ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2918/2011

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4341 din

4 septembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 462/118/2005 al Tribunalului

Constanța, secția comercială, s-a admis acțiunea precizată formulată de

reclamanta

SC

C.X. SRL Constanța împotriva pârâtei SC C.T.X. SA Constanța cu consecința

obligării acesteia să transmită în proprietate către reclamantă activul

imobil-magazin nr. 35 situat administrativ în Constanța, și terenul aferent în

suprafață de 67,02 mp prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat să se constate în

contradictoriu cu pârâta ca fiind intervenită vânzarea-cumpărarea asupra

imobilului anterior identificat, iar în subsidiar, să fie obligată pârâta la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra acestui activ, cu motivarea

că a încheiat cu pârâta contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă

de vânzare nr. 1773 din 27 aprilie 1998, ca urmare a transformării prin novație

a contractului de asociere în participațiune nr. 563 din 17 februarie 1993.

Potrivit clauzelor contractuale,

reclamanta a optat în termenul de 30 de zile anterior expirării duratei de leasing

pentru achiziționarea imobilului, însă, pârâta a refuzat nejustificat

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deși s-a obligat să-i transmită,

la expirarea duratei de leasing dreptul de proprietate asupra activului .

Ulterior, reclamanta și-a

precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu, iar în caz de

refuz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de vânzare-cumpărare.

În acest context, tribunalul a

arătat că prin acordul lor de voință părțile au convenit prin art. 1 alin. (3)

ca la expirarea duratei de leasing, pârâta în calitate de locator, să transmită

necondiționat reclamantei în calitate de utilizator, dreptul de proprietate

asupra imobilului ce formează obiectul contractului, după efectuarea

regularizării redevenței totale și a plăților efectuate, în raport de rata

inflației, potrivit art. 6 alin. (3).

Reclamanta și-a îndeplinit aceste

obligații după cum a rezultat și din sentința civilă nr. 4025/2005 a

Tribunalului Constanța rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 787/2005 a

Curții de Apel Constanța, prin care s-a soluționat cererea de reziliere a

contractului de leasing nr. 1773/1998. În consecință au fost înlăturate apărările

pârâtei pentru justificarea refuzului de a se transfera dreptul de proprietate

către reclamantă, cu motivarea că nu pot fi repuse în discuție aspecte ce țin

de interdependența și reciprocitatea unor obligații asupra cărora s-a statuat

cu putere de lucru judecat.

Totodată a fost respinsă și

excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă în considerarea

faptului că în prezent contractul a ajuns la termen, situație în care obligația

locatorului de a respecta dreptul de opțiune pentru achiziționarea imobilului nu

mai are corespondent în vreo obligație pe care utilizatorul ar trebui să o

îndeplinească.

Referitor la încălcarea

obligației reclamantei de a nu închiria activul aflat în leasing s-a reținut că

pârâta nu a dovedit că s-ar fi încheiat un astfel de contract, motiv pentru

care s-a înlăturat și această apărare.

Prin urmare, arată tribunalul,

contractul de leasing imobiliar cuprinde promisiunea unilaterală a pârâtei de a

înstrăina reclamantei activul pentru care aceasta și-a exprimat opțiunea de

cumpărare, astfel încât în conformitate cu art. 969, art. 1073 C. civ.,

reclamanta este îndreptățită să obțină dreptul real asupra activului ce încă

exista în patrimoniul pârâtei, sens în care s-a admis acțiunea precizată.

Prin decizia civilă nr. 165 din

30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate

apelurile declarate de reclamantă și pârâtă.

Cu privire la apelul reclamantei,

instanța de apel a reținut că singura critică privește omisiunea tribunalului

de a se pronunța asupra capătului de cerere referitor la constatarea vânzării.

Prin precizarea de acțiune

reclamanta a solicitat în principal temeiul art. 1294 și urm. și art. 1074, art.

1077 C. civ., obligarea pârâtei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, iar în subsidiar să se pronunțe o hotărâre care să țină loc

de act autentic, în caz de refuz al pârâtei de a încheia contractul. În aceste condiții,

prima instanță s-a pronunțat în limitele investirii sale, asupra cererii

principale privind obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

cerere pe care a admis-o, situație în care cererea subsidiară nu a mai fost

analizată. De altfel, posibilitatea de constrângere a pârâtei în executarea

obligației de a vinde terenul reprezintă o împrejurare legată de punerea în

executare a hotărârii, fără relevanță sub aspectul legalității și temeiniciei

sentinței.

Apelul pârâtei a fost respins cu

motivarea că obligația de a respecta dreptul de opțiune al utilizatorului la

sfârșitul perioadei de leasing este de esența contractului, astfel cum acesta

este definit prin art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de

leasing și societățile de leasing, iar finanțatorul nu are dreptul, refuzând să

vândă bunul către utilizator, de a schimba unilateral obligația sa de a vinde

într-o obligație de dezdăunare.

Cele două obligații nu se exclud

ci ele coexistă în sarcina finanțatorului, sens în care art. 16 din actul

normativ menționat prevede că obligarea finanțatorului la daune rezultate din

neexecutarea obligației de a vinde bunul nu stinge obligația principală de

încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, astfel că utilizatorul poate să

obțină executarea ei în natură prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

care să țină loc de act autentic.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs ambele părți.

Reclamanta SC C.X. SRL Constanța

critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate în sensul

admiterii apelului cu consecința schimbării în parte a sentinței și pronunțării

unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare

asupra activului, în cazul refuzului pârâtei de a încheia acest contract.

În dezvoltarea criticilor

recurenta invocă faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că

tribunalul admițând capătul principal de cerere nu l-a mai examinat pe cel

subsidiar cu motivarea că acesta viza în esență o problemă de executare a

hotărârii primei instanțe, fără relevanță sub aspectul legalității și

temeiniciei sentinței apelate.

Obligația pârâtei de a încheia

contractul de vânzare-cumpărare a imobilului ce a format obiectul litigiului nu

are caracter patrimonial, nu poate fi transformată în echivalent, astfel încât

nu există un mijloc de constrângere a pârâtei pentru a-și îndeplini obligația,

sens în care instanțele trebuiau să se pronunțe și asupra capătului de cerere

prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic, hotărâre care urma să fie pusă în executare numai în ipoteza în care

pârâta ar fi refuzat să execute obligația de a încheia acest contract.

Pârâta SC C.T.X. SA Constanța,

prin recursul formulat a criticat decizia pentru motivele de nelegalitate

prevăzut de art. 309 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În mod concret recurenta invocă

faptul că interpretând greșit clauzele contractului din litigiu instanțele au

ajuns la concluzia eronată că reclamanta are un drept absolut de opțiune independent

de răspunderea sa contractuală, iar dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 51/1997

nu conțin norme de ordine publică, ci au un caracter dispozitiv astfel încât,

părțile prin convenția încheiată au reglementat diferit ipotezele atragerii și

conținutul răspunderii contractuale.

Analizând recursul reclamantei

prin prisma motivului invocat, Curtea constată că este fondat.

Astfel, prin acțiunea

introductivă reclamanta a solicitat în principal, în temeiul art. 111 C. proc.

civ. să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea asupra activului compus din

magazie 35 situat administrativ în Constanța, cu suprafața construită de 336,09

mp cu terenul aferent de 67,02 mp. În subsidiar în temeiul art. 1294 și urm.

art. 1073 C. civ., s-a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare asupra imobilului anterior identificat.

Ulterior, reclamanta și-a

precizat acțiunea (f.111 dosar fond) în sensul că a solicitat obligarea pârâtei

la încheierea contractului cu privire la imobilul în litigiu și pronunțarea

unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentificat de

vânzare-cumpărare, în caz de refuz al pârâtei de a încheia acest contract.

Prima instanță analizând acțiunea

precizată raportat la clauzele contractului de leasing imobiliar nr. 1773 din

27 aprilie 1998 și a apărărilor pârâtei, concluzionează că această convenție

cuprinde o promisiune unilaterală de vânzare în sensul obligării pârâtei să

înstrăineze reclamantei activul pentru care acesta și-a exprimat opțiunea de cumpărare.

În acest context, reținând că reclamanta și-a îndeplinit propriilor obligații,

iar excepția de neexecutare invocată de pârâtă este nefondată, tribunalul , în

conformitate cu art. 969 raportat la art. 1068 și art. 1073 C. civ. a admis

acțiunea precizată, fără a face însă nicio mențiune cu privire la cererea privitoare

la cererea privind pronunțarea unei hotărâri judecătorești în ipoteza refuzului

pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.

Soluționând apelul declarat de

reclamanta împotriva acestei hotărâri, instanța de apel arată în considerente

că motivul de apel a vizat omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra

capătului de cerere privind pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să

țină loc de act autentic, în caz de refuz al pârâtei de a încheia contract.

Cu toate acestea, examinând

criticile, se reține că reclamanta a invocat doar nepronunțarea asupra

petitului privind constatarea vânzării, motivul fiind nefondat raportat la

caracterul subsidiar al cererii care nu mai trebuia analizat în contextul admiterii

capătului principal privind obligarea la încheierea contractului.

Prin urmare, critica recurentei

reclamante constând în nelegalitatea deciziei derivate din omisiunea

pronunțării asupra acestei critici, și respectiv asupra capătului de cerere este

fondată pentru că, contrar celor reținute de instanța de apel, cererea precizată

a reclamantei nu avea un petit principal și unul subsidiar – doar acțiunea

introductivă a fost astfel concepută ci se referea la obligarea pârâtei la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în caz de refuz, pronunțarea

unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare.

Ambele instanțe au stabilit corect

starea de fapt și au concluzionat că reclamanta și-a îndeplinit propriile

obligații contractuale, fiind prin urmare îndreptățită să obțină dreptul real asupra

activului, în conformitate cu art. 1 alin. (3) și art. 3 lit. c) din contractul

de leasing și în acord cu prevederile art. 16 din O.G. nr. 51/1997 care conferă

utilizatorului posibilitatea obținerii unei hotărâri judecătorești care să țină

loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în ipoteza în care debitorul acestei

obligații nu înțelege să o execute în mod voluntar.

Cu această precizare, Curtea

constată, potrivit art. 314 C. proc. civ. că prin decizia recurată

împrejurările de fapt au fost deplin stabilite, s-a reținut corect incidența

prevăzută de art. 16 din O.G. nr. 51/1997, astfel încât recursul reclamantei va

fi admis în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu

consecința modificării deciziei, admiterii apelului reclamantei și schimbării

în parte a sentinței în sensul că în cazul refuzului pârâtei de a încheia

contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta prezenta hotărâre va ține loc de

act autentic de vânzare-cumpărare, fiind menținute restul dispozițiilor.

Referitor la recursul pârâtei SC C.T.X.

SA Constanța, Curtea constată că aceasta nu și-a îndeplinit obligația achitării

taxei judiciare de timbru în cuantum de 1669,46 lei și 5 lei timbru judiciar,

deși a fost citată în acest sens (fila 14) astfel încât va aplica sancțiunea

prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu consecința anulării

recursului ca insuficient timbrat.

Fiind în culpă procesuală, în

temeiul art. 274 C. proc. civ. intimata-pârâtă va fi obligată și la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 1669,46 lei către recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC C.X. SRL CONSTANȚA împotriva deciziei nr. 165/COM din

30 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în parte și

în consecință:

Admite apelul

declarat de reclamanta SC C.X. SRL CONSTANȚA împotriva sentinței nr. 4341/COM

din 4 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția comercială, pe

care o schimbă în parte, în sensul că, în cazul refuzului pârâtei SC C.T.X. SA CONSTANȚA

de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, hotărârea va ține

loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Menține dispozițiile privind

respingerea apelului pârâtei.

Anulează ca

insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC C.T.X. SA CONSTANȚA

împotriva aceleiași decizii.

Obligă

recurenta-pârâtă SC C.T.X. SA CONSTANȚA la 1669,46 lei cheltuieli de judecată

către recurenta-reclamantă SC C.X. SRL CONSTANȚA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2011.