ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2024/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 5078 din 30

martie 2009 pronunțată în dosarul nr. 22863/3/2007 al Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de pârâta SC T.P. SRL, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

F. SA București împotriva pârâtelor SC T.P. SRL București și C.E.B. România SA

București și în consecință s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr.

24 din 1 martie 2003 încheiat între reclamantă și pârâta SC T.P. SRL, precum și

obligarea pârâtelor să demoleze construcțiile ridicate pe terenul închiriat

situat administrativ în București, sectorul 3, iar în caz de neconformare a

fost autorizată reclamanta să demoleze construcția pe cheltuiala pârâtelor, cu

respectarea Legii nr. 50/1991, republicată, s-a dispus evacuarea pârâtelor de

pe terenul închiriat și obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în

cuantum de 1.028 lei, către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut în esență că prin contractul de închiriere nr. 24 din 1

martie 2003, reclamanta SC F. SA a închiriat pârâtei SC T.P. SRL terenul

aferent construcției, în suprafață de 148 mp, pe o durată de cinci ani, cu

posibilitatea de prelungire, stabilindu-se totodată prin clauza inserată în

art. 12 că pârâta nu va efectua investiții pe terenul ce a format obiectul

contractului și nu îl va subînchiria.

Contrar celor convenite, pârâta SC T.P.

SRL, a încheiat la data de 15 ianuarie 2003 cu pârâta C.E.B. un contract de

închiriere având ca obiect terenul din litigiu, pe care a fost edificată o

construcție reprezentând o extindere a unei clădiri P+1E, cu o amprentă la sol

de 65,28 mp.

În acest context, raportat la clauzele

contractului și pe baza probelor administrate în cauză, tribunalul a apreciat

că este întemeiată acțiunea reclamantei pentru că aceasta și-a dat acordul

pentru ridicarea unei construcții demontabile, iar din expertiza efectuată a

rezultat că aceasta nu s încadrează în categoria respectivă, fiind o

construcție definitivă.

În plus, posibilitatea subînchirierii nu

era permisă, potrivit contractului de închiriere, împrejurarea cunoscută de

ambele pârâte, care sunt de rea-credință, în condițiile în care nu au fost în

măsură să depună contractele de închiriere în temeiul cărora s-a eliberat autorizația

de construire.

Prin urmare, în lipsa acordului

reclamantei pentru edificarea construcției, aceasta nu poate fi obligată să o

păstreze pentru că într-o astfel de ipoteză s-ar încălca dreptul de proprietate

al acesteia astfel încât pentru a se restabili situația anterioară închirierii,

s-a dispus obligarea pârâtelor la demolarea construcției, în condițiile

stabilite prin Legea nr. 50/1991, precum și evacuarea de pe terenul din

litigiu, reținând că s-a desființat titlul.

Apelul declarat de pârâta SC T.P. SRL a

fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 519 din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, cu motivarea că tribunalul a stabilit

corect situația de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză aplicând

corect dispozițiile art. 494 alin. (2) C. civ.

Au fost înlăturate susținerile apelantei

referitoare la buna sa credință în considerarea faptului că ambele pârâte au

cunoscut că terenul subînchiriat este proprietatea reclamantei SC F. SA astfel

că în lipsa acordului acesteia și prin încălcarea destinației stabilite prin

contractul de închiriere nr. 24/2003, conduita culpabilă și de rea-credință a

pârâtelor este evidentă și a rezultat fără echivoc din probele administrate.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs pârâta SC T.P. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor, recurenta

invocă faptul că prin decizia recurată instanța de apel a interpretat greșit

actele deduse judecății și a schimbat natura și înțelesul vădi neîndoielnic al

acesteia, deoarece fără nicio probă a reținut că este de rea-credință,

obligând-o, contrar prevederilor art. 494 alin. (2) C. civ., la ridicarea

construcției edificate pe terenul proprietatea reclamantei, care în realitate

nu era îndreptățită să solicite și să obțină desființarea unei construcții

ridicate cu bună-credință.

De asemenea, arată recurenta, în mod

greșit s-a reținut lipsa acordului reclamantei pentru edificarea construcției,

deși acesta există, conform adresei emise în acest sens către pârâta C.E.B., în

baza căruia s-a și eliberat autorizația de construire, împrejurare care

exclude, prin urmare, reaua-credință.

În plus, menționează recurenta prin

dispoziția de demolare a imobilului i se încalcă dreptul de proprietate consfințit

prin art. 480 și urm. C. civ.

Analizând recurs formulat prin prisma

motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Curtea,

constată că este nefondat.

Astfel, cu precizarea că examinarea criticilor

referitoare la interpretarea probelor este exclusă din perspectiva modului de

reglementare a acestei căi de atac, se va reține că, contrar susținerilor

recurentei, prin decizia recurată au fost interpretate și aplicate corect

prevederilor art. 480 și art. 494 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la

clauzele contractului încheiat între părți.

În această ordine de idei, este relevant

că potrivit art. 15 din contractul evocat, recurentei în calitate de locatar nu

îi era permisă încheierea unui contract se subînchiriere a terenului deținut cu

acest titlu și nici efectuarea investițiilor.

Nesocotind însă, aceste obligații

recurenta a încheiat cu intimata C.E.B. SA un contract de subînchiriere pentru

terenul din litigiu, care, în lipsa acordului proprietarului terenului, în

speță a intimatei reclamante SC F. SA, a edificat o construcție definitivă.

În consecință, prin încheierea acestei

convenții, în condiții derogatorii față de cele stipulate în contractul de

închiriere, recurenta nu mai poate invoca cu succes buna-credință care,

într-adevăr este prezumată de lege, însă, dovada contrară a rezultat fără

echivoc, aspect corect reținut, de astfel, de instanțele anterioare.

Totodată, lipsa acordului reclamantei

pentru edificarea construcției din litigiu, este evidentă în condițiile în care

aceasta și-a exprimat consimțământul pentru ridicarea unei construcții ușoare,

demontabile, cu condiția predării terenului în starea inițială. Or, în speță,

s-a constatat, împrejurare necontestată de recurentă, că această construcție

are un caracter definitiv.

Prin urmare, recursul formulat de pârâtă,

este nefondat și va fi respins, ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC T.P. SRL București împotriva deciziei nr. 519 din 30 noiembrie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2010.