ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2211/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 6057 din 16 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta SC B.I.E. SRL București împotriva pârâtei SC S. SA București și s-a admis în parte cererea reconvențională precizată formulată de pârâtă, constatându-se nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar nr. X din 24 aprilie 2003 încheiat între părți; s-a dispus evacuarea reclamantei din spațiile comerciale situate administrativ în București, sectorul 2 și sectorul 1. Au fost respinse celelalte capete de cerere ale acțiunii reconvenționale precizate, iar reclamanta a fost obligată la 5.000 RON, cheltuieli de judecată către pârâtă, după compensarea parțială.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că între părți s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. X/2003, ca urmare a transformării prin novație a contractului de asociere nr. Y/1997 și a contractului de închiriere nr. Z/1998, având ca obiect Hala de asamblare în suprafață, de 1.617,30 mp. situată în București, sectorul 2 și secția de producție, parter, în suprafață construită de 321,45 mp situată în București, sectorul 1. Potrivit dispozițiilor art. 3 din contract, la expirarea contractului de leasing, dacă utilizatorul, în speță reclamanta, va opta pentru cumpărarea bunului și va îndeplini celelalte obligații asumate, odată cu transferul dreptului de proprietate asupra construcțiilor, se va vinde și cota indiviză din terenul aferent.

Ulterior, prin Actul adițional nr. A din 15 noiembrie 2004, părțile au convenit modificarea obiectului contractului precizând suprafețele, cotă-parte din căile de acces indicând totodată numărul cadastral și stabilind o diferență de plată în sumă de 7.500 dolari SUA fără TVA, cu titlu de redevență.

Raportând aceste clauze contractuale la petitele acțiunii principale și ale cererii reconvenționale, astfel cum acestea au fost succesiv precizate, având în vedere că unele capete din cererea principală priveau obligarea părților la respectarea obligațiilor asumate prin contract, printre altele se solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar prin cererea reconvențională s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului în litigiu, respectiv constatarea încetării sau rezilierii, prima instanță a apreciat că se impune, cu prioritate, analizarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului pentru că majoritatea celorlalte pretenții ale părților presupuneau existența unui contract valabil încheiat.

În acest context, examinând art. 1.1 din convenția părților, modificată prin actul adițional nr. A, prima instanță a apreciat că în privința obiectului contractului, respectiv a bunurilor transmise în folosință nu este îndeplinită condiția de valabilitate cerută de art. 948 pct. 3 și 964 C. civ. în sensul existenței unui obiect determinat sau determinabil. Această concluzie rezultă din modul în care părțile au înțeles să determine suprafețele construite, fără a identifica bunurile ce au format obiectul contractului și fără a preciza cota-parte a acestora, situație în care menționarea numerelor cadastrale nu prezintă nicio utilitate pentru că acestea revin imobilelor de la cele două adrese poștale, și nu unei parcele de teren sau unui corp de clădire.

În consecință, prima instanță a constatat nulitatea absolută a contractului, situație în care a reținut că acțiunea principală este nefondată pentru că nu există un contract valabil încheiat și pentru identitate de rațiune este nefondată și cererea reconvențională având ca obiect rezilierea și constatarea încetării contractului de leasing imobiliar. De asemenea, ca urmare a constatării nulității contractului, reclamanta nu mai are un drept de folosință asupra celor două imobile, motiv pentru care s-a dispus evacuarea acesteia. Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 508 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a înlăturat criticile referitoare la tardivitatea formulării precizării cererii reconvenționale cu motivarea că aceasta a fost efectuată în termen față de precizarea acțiunii principale, iar pe de altă parte, sancțiunea care poate interveni într-o atare ipoteză este disjungerea cererii, și nu respingerea ca fiind tardivă, măsură care nu era însă posibilă dată fiind legătura dintre cele două cereri. În privința fondului, s-a reținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nulitatea contractului fiind determinată de lipsa elementelor de identificare a imobilelor din litigiu. Recursul declarat de SC B.I.E.

SRL a fost admis prin Decizia nr. 1518 din 4 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, casându-se decizia atacată și trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu motivarea că instanța de apel a pronunțat o soluție greșită, în baza unicului considerent potrivit căruia, prin contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare nr. X/2003, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. A, părțile nu au determinat obiectul, ceea ce are drept efect nulitatea contractului pentru încălcarea prevederilor art. 948 pct. 3 C. civ. S-a mai reținut că instanța de apel a ignorat faptul că acest contract s-a încheiat ca urmare a transformării prin novație a contractelor anterior încheiate, cu privire la aceleași bunuri și că pe perioada derulării convenției nu au existat controverse între părți în această privință.

Față de susținerea reclamantei în sensul că și-a exprimat opțiunea pentru cumpărarea bunurilor date în folosință, iar pârâta și-a exprimat acordul și a recunoscut achitarea unei părți a prețului, Înalta Curte a apreciat că se impune administrarea probelor necesare și verificarea acestor aspecte. S-a mai reținut că valabilitatea contractului trebuia analizată și din perspectiva modului în care, în concret, părțile au înțeles să-și îndeplinească obligațiile asumate și respectiv dacă modul de determinare a obiectului contractului a creat sau nu dificultăți în executarea acestuia. Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat incidența în speță a dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., în sensul că procesul a fost soluționat fără o cercetare efectivă a fondului, astfel încât a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, urmând a fi examinată prin prisma tuturor aspectelor menționate cu administrarea probelor necesare și utile cauzei. În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 558 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul reclamantei-pârâte SC B.I.E. SRL București, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a arătat că primul aspect invocat, referitor la greșita judecată împreună a cererilor părților, a fost clarificat irevocabil de instanța supremă, care a reținut că se impune judecarea lor potrivit art. 120 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece pretențiile reciproce ale părților derivau din același contract.

În ceea ce privește fondul litigiului, prin decizia recurată s-a reținut că în urma procesului-verbal de negociere din 17 aprilie 2003, între părți s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. X/24 aprilie 2003, având ca obiect hala de asamblare în suprafață de 1.617,30 mp din București, sector 2 și secția de producție parter în suprafață construită de 321,45 mp din sector 1 (art. 1 alin. (1). Contractul s-a încheiat prin novarea Contractului de asociere nr. Y/23 aprilie 1997 și a Contractului de închiriere nr. Z/26 februarie 1998). S-a mai reținut că, deși pe perioada derulării convențiilor între părți nu au existat diferende referitoare la obiectul contractelor, iar modul de determinare a acestora nu a creat dificultăți în executarea lor, pe parcursul soluționării litigiului, printr-o precizare ulterioară a cererii reconvenționale, pârâta a solicitat să se constate nulitatea Contractului nr. X/2003 motivat de lipsa unui obiect determinat.

Cererea s-a apreciat a fi neîntemeiată, având în vedere că obiectul contractului a fost identificat prin art. 1 alin. (1), iar prin încheierea Actului adițional nr. A la 15 noiembrie 2005 nu s-a înlăturat caracterul determinat al activelor. Preluând conținutul actului adițional, astfel cum a fost modificat prin art. 1 alin. (1), instanța de apel a menționat că lipsa indicării cotei-părți nu echivalează cu lipsa unui obiect determinat al contractului deoarece hala de asamblare și secția de producție parter sunt identificate și recunoscute de părți prin executarea contractului fără controverse în această privință, iar sub un alt aspect este evident că această cotă-parte trebuie raportată la întreg imobilul locatorului.

S-a mai reținut că prin expertiza tehnică efectuată, activele au fost identificate, prin individualizarea lor în teren, că nici pârâta nu a contestat acest aspect până la 31 ianuarie 2008, arătând în mod constant că leasingul imobiliar privește doar activul-construcție, nu și terenul. De asemenea, în cuprinsul cererii reconvenționale depuse la 16 noiembrie 2006, pârâta recunoaște că prin actul adițional nu se modifică obiectul contractului de leasing, ci doar se corectează suprafețele activelor-construcție, menționându-se diferența de suprafață construită majorată de la 321,45 mp la 419,67 mp. Prin prisma condiției de valabilitate a unui contract, de a avea un obiect determinat, s-a constatat că aceasta este îndeplinită în cauză și contractul este valabil.

Împotriva deciziei sus-menționate, a declarat recurs pârâta SC S. SA București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul constatării nulității absolute a contractului de leasing imobiliar și pe cale de consecință, menținerea sentinței primei instanțe. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare primei instanțe pentru administrarea de probe. În argumentarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit și fără a administra probe, a considerat că obiectul Contractelor de asociere nr. Y/2 aprilie 1997 și de închiriere nr. Z/26 februarie 1998 sunt novate și au același obiect cu cel menționat în contractul de leasing, în condițiile în care nu s-au putut verifica aceste aspecte deoarece aceste contracte anterioare nu au fost depuse la dosarul cauzei.

Din această perspectivă, a apreciat recurenta, că fără administrarea de probe și cu încălcarea dispozițiilor deciziei de casare, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală. În același sens, a susținut recurenta că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, având în vedere că a apreciat ca fiind valid contractul de leasing imobiliar, soluție argumentată pe baza acelorași înscrisuri deja administrate în primul ciclu procesual. A mai susținut recurenta că instanța a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 314 și art. 315 C. proc. civ., având în vedere că prin decizia de casare, Înalta Curte nu a dat dispoziție instanței de rejudecare să respingă petitul privind constatarea nulității absolute a contractului de leasing pentru lipsa obiectului determinat, astfel cum greșit a înțeles curtea de apel, ci doar a decis casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare pentru administrarea de probe noi.

Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: În raport de criticile formulate și analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, se constată că hotărârea pronunțată de instanța de rejudecare încalcă dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanței de casare asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, deși instanța de recurs a stabilit în decizia de casare, în urma unei analize amplu argumentată, aspectele pe care instanța urma să le analizeze, dând îndrumări în acest sens să se procedeze la administrarea probelor necesare și verificarea aspectelor legate de susținerea reclamantei în sensul că și-a exprimat opțiunea pentru cumpărarea bunurilor date în folosință, iar pârâta și-a exprimat acordul și a recunoscut achitarea unei părți a prețului, instanța s-a pronunțat asupra valabilității contractului, în lipsa administrării probelor necesare. În acest context, față de împrejurarea că instanța a soluționat cauza în baza acelorași probe administrate în primul ciclu procesual, apreciate a fi insuficiente de către instanța de casare, constatând incidența în speță a dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., recursul va fi admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând să se respecte întocmai dispozițiile deciziei de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 558 din 17 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 201 1.