ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1777/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Reclamanta SC P. SRL a sesizat

Tribunalul București, secția comercială și a solicitat ca prin sentința care se

va pronunța să se constate că este proprietara activului spațiu comercial situat

în București B-dul Basarabiei și a cotei indivize de teren de sub construcție

și spații comune ca urmare a îndeplinirii în totalitate a obligațiilor asumate de

reclamantă prin contractul de leasing imobiliar nr. 1266/iulie/1998 inclusiv.

Potrivit reclamantei sesizarea instanței a fost determinată de refuzul pârâtei

de a-i transfera dreptul de proprietate la sfârșitul perioadei de leasing. În

subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei de a-i transmite dreptul de

proprietate asupra activului respectiv cu daune cominatorii, iar în caz de

refuz să se pronunțe, prin suplinirea consimțământului acesteia, o sentință

care să reprezinte titlu de proprietate, dispunând și intabularea în Cartea

Funciară.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat rezilierea judiciară a contractului de

leasing pentru neîndeplinirea în totalitate a obligațiilor de plată asumate.

Sentința Tribunalului București, secția

comercială

Prin sentința nr. 1119 din 8 martie

2005 s-a respins acțiunea principală și cererea reconvențională pentru motivul

că din probele administrate în cauză a rezultat o diferență neachitată de

25.845,27 dolari la sfârșitul perioadei de leasing, iar cererea reconvențională

pentru motivul că nu a existat o neexecutare cu rea-credință a contractului,

neplata diferenței stabilită în cauză fiind determinată de modul de

interpretare a obligațiilor rezultând din art. 6 alin. (5). De asemenea, s-a

stabilit că obligația asumată la art. 4 lit. f) din contract în legătură cu asigurarea

imobilului nu constituie o încălcare gravă a convenției care să atragă rezilierea.

Apelul. Decizia nr. 755 din 18

noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București.

Reclamanta a criticat soluția primei

instanțe pentru motivul  că a interpretat greșit dispozițiile art. 6 alin. (1)

din contractul de leasing, iar Curtea de Apel, analizând această critică, a constatat

că actul juridic dedus judecății a primit o interpretare corectă în sensul că

sumele plătite de către utilizator nu includ și taxa pe valoare adăugată. A mai

reținut instanța de apel că la momentul promovării acțiunii, apelanta nu

achitase integral valoarea reziduală .

Recursul.

Decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 2453 din 30 iunie 2006.

Împotriva deciziei nr. 755 din 18

noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta

prin care în temeiul art. 304 alin. (6) și (9) a invocat, în alți termeni,

greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ., interpretare care a avut ca

urmare respingerea acțiunii. În concret s-a referit la prevederile art. 6 alin.

(1) și (4) din contract în temeiul cărora plățile au fost făcute precum și la

facturile care au fost emise de pârâtă, care potrivit recurentei, includeau și

TVA. De asemenea, s-a referit expres la facturile care au cuprins și diferența

de valoare reziduală, susținând că și aceasta a fost achitată în totalitate.

Urmare analizei criticilor aduse

soluției pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte a stabilit că, în cauză s-a

apreciat greșit faptul că prețul contractului nu include și TVA, că în raport

de aceste dispoziții instanțele puteau să determine dacă s-au achitat în

totalitate obligațiile asumate prin contractul de leasing. A mai reținut Curtea

că nu s-a lămurit de instanțele anterioare dacă valoarea contractului s-a

socotit și în raport cu valoarea reziduală pe care recurenta a afirmat că a achitat-o.

În susținerea acestor argumente, instanța de recurs a avut în vedere stipulația

din art. 6 alin. (5) din contract prin care s-a stabilit că ultima redevență va

acoperi integral prețul contractului prevăzut prin art. 6 alin. (1), acesta

incluzând și valoarea rămasă neamortizată a imobilului. La calculul ultimei

redevențe potrivit Curții, trebuiau avute în vedere vărsămintele efectuate de

utilizator, anterior, cu titlu de redevență lunară.

În raport și de aceste dispoziții

constatând că în cauză nu s-a stabilit corect situația de fapt, în temeiul art.

314 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a admis recursul și a fost

trimisă cauza pentru rejudecare instanței de apel.

Rejudecarea apelului. Decizia nr. 474

din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția comercială.

În rejudecare a fost dispusă

completarea probelor cu o expertiză de specialitate, după care, instanța de

apel trecând la analiza actelor și lucrărilor dosarului a reținut că părțile

potrivit art. 6 alin. (4) din contract au convenit ca la prețul contractului să

se adauge TVA inclusiv la valoarea reziduală.

Urmare acestei aprecieri, Curtea de apel

a mai stabilit că din valoarea reziduală a rămas neachitată suma de 25.845

dolari, plus TVA, concluzie care, potrivit instanței, se sprijină pe toate

expertizele efectuate în cauză. În continuarea aceluiași raționament instanța

de apel a stabilit că potrivit art. 14 din contract nu se poate solicita ca

formalitățile pentru transferul dreptului de proprietate să fie îndeplinite și

în consecință apelul reclamantei SC P. SRL a fost respins.

Recursul declarat împotriva deciziei

nr. 474 din 17 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

comercială.

Reclamanta SC P. SRL a declarat recurs

împotriva deciziei mai sus menționată prin care în temeiul art. 304 alin. (9) C.

proc. civ., a susținut că soluția instanței de apel este în totală contradicție

cu actele dosarului și cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2453

din 30 iunie 2006 întrucât nesocotește dispozițiile contractului de leasing,

prevederile O.G. nr. 55/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de

leasing imobiliar aprobată prin Legea nr. 90/1998 precum și H.G. nr. 457/1997

pentru aprobarea normelor metodologice privind procedurile de privatizare și

condițiile de organizare și desfășurare a vânzărilor de acțiuni. A mai susținut

recurenta că ultima probă administrată în apel demonstrează faptul că  s-au

făcut toate plățile așa încât cu nesocotirea art. 6 pct. 1 din contract și a O.G.

nr. 51/1997 printr-o opinie empirică nesusținută de probe s-a respins apelul

său menținându-se o soluție nelegală a fondului pronunțată în aceleași condiții.

Pentru aceste motive a solicitat ca soluția să fie modificată în sensul de a se

pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 304 alin. (9) C. proc.

civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Abordarea criticilor aduse de

recurentă deciziei Curții de Apel, urmează să se facă sub următoarele aspecte:

(a) nerespectarea art. 315 C. proc. civ.; (b) neexaminarea contractului în

conformitate cu clauzele acestuia prin prisma art. 969 C. civ. și a O.G. nr. 51/1997;

(c) nedeterminarea situației de fapt în vederea aplicării corecte a legii.

a) Potrivit art. 315 C. proc. civ., în

caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii. Aceste

dispoziții au fost nesocotite de către instanța de apel întrucât prin decizia

de casare pronunțată de instanța de recurs s-a stabilit obligația ca analiza

plăților făcute de către reclamantă să aibă în vedere clauza stipulată la art. 6

alin. (1) din contract potrivit căreia prețul contractului nu include și TVA.

În același context urma să se determine și dacă valoarea reziduală a fost

achitată.

Nesocotind aceste îndrumări date de

instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt se

constată că deși instanța de apel a dispus administrarea probei cu expertiză nu

a valorificat-o și nu a examinat apărările și susținerile părților în raport de

concluziile expertizei și de conținutul clauzelor contractului. În același timp

a nesocotit îndrumările instanței de casare care sunt de esența atribuțiilor ce

revin instanței de control judiciar făcute cu scopul de a asigura o corectă

soluționare a litigiului.

b. Convențiile legal făcute au putere de

lege între părțile contractante, art. 969 C. civ.

În aplicarea acestor prevederi, instanța

de casare a stabilit că prețul contractului include și TVA, așa încât instanța

de trimitere nu putea să modifice această concluzie care de altfel era statuată

și de verificarea făcută de expertiza de specialitate dispusă în cauză. Prin

urmare, concluzia că toate expertizele efectuate în cauză au stabilit că sumele

stipulate prin contractul de leasing nu-și găsesc sprijin în aceste probe este

greșită câtă vreme nu au fost valorificate probele respective. În ipoteza în

care probele ar fi dus la o concluzie contrară acestea trebuiau înlăturate

motivat.

În fine, dispozițiile art. 6 din

contract trebuie analizate în integralitatea lor și din acest punct de vedere

era de observat că prețul trebuia să rămână nemodificat pe toată perioada

derulării contractului cu excepția prevăzută de părți în legătură cu

modificarea valorii taxelor și impozitelor aferente bunului.

De asemenea, trebuia observată

componența sumelor din facturile emise de intimată, acesta constituind de altfel

și un obiectiv al expertizei.

c) Fără obligativitatea îndrumărilor

date de instanța de control judiciar nu se poate realiza finalitatea

controlului și nu se poate asigura soluționarea temeinică și legală a cauzei de

față și, în plus, în măsura în care deși nesocotite prevederile art. 315 C.

proc. civ., s-ar trece la examinarea și stabilirea situației de fapt pentru

prima dată în recurs  s-ar eluda dreptul părților la o cale de atac. Mai mult

obligația de a se supune îndrumărilor instanței de recurs vizează și un alt

aspect, care ține de durata soluționării cauzei, așa încât și sub acest aspect

instanța de apel trebuia să asigure finalitatea controlului exercitat prin decizia

de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În consecință, în contextul arătat,

instanța de recurs este împiedicată din nou să verifice legalitatea soluției

din apel întrucât împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, iar controlul

în această cale extraordinară de atac potrivit art. 304 alin. (1) raportat la art.

314 C. proc. civ., se realizează numai în scopul aplicării corecte a legii.

Așa fiind, potrivit art. 312 alin. (3)

C. proc. civ., se va admite recursul, cu trimitere spre rejudecare în sensul

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

SC P. SRL POPEȘTI LEORDENI împotriva sentinței comerciale nr. 474 din 17

octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează

decizia recurată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  23

mai 2008.