ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1779/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1779/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

I Obiectul cauzei și hotărârea

pronunțată de Tribunalul Constanța ca primă

instanță.

Reclamanta SC C. SA Constanța, a

solicitat prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 31

martie 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială,

evacuarea pârâtei SC M.I.E. SRL din spațiul comercial situat în

Constanța în suprafață de 80 m

2

parter și 100,48

m

2

subsol.

În motivare

reclamanta a arătat că printr-o hotărâre

judecătorească rămasă irevocabilă a fost obligată

să încheie cu pârâta pentru spațiul comercial susmenționat un

contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare

cumpărare prin novarea contractului de asociere în participațiune

preexistent. Că pârâta a refuzat negocierea directă a elementelor

esențiale ale contractului context în care obligația societății

de a încheia contract de leasing a devenit lipsită în cauză și

ineficace, astfel că pârâta nu mai are nici un titlu legal pentru a deține

spațiul comercial.

Tribunalul

Constanța, secția comercială, astfel investit, prin Sentința

civilă nr. 1487 din 2 martie 2010 a admis acțiunea reclamantei

și în consecință a dispus evacuarea pârâtei din spațiul în

litigiu.

Prima

instanță a reținut din analiza înscrisurilor administrate în

cadrul probatoriilor încuviințate că dreptul de folosință

asupra spațiului comercial a fost transmis pârâtei printr-un contract de

asociere, contract care și-a încetat efectele.

Cu privire la cele

statuate prin Sentința comercială nr. 1895/2000 irevocabilă,

instanța a apreciat că obligația reclamantei de a încheia cu

pârâta contract de leasing asupra spațiului comercial nu consacră

și dreptul pârâtei de a deține și folosi spațiul până

la încheierea contractului, iar imposibilitatea executării hotărârii

nu poate conduce la interpretarea drepturilor consacrate de aceasta într-un sens

mai larg decât a decis instanța care a pronunțat-o, cu atât mai mult cu

cât executarea obligației nu este condiționată de deținerea

spațiului de către pârâtă.

II Apelul. Decizia

Curții de Apel Constanța din data de 11 noiembrie 2010.

Prin Decizia nr. 154/

COM din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanta împotriva sentinței fondului.

Răspunzând

motivelor de apel formulate, motiv care au vizat atât stabilirea situației

de fapt cât și aplicarea dispozițiilor legale incidente, instanța

de control judiciar constată că dreptul de folosință asupra

spațiului comercial dobândit de pârâta în temeiul Contractului de asociere

nr. 4253/1991 încheiat cu reclamanta a fost stins ca efect al novației fiind

înlocuit cu dreptul și obligația corelativă de a încheia

contract de leasing, iar prin Sentința nr. 1895/2000 care consacră dreptul

pârâtei de a obține încheierea contractului de leasing nu se

stabilește dreptul de a deține posesia și folosința

activului până la încheierea contractului.

Totodată

instanța reține în sprijinul dezlegării date și faptul

că printr-o sentință civilă pronunțată la 2

februarie 2009 de Tribunalul Constanța a fost respinsă acțiunea

formulată de pârâtă în contradictoriu cu societatea reclamantă având

ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care

să țină loc de contract de leasing cu motivarea că

instanța nu poate suplini consimțământul părților în

ceea ce privește clauzele esențiale ale contractului.

Concluzionând

instanța apreciază că posesia și folosința bunului nu

este de esența dreptului la încheierea contractului de leasing iar reclamanta

este îndreptățită să solicite evacuarea pârâtei din

spațiul pentru care nu mai are un titlu legal.

III Recursul.

Motivele de recurs.

Împotriva Deciziei nr.

154/ COM din 11 noiembrie 2010 dată în apel precum și împotriva

încheierii din data de 2 noiembrie 2010 pronunțată de un complet legal

constituit din cadrul Curții de apel prin care a fost respinsă cererea

de recuzare formulată de pârâtă împotriva judecătorilor

investiți cu judecata apelului, societatea SC M.I.E. SRL a declarat recurs

la data de 20 decembrie 2010.

Cu privire la cererea

de recuzare a judecătorilor cauzei, soluționată prin Încheierea

din 2 noiembrie 2010, recurenta a arătat că și-a întemeiat acest

demers procedural pe dispozițiile art. 27 pct. 3 C. proc. civ., în

condițiile în care argumentele pentru care a fost respinsă cererea sa

de suspendare a judecății apelului în baza art. 244 C. proc. civ., se

converteau într-o antepronunțare asupra fondului apelului, ceea ce impunea

soluția admiterii cererii de recuzare.

În

consecință recurenta solicită admiterea recursului, modificarea

încheierii în sensul admiterii cererii de recuzare, constatarea

nulității actelor de procedură săvârșite de judecătorii

recuzați cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de apel.

Cu privire la

soluționarea apelului în sensul respingerii sale prin decizia atacată,

recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit recurentei,

dreptul său locativ este izvorât din contractul de asociere în

participațiune, contract care a fundamentat soluția statuată prin

Sentința nr. 1895/2000 de obligare a reclamantei să încheie contract

de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, posesie și

folosința bunului fiind de esența dreptului la încheierea

contractului de leasing.

Sub un al doilea

aspect, recurenta relevă refuzul nejustificat al reclamantei de a încheia

acest contract, în condițiile în care, în ceea ce o privește, a

epuizat toate formele legale de executare a obligației de a face inclusiv

prin sancționarea reclamantei cu o amendă civilă în favoarea

statului urmare refuzului de a executa obligația instituită în

sarcina sa.

În sfârșit, recurenta

consideră că dreptul său locativ izvorât din contractul de

asociere, subzistă cât timp dreptul statuat prin Sentința nr. 1895/2000

nu este prescris, așa cum au reținut și instanțele care s-au

pronunțat în litigiile derulate ulterior pronunțării Sentinței

nr. 1895/2000.

Pentru acele motive

recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și pe

fond respingerea acțiunii reclamantei .

IV Asupra recursului.

Înalta Curte

verificând în cadrul controlului de legalitate hotărârile atacate în raport

de motivele invocate constată următoarele:

încheierii din data de 2 noiembrie 2010 dată în Camera de Consiliu prin

care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorilor membrii în

completul de judecată investit aleatoriu cu soluționarea apelului, se

vădesc nefondate.

Argumentele

instanței de apel cu privire la respingerea cererii de suspendare a judecății

apelului în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. expuse în considerentele

încheierii din 30 septembrie 2010 nu semnifică o antepronunțare

asupra fondului cauzei, ci se circumscriu numai chestiunea suspendării

judecății și a modului în care litigiul existent pe rolul unei

alte instanțe ar avea o influență asupra dezlegării din

apel.

Este adevărat

că instanța de apel s-a raportat la obiectul prezentului litigiu

și la cel în legătură cu care se solicită suspendare judecății,

dar aceasta era conduita de urmat în vederea soluționării acestui

incident procedural, ceea ce nu echivalează cu o antepronunțare în

sensul art. 27 alin. (3) C. proc. civ.

dată de prima instanță și menținută de curtea de

apel prin decizia ce face obiectul prezentului recurs în sensul

inexistenței unui titlu locativ al pârâtei asupra spațiului comercial

ocupat, cu consecința evacuării sale din spațiu, este însă

greșită, urmare încălcării dispozițiilor legale

incidente și nesocotirii celor statuate printr-o hotărâre

irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat prin care a fost

confirmat dreptul pârâtei de a folosi în continuare spațiul comercial în

litigiu.

Obligația

stabilită în sarcina reclamantei de a încheia cu pârâta contract de

leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare potrivit Sentinței

comerciale nr. 1895/2000 a Tribunalului Constanța rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 4860 din 23 noiembrie 2004 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție este o obligație de a

face, de rezultat, în condițiile în care debitorul acestei obligații

este ținut la un rezultat determinat.

Fundamentul acestei

obligații, izvorul ei, este legea așa cum rezultă explicit din

considerentele hotărârilor susmenționate întemeiate pe

dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 99/1999 privind privatizarea

societăților comerciale.

Îndeplinirea

condițiilor prevăzute în art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997

modificată, respectiv utilizarea spațiului în temeiul unui contract

de asociere în participațiune și efectuarea unor investiții în activul

astfel deținut, au fost verificate la data pronunțării

hotărârilor judecătorești, statuându-se irevocabil asupra

dreptului pârâtei și respectiv obligația reclamantei de a încheia în

continuare pentru spațiul comercial respectiv contract de leasing cu

clauze irevocabile de vânzare.

Prin urmare, dreptul

pârâtei de a folosi spațiul comercial nu a încetat la data expirării

contractului de asociere așa cum, fără nici un temei,

reține instanța de apel, ci a continuat să subziste în virtutea

obligației reclamantei de a încheia pentru același spațiu

contract de leasing, obligație pe care în mod incontestabil a refuzat

să și-o îndeplinească.

În acest sens,

printr-o hotărâre judecătorească nr. 918/2003 a

Judecătoriei Constanța s-a dispus și obligarea reclamantei la

plata unei amenzi civile în favoarea statului, constatându-se refuzul său

nejustificat cu privire la executarea obligației prevăzute în Decizia

comerciale nr. 1895/2000.

Alegația

instanței de apel în sensul că posesia și folosința bunului

nu este de esența dreptului la încheierea contractului de leasing este

eronată deoarece leasingul semnifică prin definiție o

transmitere a folosinței unui bun utilizatorului în anumite condiții.

Ca regulă

generală, încheierea unui astfel de contract nu este condiționată

de existența unor drepturi locative preexistente, dar, în

circumstanțele concrete ale cauzei și având în vedere temeiul legal

în baza căruia reclamanta a fost obligată să încheie contractul

de leasing pentru spațiul deținut deja de pârâtă, ignorarea acestor

drepturi locative pe care instanțele și-au întemeiat hotărârea

de obligare a reclamantei, reprezintă o abordare greșită a

cauzei, prin eliminarea unui aspect esențial în raporturile dintre

părți astfel cum s-au derulat.

Raționamentul

instanței de apel referitor la aplicarea dispozițiilor novației

(art. 1271-1281 C. civ.) raportului juridic obligațional dedus

judecății, este ambigu și în bună măsură

formalist.

Este adevărat

că novația stinge o obligație veche făcând să se

nască o nouă obligație, care deși diferită de vechea

obligație, este legată de ea, deoarece vechea obligație este

cauza obligației noi, cu alte cuvinte noua obligație este o schimbare

în cadrul continuității, respectiv obligația debitorului de a

asigura folosința spațiului comercial asumată în contractul de

asociere în participațiune a fost schimbată cu obligația de a

asigura folosința aceluiași spațiu în temeiul unui contract de

leasing cu clauza de vânzare și prin urmare nu se susține concluzia

instanței în sensul că, creditorul obligației și-a pierdut

drepturile locative asupra spațiului.

Noutatea noii

obligații constă în posibilitatea creditorului de a încheia pentru

spațiul folosit contract de vânzare-cumpărare în anumite

condiții la expirarea duratei de leasing, fără însă ca

această nouă obligație să-i afecteze dreptul de a continua

folosința spațiului, ci, dimpotrivă, constituie o

recunoaștere și o consolidare a acestui drept prin legătura care

se păstrează între obligația veche și cea nouă și

care transformă o relație economică în cadrul

continuității.

Pentru rațiunile

mai sus înfățișate, Înalta Curte găsind întemeiate motivele

de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. va

admite recursul împotriva Deciziei nr. 154/ COM din 11 noiembrie 2010 a

Curții de Apel Constanța pe care o va modifica în sensul admiterii

apelului declarat de pârâtă și schimbării în tot a

sentinței fondului cu consecința respingerii acțiunii

reclamantei ca nefondată.

Recursul declarat de

recurentă împotriva Încheierii din 2 noiembrie 2010 va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC M.I.E. SRL CONSTANȚA împotriva Deciziei civile nr. 154/

COM din 11 noiembrie 2010, pe care o modifică și în

consecință:

Admite apelul pârâtei

împotriva Sentinței civile nr. 1487/ C din 2 martie 2010 a Tribunalului

Constanța, secția comercială contencios administrativ și

fiscal, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea

reclamantei SC C. SA Constanța.

Respinge recursul

declarat de pârâta SC M.I.E. SRL Constanța împotriva Încheierii din 2

noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.