația potrivit căreia contractul a fost

executat timp de 15 ani, deoarece instanța trebuia să analizeze dacă, în raport

de temeiul acțiunii, cauza nulității există și este eficientă.

Pe de altă parte, rămânerea în

pasivitate nu poate fi opusă recurentei. Faptul că nu s-a invocat nulitatea pe

durata contractului de închiriere 1993 – 2003, percepându-se în tot acest

interval chiria, nu înseamnă că s-a renunțat la cauza de nulitate, întrucât

există 2 convenții distincte. Convenția cu privire la preluarea construcției

devenea activă numai după încetarea contractului de închiriere și, în

consecință, pe durata închirierii nu se putea problema invocării unor

împrejurări care, ipotetic, ar produce efecte la momentul încetării acesteia.

De altfel, derularea contractului

de închiriere era în interesul ambelor părți și recurenta nu avea interes să

afecteze o relație contractuală care funcționa. În consecință, art. 1546 C.

civ. nu este aplicabil în privința ratificării tacite cu privire la renunțarea

de a se invoca nulitatea clauzei pe durata contractului de închiriere.

În cauză, trebuia cercetat dacă,

după încetarea contractului de închiriere (1 ianuarie 2004) până la data

formulării acțiunii (27 octombrie 2008) se poate reține pasivitatea recurentei

cu titlu de împrejurare care valorează tacită ratificare.

Or, față de dispozițiile art. 1190

C. civ., trebuie reținut că ratificarea tacită nu poate avea un regim mai

flexibil, simpla trecere a timpului neechivalând cu o ratificare tacită, iar pe

tot parcursul anului 2006 și până în octombrie 2007 orice acțiune împotriva

pârâtei era suspendată de drept, aflându-se pe rol o acțiune judiciară

împotriva acesteia privind declanșarea procedurii insolvenței.

Practic, recurenta a formulat

acțiunea când pârâta a formulat pretenții privind prețul construcției, derivat

din obligația recurentei de a prelua imobilul.

Analizând recursul se găsește

nefondat.

În privința primului motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că

instanța de apel a făcut o analiză amplă a clauzelor contractului și a motivat

pe larg de ce a ajuns la concluzia potrivit căreia părțile au încheiat un

contract având ca unic obiect închirierea terenului, esența motivării fiind

aceea că încheierea s-a făcut în vederea realizării unei construcții, iar

concluzia de mai sus s-a desprins tocmai din interpretarea coroborată a

clauzelor contractului la care instanța s-a referit în concret, astfel că și

concluzia potrivit căreia clauza a cărei nulitate se pretinde nu constituie o

convenție de sine stătătoare, ci o clauză accesorie contractului de închiriere,

este temeinic motivată.

Prin urmare, nu se poate reține

încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

În privința celui de

al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că plecând de la interpretarea corectă potrivit căreia contractul are

un singur obiect, acela al închirierii unui teren în vederea edificării unei construcții,

clauza privind regimul juridic al construcției ridicate pe terenul închiriat

după data încetării contractului, fiind una intrinsecă acestui contract

potrivit voinței părților, deoarece este legată de efectele acestuia, în mod

legal, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe referitor la

aplicarea regulilor specifice mandatului prevăzute de art. 1546 C. civ.,

neputându-se, deci, susține că lipsește capacitatea de a contracta – ceea ce ar

fi atras nulitatea absolută, ci cel mult a fost depășit mandatul acordat în

privința clauzei în litigiu – ceea ce ar atrage doar nulitatea relativă, dacă

deficiența nu ar fi fost acoperită, prin ratificare, chiar recurenta

necontestând valabilitatea contractului în privința restului clauzelor.

Totodată, ratificarea

tacită prin executarea contractului nu putea privi decât contractul în ființă,

astfel că este lipsită de relevanță juridică poziția recurentei în planul

răspunderii acesteia privind obligațiile asumate prin acest contract, fie ele

sub condiție, după împlinirea acesteia, cum este obligația din clauza

respectivă, deoarece ratificarea obligă mandantul.

În fine, nu este

lipsit de importanță juridică și faptul că, fiind vorba de o nulitate relativă

și nu absolută, nu s-a invocat reaua – credință a co-contractantei pârâte, în

sensul că ar fi cunoscut limitele mandatului, operând astfel prezumția de bună

– credință a acesteia în încheierea contractului în condițiile date, iar

recurenta – reclamantă nu poate invoca propria culpă.

Așa fiind, recursul

este nefondat și în baza art. 312alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., va fi respins.

Văzând și art. 274 C.

proc. civ., recurenta – reclamantă va fi obligată să plătească intimatei –

pârâte SC T.T.V. SRL Timișoara suma de 1.200 lei cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu avocat

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta S.N.R.C. SA BUCUREȘTI, PRIN SUCURSALA TIMIȘOARA

împotriva deciziei civile nr. 65/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială, pronunțată în dosarul nr. 16840.2/325/2008, ca

nefondat.

Obligă

recurenta - reclamantă S.N.R.C. SA BUCUREȘTI, PRIN SUCURSALA TIMIȘOARA să

plătească intimatei-pârâte SC T.T.V. SRL TIMIȘOARA suma de 1200 lei cheltuieli

de judecată reprezentând onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 noiembrie 2011.