ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1518/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 6057 din 16

aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 29199/3/2006 al Tribunalului București,

secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea precizată formulată de

reclamanta SC B.I.E. SRL București împotriva pârâtei S.C. SIAT S.A. București,

și s-a admis în parte cererea reconvențională precizată formulată de pârâtă

constatându-se nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar nr. 317

din 24 aprilie 2003 încheiat între părți și s-a dispus evacuarea reclamantei din

spațiile comerciale situate administrativ în București, sectorul 1. Au fost

respinse celelalte capete de cerere ale acțiunii reconvenționale precizate iar

reclamanta a fost obligată la 5.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă,

după compensarea parțială.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut în esență că între părți s-a încheiat contractul de leasing

imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 917/2003, ca urmare a

transformării prin novație a contractului de asociere nr. 1050/1997 și a contractului

de închiriere nr. 511/1998 având ca obiect Hala de asamblare în suprafață de

1617,30 mp. Situată în București, sectorul 2 și secția de producție, parter, în

suprafață construită de 321,45 mp situată în București, sectorul 1.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din

contract la expirarea contractului de leasing, dacă utilizatorul, în speță,

reclamanta va opta pentru cumpărarea bunului și va îndeplini celelalte

obligații asumate, odată cu transferul dreptului de proprietate asupra

construcțiilor, se va vinde și cota indiviză din terenul aferent.

Ulterior, prin actul adițional nr. 2 din 15

noiembrie 2004, părțile au convenit modificarea obiectului contractului

precizând suprafețele, cotă-parte din căile de acces indicând totodată numărul

cadastral și stabilind o diferență de plată în sumă de 7.500 dolari SUA fără

TVA, cu titlu de redevență.

Raportând aceste clauze contractuale la

petitele acțiunii principale și ale cererii reconvenționale, astfel cum acestea

au fost succesiv precizate, având în vedere că unele capete din cererea

principală priveau obligarea părților la respectarea obligațiilor asumate prin

contract, prin altele se solicita pronunțarea unei hotărârii care să țină loc

de act autentic de vânzare-cumpărare, iar prin cererea reconvențională s-a

solicitat constatarea nulității absolute a contractului din litigiu, respectiv

constatarea încetării sau rezilierii, tribunalul a apreciat că se impune, cu

prioritate, analizarea capătului de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractului pentru că majoritatea celorlalte pretenții ale părților

presupuneau existența unui contract valabil încheiat.

În acest context, examinând art. 1.1 din

convenția părților, modificată prin actul adițional nr. 2, prima instanță a

apreciat că în privința obiectului contractului, respectiv a bunurilor transmise

în folosință nu este îndeplinită condiția de valabilitate cerută de art. 948

pct. 3 și art. 964 C. civ. în sensul existenței unui obiect determinat sau

determinabil. Această concluzie rezultă din modul în care părțile au înțeles să

determine suprafețele construite, fără a identifica bunurile ce au format

obiectul contractului și fără a preciza cota-parte a acestora, situație în care

menționarea numerelor cadastrale nu prezintă nicio utilitate pentru că acestea

revin imobilelor de la cele două adrese poștale și nu unei parcele de teren sau

unui corp de clădire.

În consecință, arată tribunalul, contractul

părților este lovit de nulitatea absolută, situație în care acțiunea principală

este nefondată pentru că nu există un contract valabil încheiat, și pentru

identitate de rațiune, este nefondată și cererea reconvențională având ca

obiect rezilierea și constatarea încetării contractului de leasing imobiliar.

De asemenea, ca urmare a constatării nulității contractului, reclamanta nu mai

are un drept de folosință asupra celor două imobile, motiv pentru care s-a

dispus evacuarea acesteia.

Apelul formulat de reclamantă a fost

respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 508 din 25 noiembrie 2009 a

Curții de

Apel București, secția a V-a comercială.

În argumentarea deciziei, instanța de

apel a înlăturat criticile referitoare la tardivitatea formulării precizării

cererii reconvenționale cu motivarea că aceasta a fost efectuată în termen față

de precizarea acțiunii principale, iar pe de altă parte, sancțiunea care poate

interveni într-o atare ipoteză este disjungerea cererii, și nu respingerea ca

fiind tardivă, măsură care nu era însă posibilă dată fiind legătura dintre cele

două cererii.

În privința fondului s-a reținut că prima

instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nulitatea contractului

fiind determinată de lipsa elementelor de identificare a imobilelor din

litigiu.

Împotriva acestei decizi a formulat

recurs reclamanta

SC B.I.E. SRL

București criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În mod concret recurenta invocă faptul că

prin decizia recurată, instanța de apel, preluând motivarea tribunalului a interpretat

eronat dispozițiile art. 720

5

alin. (2) raportat la dispozițiile

art. 119 C. proc. civ., în senul că precizarea cererii reconvenționale era în

realitate o nouă cerere reconvențională, a fost depusă cu mult peste termenul

legal, nu erau incidente dispozițiile art. 119 alin. (4) C. proc. civ., astfel

încât soluția corectă era aceea de constatare a tardivității și soluționarea

separată a acestei cererii.

O altă critică vizează interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății în condițiile în care s-a reținut eronat

că bunurile transmise în folosință în baza contractului de leasing nu au toate

elementele de identificare, deși acestea au fost individualizate prin

destinație, suprafață, număr poștal și cadastral.

De altfel, arată recurenta, dacă obiectul

contractului nu ar fi fost determinat nu era posibilă nici determinarea cuantumului

redevenței care a fost negociat de părți și stabilit în funcție de suprafața

dată în folosință, criterii în raport cu care s-a convenit prin actul adițional

nr. 2 și achitarea diferenței de plată.

Ignorând aceste aspecte, instanțele au

apreciat eronat că obiectul contractului nu este individual determinat,

concluzie care ar fi trebuit să aibă drept rezultat și respingerii cererii de

evacuare deoarece o atare măsură nu este susceptibilă de executare în condițiile

arătate.

Pe de altă parte, susține recurenta,

contractul de leasing a fost încheiat ca urmare a transformării prin novație a

contractului de asociere încheiat între părți sub nr. 1050/1997 și a

contractului de închiriere nr. 511/1998, au fost respectate toate obligațiile

asumate, fiind achitată inclusiv valoarea reziduală convenită cu intimata care

prin adresa nr. 1693/2005 și-a exprimat acordul pentru vânzarea terenului

recunoscând și plata prețului achitat până la aceea dată.

În condițiile în care a fost exprimată

potrivit art. 3 din contract, opțiunea cumpărării imobilelor și a acordului

intimatei din data de 7 aprilie 2006 cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

a activelor ce au făcut obiectul contractului din litigiu, este greșită soluția

de constatare a nulității contractului, deși acesta s-a derulat cu acceptul

intimatei începând din anul 1997 și până la promovarea cererii de chemare în

judecată.

Analizând recursul formulat prin prisma

motivelor invocate și dispozițiile legale anterior menționate, Curtea constată

că este întemeiat, cu precizarea că prima critică referitoare la aplicarea

prevederilor art. 119 alin. (4) C. proc. civ. nu este fondată.

Astfel în această privință se va reține

că precizarea cererii reconvenționale a pârâtei a fost urmarea uneia dintre

precizările făcute de reclamantă pentru acțiunea principală, că avea strânsă

legătură cu obiectul principal, situație ce impunea judecarea lor împreună,

potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. deoarece pretențiile reciproce ale

părților derivau din același contract. În aceste condiții, corect a fost

respinsă critica prin decizia recurată.

Referitor însă la modul de soluționare a

fondului, instanța de apel, menținând sentința tribunalului, a pronunțat o

soluție greșită, în baza unicului considerent potrivit căruia, prin contractul

de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare nr. 917/2003,

astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2 părțile nu au determinat

obiectul ceea ce are drept efect nulitatea contractului pentru încălcarea

prevederilor art. 948 pct. 3 C. proc. civ.

Preluând necritic susținerea intimatei

pârâte S.C. SIAT S.A, instanța de apel a ignorat faptul că acest contract s-a

încheiat ca urmare a transformării prin novație a contractelor anterior încheiate

între părți, cu privire la aceleași bunuri și că pe perioada derulării

convenției nu au existat controverse între părți în această privință.

În acest context față de susținerea

reclamantei în sensul că și-a exprimat opțiunea pentru cumpărarea bunurilor date

în folosință, iar pârâta și-a exprimat acordul și a recunoscut achitarea unei

părți a prețului, se impunea administrarea probelor necesare și verificarea

acestor aspecte raportat la solicitările reclamantei formulate prin precizarea

de acțiune, cu atât mai mult cu cât litigiul a fost generat de refuzul pârâtei

de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, iar nulitatea a fost invocată

ulterior acestui moment.

În altă ordine de idei, în speță

valabilitatea contractului trebuia analizată și din perspectiva modului în

care, în concret părțile au înțeles să-și îndeplinească obligațiile asumate și

respectiv dacă modul de determinare a obiectului contractului a creat sau nu

dificultăți în executarea acestuia, astfel încât să echivaleze practic cu o

imposibilitate a stabilirii acestuia, sau reprezintă doar un mijloc de apărare

a pârâtei față de cererile reclamantei.

Dat fiind faptul că prin decizia

recurată, instanța de apel nu a verificat, aceste aspecte, deși reclamanta a susținut

în mod constant că pârâta și-a exprimat acordul pentru încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, rezultă că în speță sunt incidente și dispozițiile art. 312

alin. (3) și alin. (5), în sensul că procesul a fost soluționat fără o

cercetare efectivă a fondului, soluția ce se impune este aceea admiterii

recursului, casarea deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare urmând a fi

examinată cauza prin prisma tuturor aspectelor menționate cu administrarea

probelor necesare și utile justei soluționări.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC B.I.E. SRL

București împotriva

deciziei nr. 508 din 25 noiembrie 2009 pronunțată

de Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 mai 2010.